Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Rose Ausländer în „grădina visului fără somn“ de Horaţiu Stamatin

Rose Ausländer, născută în Cernăuţi, (1901-1988), a scris o poezie a eului poetic proiectat în „clipa cea repede”, a emoţiei imediate, de unde se degajă o mare sinceritate, cu putere de sugestie multiplă, toate cristalizate în seducţia unui haiku: „merg din casă-n casă/ un călugăr cerşetor/ pentru a strânge cuvinte/ monede de aur/ capete mândre/ le salut/ ele îmi aruncă o privire/ şi zâmbesc// cer donaţii// în strachina cu pomană/ cad fulgi de nea” (pomană).
În opera sa lirică de peste 3000 de poeme, comentatorii creaţiei sale lesne au identificat câteva teme obsesive prin repetabilitatea lor. Copilăria şi tinereţea în Bucovina constituie un background referenţial cu valenţe pozitive. Ataşamentul faţă de acest spaţiu este unul al nativului: „De ce scriu? Fiindcă am văzut lumina zilei în Cernăuţi”, va mărturisi poeta într-un credo foarte semnificativ pentru gândirea sa. Astfel, începutul şi sfârşitul întâlnesc acelaşi deus loci însoţind-o pe poetă în peregrinările ei prin lume: „Din leagăn/ mi-a căzut privirea/ în Prut” şi dintre „averile” sale face parte şi „mormântul meu din Bucovina” (Testament). Câteva poeme poartă titlul de Bucovina, văzută în memoria ei afectivă aproape eminescian: „Verde mamă/Bucovină/ cu fluturi în plete” sau ca pe un „Ţinut ce m-a/ întruchipat/ cu braţe de ape/ plete de păduri/ culmi cu afine/ de miere neagră”. Spinarea părintească a Carpaţilor sau munţii blânzi ai Bucovinei sunt asociaţi imaginilor din peregrinările ei. Un portret al oraşului Cernăuţi mai păstrează tuşele idilice din perioada cosmopolitismului austriac: „Oraş al păcii pe coline/străjuit de păduri de fag// Sălcii de-a lungul Prutului/ plute şi înotători// Risipă de primăvară - liliacul/ În jurul felinarelor/ cărăbuşii de mai îşi dansează/ moartea// Patru limbi vorbesc oamenii/ patru limbi înmiresmează aerul// Oraşul/ respira fericit/ până au căzut bombele.” (Cernăuţi înainte de al Doilea Război Mondial). Sau poemul Oraşul meu natal, Cernăuţi. Până în ultima clipă „visul are ochii deschişi”, priveşte o amintire, pentru a câta oară?, cu aceeaşi forţă reconfortantă asupra înţelegerii mersului lumii: „Mă gândesc/ la părinţii mei care m-au răsfăţat/ cu jocurile copilăriei/ la dorinţe la tristeţi/ la prima mea iubire/ la Veneţia la Lucerne/ la Riviera la Israel/ la Hölderlin Trakl/ Kafka Celan/ la ghetou la convoaiele morţii/ la foame şi la frică/ la un accident/ la un pat pentru totdeauna/la prietenii care m-au părăsit/la prietenii fideli încă/ Mă gândesc la trupul meu slab/şi la puterea gândului/la vorbele bune/ şi la frumuseţea vieţii/ la moartea caremi face un semn/ aminteşte-ţi la mine” (mă gândesc).
Pierderea patriei este unul dintre motivele acut prezente în lirica Rosei Ausländer, resimţit şi asumat nu atât la modul tragic, dar mai ales din perspectiva unui complementarism prin regăsirea logosului cu rol de catharsis. Poartă un nume predestinat în acest sens, un nume primit prin căsătorie. Sub această zodie fatidică, lumea de odinioară a copilăriei pare că subzistă doar în legendă, singure cuvintele mai pot să-i dea o existenţă şi un sens: „Flămândă de patrie/ îmi îngrop moartea zi de zi/ în cuvinte/ ele sunt renaşterea mea.” Nevoia viscerală de patrie, cuvântul patrie apare destul de frecvent în versurile ei, şi neaflarea ei o situează într-o perpetuă căutare: „Cu o valiză/ de mătase/ mă duc în lume/ ici o ţară prea întunecată/ dincolo alta grandioasă/ greu să-mi aleg una/ rămân fără patrie” (Fără patrie). O altă valiză, un simbol al exilului, o aşteaptă pentru o nouă plecare: „Aud inima locomotivei/ cum bate în fiecare/ valiză” (La drum prin ploaie). Cuvintele îi rămân la îndemână şi cu ele poate să-şi recâştige iluzia unei patrii. Printr-un gest ludic o conduc spre puritatea mult râvnită: „de multă vreme/ am fugit// trăiesc/ în camera mea pierdută// cuvintele vin la mine/ ca-ntr-un joc de copil năzdrăvan”. De-a lungul rătăcirilor ancestrale, o pedeapsă a cărei motivaţie se mai păstrează doar în mit, temeiul unei posibile salvări este, din nou, cea a fidelităţii faţă de cuvânt: „păşeşti/ prin oraşul negru/ cu picioarele pline de răni// moartea îţi atinge umărul// fii cinstit cuvântului// el nu/ te va părăsi”. În cele din urmă, exilul se dovedeşte a fi promotorul unor viziuni catastrofale: „Picioare străine/ mă duc/ printr-o râpă goală/ deasupra noastră/ stelele înoată/ în marea maternală/ unde/ în faţa noastră/ ard digurile/ şi se scufundă utopiile”. Odiseea trăită pe cele două maluri ale Atlanticului, cu descoperirea miraculoasă a unor poeţi ca e.e. cummings sau William Carlos Wlliams, cu două tentative de a se stabili în spaţiul lingvistic anglofon, dar la sfatul poetesei Marianne Moore de a scrie în germană, revelaţia Paul Celan o determină să revină definitiv în Germania. Toate sunt expresia apartenenţei rezolute la spaţiul cultural Mitteleuropa, dispărut după război: „nomadă evreică/a limbii germane/crescută sub/un steag galben/şi negru/graniţele m-au trimis/ba într-o latinitate slavă/ba în America//Europa/în castelul tău/am visat/viitoarea mea naştere”(autoportret).
Dacă lirica erotică este proba de foc a unui poet, atunci la Rose Ausländer iubirea este cea a contopirii totale, în care cuplul se regăseşte întregindu-se paradisiac: „Ne vom întâlni din nou/ în lac/ tu fiind apa/ eu o floare de lotus// Tu mă vei ţine-n braţe/ eu te voi bea// Suntem unul altuia/dedaţi/ în ochii orişicui// Chiar şi stelele/sunt mirate/iată două fiinţe/ trăind din nou/ aleşi de-un vis” (Ne vom întâlni). Unde împlinirea este reciprocă: „steaua mea atârnă/de un cordon ombilical/beau laptele ei// dacă m-aş naşte/ după moartea mea/ într-o clipă/ m-ai face să fiu.”
Foarte ataşată de mamă, a renunţat la şederea în America şi s-a reîntors în România când ea se afla în suferinţă. Mama în lumea pământeană era „parte înger şi parte om/ mijlocul fiindu-i mamă”, în lipsa ei acum e o privighetoare „în grădina visului fără somn” şi este de datoria ei de a nemuri pe hârtie ceea ce mama ei cântă: despre „Sionul străbunilor”, despre „vechea Austrie”, despre „munţii şi codrii de fag/ ai Bucovinei” (Privighetoarea mea).
Biblia, Talmudul, legendele, mistica iudaică îi dau sentimentul apartenenţei la un spaţiu propriu, dacă e vorba de un mesianism în poezia sa, atunci el se manifestă prin voinţa cuvântului întruchipat. Un gest intim o duce spre tradiţia iudaică, de care se simte legată dar cu un plus de libertate, ca într-o alt mit autohton românesc: „când îmi desfac eşarfa de un albastru palid/spre Sud/ Ierusalimul mă cuprinde cu temple şi cântece sacre// am mai mult de cinci mii de ani/ eşarfa e un leagăn de mătase/ când închid ochii/ către Sud/ Ierusalimul îmi arată colinele sale/ are şi el cinci mii de ani/ şi mă cuprinde/ într-o aromă de portocale/ însufleţim aerul cu dansul nostru/ o, contemporani ai mei”, deşi asumarea istoriei comune poporului evreu: „Eu/ fiica lui Moise/ rătăcesc în deşert/ Un cântec aud/ nisipul şi pietrele îşi plâng/ foamea” nu-i la îndemâna orişicui.
Tragedia trăită în timpul celui de al Doilea Război Mondial, trecând prin experienţa ghetoului, o poartă ca pe o pecete, deschisă unei testimonii ca parte activă a misiunii sale poetice: „vorbesc/ după noaptea de foc/pe care Prutul/a înfruntat-o// despre sălcii pletoase/ despre cărţi însângerate/ care au amuţit cântecul privighetorilor/ despre steaua galbenă/ pentru care murim secundă de secundă/ pe eşafod// despre trandafiri/ nu vorbesc// pierdute/ pe o funie de aer/ europa america europa// eu nu locuiesc/ eu trăiesc”(scurtă biografie). Istoria este neîndurătoare, fără nici un fel de învăţătură: „Au venit/ cu steaguri ascuţite şi mitraliere/ au furat stelele şi luna/ nici o geană de lumină nu ne-a rămas// nici o geană de lumină nu ne iubeşte/ Aici soarele ni l-au fost îngropat / o noapte eternă a soarelui s-a aşternut.”
Întâlnirea cu Paul Celan, deşi cu mult mai tânăr, va constitui o turnură spre împlinirea ei ca poetă în acord cu tendinţele din lirica modernă. A renunţat la scriitura aşa numită poetică şi a mers spre nuditatea diamantină a sensului. Are loc o schimbare radicală: un anumit patos al novicelui face loc unui nou limbaj, caracterizat prin claritate, muzicalitate, printr-o economie a vocabularului, doar cel din fondul principal de cuvinte, prin imagini-eveniment. Dialogul purtat cu Paul Celan, aşa cum se întrevede din versurile sale acum, după 1957, nu se rezumă la admiraţie şi pastişă necondiţionate. Densităţii negre a cuvintelor din lirica mentorului, Rose Ausländer îi opune un stil simplu, dar aluziv şi melodic; încărcăturii metaforice, îi răspunde cu o scriitură translucidă, de o forţă dezarmantă la nivelul sincerităţii, repetitivă prin câteva cuvinte cheie: aer, cuvânt, lumină, plecare, dragostea, moarte, patrie.
Aspectul cel mai profund al liricii sale este cel legat de atitudinea poetei faţă de cuvânt. De vreme ce patria i-a fost furată, distrusă, îşi construieşte şi trăieşte în propria sa patrie, cea a cuvântului: „Patria mea nu mai există/ au trecut-o/prin foc şi sabie// Trăiesc în brazda maternă/ Cuvântul.” O declaraţie asemănătoare făcea şi Nichita Stănescu: limba română este patria mea, şi pare destul de veche şi de vehiculată printre poeţi. La momentul când a spus-o poetul român era una şi de natură politică, aceea de „rezistenţă” faţă de ideologia dictaturii comuniste. „Limba călăilor” este singura în care Rose Ausländer îşi află sălaşul posibilei existenţe: „ne îngropăm moartea de zi cu zi/ în cuvinte/ care vor fi învierea noastră.” Esenţializând-o pentru nevoile existenţiale, nu mai contează în limba cărui barbar scrii, lucrează pentru „salvarea” ei, folosind-o în starea ei ingenuă. Mărturisea că scrie „ca într-o meserie”, meseria ei a fost viaţa: „Scriu ca să nu mor.” Comensualismul dintre viaţă şi cuvânt este miza acestei poezii, de unde prospeţimea şi prolixitatea izvorâte din bogăţia momentului. Datoria ei de poetă este de a ajuta cuvântul să-şi ducă la îndeplinire misiunea lui biblică, „la început a fost cuvântul”: „Cred în miracolul cuvântului care dă lumii un trup.” Oare îl va fi citit pe „cernăuţeanul” Eminescu: „Limba este stăpâna noastră. Din mii şi mii de vorbe consistă a noastră lume.”? Sau pe contemporanul ei, interbelic, Heidegger: „Limba este loc de adăpost şi locaş al esenţei omului”? Marile spirite se întâlnesc pe aceleaşi culmi de gândire.
E multă linişte datorată spaţiilor albe dintre cuvinte. Polifonia eului stă într-un raport de determinare faţă de cuvinte. Ritmul şi asonanţele versurilor sale se opresc undeva la marginea unei cutii de rezonanţă, ca la marginea unei mirări, pe care cititorul o ia în posesie şi-şi descoperă în ea propria sa voce, şi mai mult, ea îi reprezintă pe cei care nu mai sunt: „atâta ştiu/ mulţi din cei plecaţi şi-au găsit odihna în mine”. Fiindcă dincolo de toate aceste consideraţii, mai mult sau mai puţin subiective, din lirica Rosei Ausländer răzbate un puternic umanism. Este umanismul celui trecut prin furcile caudine ale istoriei: noi, cei care „am fost condamnaţi la moarte, incredibil facem apel la speranţă.” Dacă n-am uitat, înseamnă că i-am pedepsit: „a avea/ un cântec/ înseamnă/ să fii în lume/ şi să cânţi fără frică/ despre naşterea născătoare de naştere”. Atrocităţile sunt arse de memoria cuvintelor, „mai tari decât bronzul”, e un răspuns care o apropie de morala evanghelică. Încrederea şi responsabilitatea de martor îi dau forţa de a fi în lume: „A scrie era viaţa noastră, supravieţuirea noastră. Când poezia ajunge să fie vitală, când speranţa trece prin cuvinte, umanitatea n-a murit.”


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara