Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Râsul lui Livius Ciocârlie de Gabriela Gheorghişor

Livius Ciocârlie, Mai degrabă îmi vine să râd. Dialoguri cu Robert Şerban, Editura Brumar, Timişoara, 2015, 48 pag.

De curând (în octombrie), Livius Ciocârlie a împlinit 80 de ani. Sar peste clişeul „vârstă venerabilă“, fiindcă, în cazul de faţă, nu vârsta este definitorie, ci omul şi/ sau „personajul“. De altfel, o spune şi Robert Şerban, în preambulul celor două interviuri, cu admiraţie, dar şi cu umor fin: viaţa „trece mai repede pe lângă tipii subţiri (nu numai pentru că ei sunt aerodinamici), fără să lase urme prea adânci“.

Publicarea într-o cărţulie a celor două dialoguri cu Livius Ciocârlie (primul realizat în 1997, al doilea, în 2005) reprezintă o formă de omagiere din partea mai tânărului poet şi jurnalist cultural, dublată, pe coperta a IV-a, de o declaraţie de iubire a lui Mircea Mihăieş. Generaţia acestuia din urmă a găsit în Livius Ciocârlie un model, deopotrivă etic şi estetic, deşi „la început a fost etica, şi doar apoi estetica”. Originalitatea volumului constă într-un soi de experiment cvasi-ludic, ticluit de sprinţarul Robert Şerban: aşezarea în oglindă a răspunsurilor lui Ciocârlie, datate diferit temporal, la acelaşi set de întrebări (intervievatorul a mizat pe faptul că acesta se declară „uituc” şi chiar aşa s-a dovedit a fi). Dialogurile sunt puse într-o ramă contextualizantă, o uvertură, Scurtă poveste a unui experiment jurnalistic, şi un soi de epilog, O biografie rapidă înaintea unei mutări importante. Din prima, se reţine întâmplarea comico-dramatică de la Hotelul „Continental”, unde Robert se întâlnise cu Livius Ciocârlie pentru interviu. Era într-o sâmbătă de iarnă. Timorat de prestanţa de gentleman a profesorului şi „cam îngheţat” de „glacialitatea” celui pe care nu-l ştia atunci decât din poveşti şi din cărţi, insistă să mai bea şi altceva, nu doar cafea. Cu greu, profesorul acceptă nişte coniac. Când cere nota de plată, poetul descoperă cu groază că banii strânşi de prin cele şase buzunare nu acopereau suma respectivă, iar Ciocârlie îl privea „încurcat”, spunându-i că „şi-a luat paltonul cu buzunarele cusute (niciun gentleman nu-şi bagă mâinile în buzunare, indiferent cât de frig ar fi)”. Textul final consemnează întâlnirea, de data aceasta la Livius Ciocârlie acasă, tot pentru un interviu, înainte de mutarea acestuia la Bucureşti. Povestirea intervievatorului alternează cu fragmente reproduse din răspunsurile autorului Fragmentelor despre vid. Robert Şerban alege, pentru încheierea reprezentaţiei dialogice, un pasaj în care Ciocârlie declară că e prea târziu să mai devină bucureştean: „Tot timişorean o să rămân”.

Fraza lui Ciocârlie, selectată ca titlu al cărţii, Mai degrabă îmi vine să râd, mi-a amintit de una dintre Scrisorile din Paris ale lui Lucian Raicu, având genericul „Râsul filozofilor”. Criticul semnala acolo greşeala lecturii univoce aplicate scrierilor nihilistului şi prăpăstiosului Emil Cioran. Acesta este interpretat, de obicei, cu morgă, cu mohoreală şi gravitate crispată. Numai că „Martorii de încredere relatează că după ce vorbea, cu fraze «teribile», parcă scoase din cărţile sale, ei bine, Cioran izbucnea în râs, într-un foarte sănătos – şi complice cu interlocutorul – hohot de râs... // (…) Râsul filozofilor – nu înţelegi nimic din ei dacă nu-ţi răsună în urechi... Uneori un râs de răsfăţ, ca în cazul lui Cioran, încântat de «cât de bine a spus-o», savurând dinainte Efectul”. Nimeni altul decât Livius Ciocârlie l-a citit pe Cioran cu inteligenţă, umor şi (auto)ironie, relevându-i histrionismul şi exagerările expresive, surse de comic involuntar: „Când distanţa dintre tendinţele adânci şi viaţa personală creşte disproporţionat, se intră în comedie. De un asemenea catastrofism nu poţi decât să râzi. (…) Sunt sigur, râdea şi el. Şi ţinea regim” (Caietele lui Cioran). Ca şi Cioran, Livius Ciocârlie este, în jurnalele sale atipice, un „personaj”, dar unul care nu se ia în serios: „Sunt un personaj care mă face să râd” (Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei). Râsul acesta de sine şi uneori de lume răsună în tot ce scrie Livius Ciocârlie. Răsfăţul diaristic/ livresc-dialogic se transformă, prin gratuitate, joc (de măşti) şi voioşie, în literatură. Însă literatura este valorizată „tare”, mai aproape de concepţia modernistă a ontologiei ficţionale, decât de disruptivitatea postmodernistă a lumilor de mucava: „Cred că ce produce spiritul este, ca şi personajul literar, o ficţiune adevărată, o irealitate care, în anumite cazuri, poate să fie mai consistentă decât viaţa cu stare civilă”. În plus, ca şi Nietzsche, Livius Ciocârlie crede că viaţa este suportabilă doar în termeni estetici. Fiinţa umană nu poate să trăiască fără iluzii (Don Quijote moare când îşi pierde iluziile), iar creaţia, „cea mai înaltă însuşire a omului”, este, fireşte, „efectul capacităţii sale de a imagina, de a se iluziona”. Raportată la problema suferinţei din realitate, creaţia de valori artistice devine însă ceea ce este: o iluzie, o perdea de fum.

Desigur, autorul Cărţii cu fleacuri se consideră un „diletant” care se bucură de luxul de a scrie despre orice, fără un plan precis, (di)vagant şi hedonist. În dialogul din 1997 face şi o tipologie a scriitorilor: scriitorul mare, care „are talentul de a produce modele”, scriitorul bun, ce „are talentul de a reface gândirea altora, de a reface un model” şi scriitorul autentic, lipsit de talent, scriind „ce-i trece prin cap, fără să premediteze, fără să-şi controleze bine scrisul, chiar dacă, ulterior, încearcă să pună ordine, cât de cât, în ce a scris”. Evident, în această ultimă categorie se încadrează şi pe sine. Cu uşurinţă şi uşurare, fiindcă scriitorul talentat, să fie mare, trebuie să-şi depăşească, să-şi „umilească” permanent talentul. Ca alibi, deoarece talentul ar fi o responsabilitate prea apăsătoare pentru cel care se defineşte „prin vocaţie, un pensionar”, iar „în esenţă socială, un mic burghez”. Dacă s-ar crede un scriitor foarte bun, ar trebui să se ia în serios, devenind prizonierul creaţiei sale. Opera este o Galatee care îşi vampirizează creatorul. Şi „preferă să nu, vorba lui Bartleby”. Îşi iubeşte libertatea, alintul scriptic şi familia. „Mirajul” lui ar fi acela ca persoanele iubite să nu sufere niciodată. Mărturiseşte sincer că îi place anonimatul, dar nu total sau definitiv, ci ca un fel de vacanţă (cum s-a simţit în perioada cât a stat la Bordeaux). În general, omul cu un har vrea să fie cunoscut şi lăudat. De aceea, recunoaşte că doar lipsa proprie de energie ar intra în coliziune cu managerierea unei prea mari (şi nesăţioase) celebrităţi. Tot legat de scriitori, observă felul în care unii dintre aceştia, mânaţi de cele mai bune intenţii, au intrat în politică şi au ratat. Nu recomandă indiferenţa faţă de politică, dar spune că scriitorilor, ca şi altor intelectuali, li se potriveşte mai bine rolul de „instanţă critică”.

În cele două runde de dialog, răspunsurile nu sunt identice, dar nici divergente. Întrebat dacă are momente când nu se gândeşte la nimic, Livius Ciocârlie ajunge, inevitabil, să vorbească, de fiecare dată, despre stările sale de abulie ori de prostraţie, urmate, contrapunctic, de ţâşnirea unor idei imprevizibile. În esenţă, dialectica depresiune-efervescenţă caracterizează orice fenomenologie a creaţiei. Distincţia pe care o face între nimic şi (starea de) vid nu poate rămâne decât aceeaşi, chiar dacă explicaţia nu se repetă mot-à-mot. Sau opinia (mai dezvoltată în 2005) despre importanţa contextului existenţial în literatura sa şi în literatură, în general, dat fiind că literatura textului a sfârşit într-un impas: „Contextul ce este, la urma urmei? E viaţa. Oricât ar părea de simplist, mai ales din punctul de vedere al unui modernist, eu cred că acesta-i rostul scriitorului: să fie sensibil la ce se întâmplă în jurul lui. Adică, la context”. Nu poţi să nu-i dai dreptate, mai ales că Ciocârlie ştie bine cu ce se mănâncă modernismul pe linia Mallarmé sau tel-quelism-ul. Uneori, aceeaşi întrebare determină aterizarea pe piste diferite a răspunsului. Cea legată de modul în care apreciază oralitatea, de pildă. În 1997, se referă strict la oralitatea discursului şi la scrisul său.

În 2005, lărgeşte perspectiva, aducând în discuţie absenţa unei culturi a dialogului la noi, a respectului celuilalt, în ciuda contrelor polemice.

N-aş vrea să închei această cronică fără a mai aminti o postură aparent paradoxală: scepticul cârcotaş Livius Ciocârlie menţionând, idealist, necesitatea de a crede în valori maximale, precum capodopera sau marele scriitor: „Dacă nu credem în asemenea valori, nici nu le vom crea”. Fără Don Quijote, Sancho Panza n-ar avea nici un rost, vorba ceea.

Mai degrabă îmi vine să râd prilejuieşte o încântătoare re-întâlnire, în regia lui Robert Şerban, cu un „personaj” tonic inconfundabil, care reuşeşte să te facă dacă nu să râzi, măcar să zâmbeşti (complice): Livius Ciocârlie. Gata cu voroava de cronicar literar, mai degrabă citiţi cartea!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara