Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
România ca marcă de Anca Mizumschi

Mi-aş dori ca biserica
să surfeze pe net

Spiritul uman are, prin structura sa, nevoia de a înţelege tot ce se întâmplă în jurul nostru, are nevoie de sens şi de semnificaţii. Petre }uţea, pe care îl citez aproximativ, spunea că dacă Dumnezeu nu ar exista, pe planeta asta nu ar putea trăi decât geniile şi oligofrenii, adică acele creiere alcătuite în mod diferit; pentru noi toţi ceilalţi, nevoia de sens al existenţei este o parte fundamentală a psihicului uman. Este foarte greu să îţi trăieşti existenţa cotidiană plină de boli, efort şi eşecuri şi să ai conştiinţa faptului că toate aceste încercări sunt inutile. Este greu să accepţi că oamenii se nasc venind de nicăieri şi după o viaţă mai lungă sau mai scurtă, se îndreaptă spre nicăieri, mai ales în condiţiile în care în jurul nostru , plecând de la alcătuirea deosebit de complexă a ochiului uman, până la modul în care vegetaţia moare şi renaşte ciclic, totul duce la ideea la construcţie. Din punct de vedere al psihologului, ideea sensului existenţei se concretizează în modul în care ne acceptăm existenţa. Cum acceptăm ceea ce se întâmplă cu noi în decursul tuturor acelor întâmplări pe care nu le putem controla, indiferent dacă este vorba de coincidenţe fericite sau de acceptarea suferinţei. De ce o mamă căreia îi moare copilul consideră că Dumnezeu nu ar mai exista? De ce un om refugiat în urma unui război cu care nu are nicio legătură nu mai crede în nimeni şi nimic? Pentru că toate aceste experienţe depăşesc capacitatea creierului uman de a procesa informaţia ca fiind purtătoare de semnificaţie şi sens. Suferinţa pare absurdă şi prin aceasta de neeaceptat, pentru că vine în contradicţie cu nevoia noastră de semnificaţie a ceea ce ni se întâmplă şi cu nevoia noastră de siguranţă. Din acest motiv, în toate crizele existenţiale majore, apare într-o primă etapă de cele mai multe ori negarea vehementă a ideei de divinitate. Nu ideea de existenţă a lui Dumnezeu este contestată, ci ideea că Dumnezeu, despre care ni s-a spus încă din copilărie că este bun şi blând, lasă să se întâmple toate lucrurile dramatice din viaţa noastră, un Dumnezeu care a fugit de la locul faptei, un tată absent care nu are grijă de copiii lui. într-o etapă ulterioară, de obicei după trecerea primului şoc, nevoia noastră funciară de sens reîncepe să capete din nou teren şi construim în mod activ noi sensuri în ceea ce ni se întâmplă, unul din cele mai bune exemple fiind modul în care ne dorim comunicarea cu cei dispăruţi şi dăm legăturii dintre noi şi ei noi valenţe de tipul "este acolo şi ne veghează pe toţi cei dragi de aici", cel plecat devenind un tată iubitor puţin mai mic în grad decât Dumnezeu, dar cu puteri mari prin simplă trecere dincolo. Prin acest mecanism necesitatea noastră de securitate este satisfăcută, ideea de întâmplare absurdă a morţii dispare şi se instalează noul sens, care face ca lucrurile să poată continua. În cazul celor care se declară atei sau liberi cugetatori, asistăm ori la un comportament de evitare, în care persoana în cauză suspendă răspunsul la anumite întrebări ori, în cazul cel mai frecvent, vehemenţa se reduce la rejectarea ritualului social religios sau al bisericii ca instituţie. Din păcate, în momentul de faţă biserica pare, din nişte raţiuni pe care pot să le înţeleg dar nu pot să le accept, a ignora complet faptul că trebuie să contribuie activ la construcţia cotidiană a lui Dumnezeu în viaţa noastră, dacă nu din motive instituţionalizate care ţin de supravieţuirea ei, măcar pentru simplul fapt că acceptarea ideii de Dumnezeu înseamnă pentru psihicul uman o resursă, poate cea mai importantă.

La marketing, medicină şi fotbal ne pricepem toţi!


Cuvântul marketing, a devenit în România un cuvânt atât de des vehiculat încât şi-a pierdut în mare măsură sensul şi conţinutul, situaţie în care, de câte ori asist cu stoicism la discuţii între neprofesionişti, hotăresc din start să tac.

Ceea ce m-a scos totuşi din tăcerea mea pe tema asta a fost faptul că am fost implicată la o discuţie pe tema marketingului cultural, discuţie care s-a învârtit în jurul veşnicei dileme dacă chirurgul-şef trebuie să conducă în acelaşi timp spitalul sau pilotul de avion să piloteze doar avionul sau să se ocupe şi de selecţia firmelor de catering pentru zbor, respectiv ce trebuie să facă scriitorul român pentru cărţile lui după publicare.

Procesul de marketare a unui produs, la nivelul minim de informare al manualului de liceu, are la bază mixul celor 5 P, ceea ce presupune să ai un Produs (Product) suficient de bun ca să poată fi marketat, la un Preţ (Price) suficient de elastic încât să devină convenabil pentru cumpărător, distribuit pe o scară cât mai mare, ca să poată fi accesibil în toate regiunile geografice (Placement), cu un buget de Promovare (Promotion) adecvat, de către nişte profesionişti (People) care să se ocupe de proiect în mod coerent şi susţinut.

Îmi este foarte greu să cred că bietul scriitor român ar putea să se ocupe de toate cele cinci segmente ale mixului, asta în utopica variantă că ar fi conştient că ele există. Problema este că dacă lipseşte unul singur din cele cinci segmente, algoritmul de altfel extrem de logic nu funcţionează şi produsul se găseşte într-un no man's land, unde se găseşte de altfel şi marketingul cultural românesc.

Dacă marile case de editură ar avea suficientă forţă financiară pentru a organiza turnee de promovare a cărţilor, conferinţe cu autorii lor pentru marele public şi interviuri de imagine, ceea ce se întâmplă sporadic, dacă Ministerul Culturii şi-ar asuma în mod responsabil faptul că România este într-un mare deficit de balanţă, importând masiv drepturi de autori şi exportând nesemnificativ, am putea discuta de o coerenţă în ciclul de viaţă al cărţii româneşti ca produs. Cei care vând iaurturi, telefoane mobile şi produse financiare pot să o facă, poate încercăm şi noi pentru că doar atunci cititorii români vor ajunge să facă ce ştiu ei mai bine - să citească şi scriitorii români ar putea să facă ce ştiu ei mai bine - să scrie!

Un alt fel de lux

Dintre toate sinonimele care desemnează în DEX cuvântul demnitate am preferat să mă opresc la expresia "care impune respect", pentru că respectul face parte din recunoaşterea noastră ca fiinţe umane. în România, femeia este prinsă la ora actuală între două extreme, ilustrate pe de o parte de exibiţionismul corpurilor photoshopat-perfecte expuse pe toate tarabele şi pe de altă parte de bisericile pline. Pozele colorate care "vând ziarul" au ca efect secundar, conştientizat sau nu, afişarea cu mândrie a femeii ca obiect. Marea majoritate a românilor îşi cresc fetele cu mândria de a le expune, iar marea majoritate a publicaţiilor exploatează asta.O serie întreagă de femei tinere, cu nume mai mult sau mai puţin celebre, se oferă goale privirii a milioane de oameni, valorizân­du-se strict prin acest lucru şi impunând un anumit model adolescentului român fie el băiat sau fată. În acest mod, se perpetuează la nesfârşit cultivarea frumuseţii fizice ca idee dominantă de succes, uitând în primul rând de către doritoarele în a se expune că frumuseţea fizică este cea mai perisabilă formă de putere, ea putând fi distrusă în câteva ore de orice boală biologică sau traumă psihică. Nu sunt ipocrită şi cred în această formă de putere, problema este că trecerea anilor le lasă pe cele obişnuite să obţină recunoaştere socială, prin imaginea unui corp frumos, într-un vid de identitate umplut de confuzie, depresie şi compromisuri majore. Cealaltă extremă este reprezentată de bisericile ortodoxe pline de femeile proclamatului "cel mai credincios popor din Europa", care merg la biserică din frică. Frica de a nu ţi se îmbolnăvi copilul, frica de a nu-ţi pierde serviciul, frica de a nu te lăsa bărbatul, dorinţe înşirate în teancuri-teancuri de acatiste lăsate pe mese. În varianta românească, cu faţa acoperită de geam şi încadrată de bancnote împăturite corect, Maica Domnului îşi exercită la cerere, funcţia de protecţie socială. într-o biserică transformată de mizeria din spitale, de sărăcia din şcoli şi de umilinţele zilnice într-un ghişeu, Maica Domnului - făcătoare-de-minuni- tot o femeie - rezolvă lucruri. Eu citesc revistele de paparazzi şi din când în când mi le şi cumpăr cu umilinţa scriitorului copleşit de "viaţa care depăşeşte literatura" şi care se uită cu drag la Monica şi Irinel Columbeanu dorindu-mi să fi inventat eu cuplul acesta într-o proză. Voi continua să citesc reviste de paparazzi şi dacă tot trăim într-o vreme în care normalitatea, firescul şi echilibrul au nevoie de o pledoarie în sine, îmi doresc să apară într-o zi o revistă de paparazzi plină de alţi reprezentanţi ai luxului, cei care îşi permit luxul de a fi demni, aşa cum este cuvântul pronunţat în limba română: DEMN adj. 1. vrednic de..., care impune respect, destoinic, capabil, corect.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara