Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
România anilor 1939-1946 de Jean Mouton

Am avut parte de o mare plăcere, primind din partea domnului Louis Mouton - fiul lui Jean Mouton, mai întâi director-adjunct şi apoi directorul Institutului Francez din Bucureşti - versiunea revizuită şi adăugită a jurnalului ţinut de acesta şi publicat în 1991, sub titlul: Journal de Roumanie. Iar pe coperta interioară cu subtitlurile: 29 aoűt - 19 mars 1946 şi La II-e guerre mondiale vue de l'Est.
M-am bucurat, mărturisesc, cu atât mai mult, cu cât acest Jurnal e legat şi de episoade din pro­pria-mi tinereţe. Căci, foarte june, am frecventat şi eu atunci Institutul Francez şi fără să-mi fi trecut, fie şi o clipă, prin minte că l-aş putea cunoaşte personal pe directorul său, am avut parte de atmosfe­ra creată şi întreţinută de el într-o epocă prea puţin propice cărţii şi culturii în genere.
Când în ţara, sălbatic ciuntită de dictaturile fascistă şi comunistă, când Franţa şi alte state europene erau înfrânte şi îngenuncheate, iar la 22 iunie 1941 postul de Radio a anunţat şi toate ziarele noastre au publicat ordinul de începere a războiului din Răsărit - cu tot ce a urmat şi consecinţele pe care le cunoaştem - pe zidurile Bucureştiului tronau afişe mari cu aceste versuri, semn al vremurilor, pe care nu le-am mai uitat şi-mi stăruie şi acum în amintire ca un coşmar:
Cine gură mare are,
Cinci ani va săpa la sare.
Or, în această lume sumbră şi plină de primejdii şi ameninţări, Institutul Francez era o adevărată oază de libertate, în care puteai citi ce-ţi dorea inima şi spune fără teamă ce crezi, ce gândeşti.
Dar ce făcea Jean Mouton în aceste circumstanţe? într-o publicaţie acum uitată, Revista Română (nr. 1, noiembrie 1941), Emanoil Ciomac a arătat, de pildă:
Conferinţele "experimentale" (după un termen impropriu local şi instituţionalizat în timpul din urmă) ale D-lui Jean Mouton au atras cea mai multă lume şi au avut cel mai mare succes. "Hallul" central improvizat în sală de concert, cu scările şi galeriile lui gemând de auditori, amintea de colegiile medievale în care studioşi din toată lumea, vorbind toate limbile, veneau să asculte cuvântul unui bun şi doctissim magister.
Căci directorul Institutului Francez era un autentic om de cultură şi un talentat exeget literar şi critic de artă, autor al multor lucrări ce-i vădesc din plin aceste calităţi şi din care amintesc doar câteva titluri ce confirmă cele de mai sus: Le style de Marcel Proust; Proust devant Dieu; Suite ŕ la peinture; Littérature et sang froid; Les intermittences du regard chez l'écrivain.
Dar în calitatea sa şi cu dispreţul pe care-l nutrea faţă de toate dictaturile - şi când spun asta am în vedere şi regimul Pétain, al cărui adversar era - Jean Mouton a trebuit să întreprindă uneori şi acţiuni ce nu trebuiau cunoscute şi care i-ar fi putut aduce mari neplăceri ca, de pildă, adăpostirea la Institut a unor evadaţi din lagăre naziste.
Ar fi, însă, desigur şi multe alte lucruri de spus despre Jurnalul lui, care va vedea în curând lumina tiparului şi în versiune românească, la Editura Vivaldi.
Până atunci, totuşi, în premieră pentru cititorii României literare măcar aceste câteva note din anul 1945 şi începutul lui 1946, într-o selecţie fatalmente arbitrară, întrucât tot Jurnalul e la fel de interesant şi sugestiv. (Dumitru HîNCU)


acques Truelle a avut parte de o mare dramă în viaţa lui; o fată tânără, rusoaică, s-a sinucis din cauza unor neînţelegeri cu el. Şi de atunci inima sa, care prin felul lui de a fi ar fi trebuit să fie mereu veselă, era mereu umbrită de un văl.
în însemnările lui a consacrat pagini foarte nostime palatului de la Mogoşoaia şi prinţesei Martha Bibescu. Cu prilejul nunţii, la Mogoşoaia, a prinţului Costi Brâncoveanu a notat: "Prietenii, cu alte cuvinte curioşii, vin grămadă". A relatat trista corvoadă care a însemnat pentru el participarea la "marşul Victoriei", organizat de oficialităţile române cu prilejul cuceririi Odesei. Fusese unul din puţinii civili printre numeroasele uniforme militare; numai Mihai Antonescu (zis Ică) mai era acolo în costum negru. Truelle l-a descris ca "Monsieur Loyal printre fiare".
în primăvara lui 1943, ambasada a primit un film despre bombardamentele engleze asupra Parisului. începutul filmului îl arăta pe Pétain vituperând împotriva Aliaţilor. Ceea ce l-a făcut pe Truelle să observe: "Mai tristă ca bombardamentele e mutra lui Pétain".
Jacques Truelle m-a pus la curent cu dorinţa lui de a pleca în Turcia chiar în ajun, adică la 18 iunie 1943. Mi-a părut foarte rău să-l văd plecând şi am simţit parcă şi mai bine cât de apropiaţi eram. Şi lui îi părea rău să ne lase, pe toţi, într-o situaţie dificilă. Prietenia lui mă mângâiase de tristeţea acelor ani petrecuţi în estul Europei. Mă revăd vorbind cu el, citind un text de Michelet, singur cu dânsul în micu-i salon, în timpul primelor bombardamente ruseşti (din toamna lui 1941), bombardamente, de altfel, foarte slabe. Un salon micuţ, amenajat de dânsul, în care galbenul alterna cu albastru. într-un colţ, un mic desen de Ingres; în altul un desen de Picasso. A fost fericit în ziua în care i-am spus că salonul acela, aranjat de el, îmi amintea de apartamentul Donnei Maria, din Rue du Bac (cam prin 1928), un apartament numai oglinzi şi văluri albe.

11 iunie 1945 - (ziua mea de naştere; împlinesc 46 de ani). Ultimele cincisprezece zile au fost pentru mine pline de întâmplări dureroase: un tânăr scriitor român (evreu de origine) Mihail Sebastian, de care eram apropiat, a fost ucis în plină stradă de o maşină care l-a doborât. Era un spirit subtil; aveam încredere în el şi i-am arătat ce-am scris despre Proust şi despre pictori. I-a plăcut, şi lectura mea despre Proust i-a amintit această remarcă a lui Chesterfield despre Thomas Hardy: "I will not pretend to sympathise with his philosophy as a truth, but I think it is quite possible to sympathise with it as an error; or in other words to understand how this error arrose"1.
Cugetare a lui Marc Aureliu, VI, 6: "O foarte bună modalitate de a te apăra de ei e să nu te asemeni".

Acum două zile (la Clubul interaliat), mai multe filme sovietice.
Ocuparea Budapestei: moartea unui om cunoscut ne îndurerează mai mult decât aceea a unui necunoscut. Şi, la fel, mi-a fost greu să asist la distrugerea acestui oraş frumos, admirabil situat pe fluviu, sau la luptele de stradă, care aduceau cu nişte urmăriri de gangsteri de către poliţişti. Rachetele brăzdau cerul ca un sclipitor foc de artificii. Prizonierii germani plini de sânge şi mulţimea (aceea din filme) care are curajul să aplaude. Peste răni şi ocări se lasă liniştea. Sfârtecat de tunurile grele, oraşul se preschimbă într-un pustiu halucinant.
Cucerirea Berlinului. Repetare a sinistrelor privelişti budapestane. Nimic nu seamănă mai mult cu o bătălie decât o altă bătălie. Apoi o scenă emoţionantă: semnarea capitulării fără condiţii, în faţa ruşilor, a statului-major german. Intrarea mareşalului Keitel învârtind ameninţător bastonul de mareşal. înaintează ca un Mefistofel de comedie; suceşte şi învârte în juru-i vasta-i pelerină neagră. Se aşează ca un mecanism bine reglat, semnează şi îşi îndreaptă de două ori, foarte sigur, monoclul. Totul să se fi petrecut, într-adevăr, aşa? Doar consecinţa unei educaţii tradiţionale să fi strâns taliile într-un corset de fier? Ori toate acestea fuseseră dinainte gândite de un ins ce voia să epateze şi în ultimul moment, pentru ca atunci când va fi singur să se prăbuşească?

Iunie - Jean-Paul Boncour a sosit aici ca ambasador. Are bune legături cu ruşii, respectiv generalii Pavlov şi Vinogradov. Jean-Paul Boncour e o personalitate foarte diversă; vânător, petrecăreţ.
Dezvoltăm relaţiile noastre culturale cu ruşii. Kemenev, ataşatul cultural rus, ne trimite un text cu concepţia lui despre literatură şi artă; include tot realismul socialist. E, deopotrivă, saturat de un academism burghez şi de un socialism îngust. Ruşii îşi trimit odraslele la grădiniţele noastre pentru copii. La Institutul nostru a fost inaugurat un curs de limba rusă sub oblăduirea lui Amedée Drouhin, iar profesorii ruşi de franceză menţin relaţiile cu noi. într-o zi a venit să asiste la cursul meu despre la Chapelle des Anges a lui Delacroix (de la St. Sulpice) un june ofiţer rus în uniformă albă, dintr-o unitate de gardă şi mă întreb ce-a putut să însemne pentru el ce spuneam eu.
Ruşii îşi înmulţesc spectacolele lor artistice. Baletul Moiseev; am asistat la o reprezentaţie, alături de George Enescu. A fost un dans foarte frumos în care un soldat, într-o uniformă albastră din secolul XVIII, rănit într-o bătălie, e adus de ostaşi din compania lui. Concert Oistrah; Şostakovici e prezent personal.

30 iulie - Acum câteva zile am găsit în faţa Institutului un soldat rus beat culcat şi dormind pe trotuar. L-am chemat pe sergentul român aflat în apropiere care, la rândul lui, a anunţat un post rusesc. Venit acolo, un marinar în maiou a prins să-l maseze pe soldatul culcat în stradă. M-am apropiat să-l ajut, dacă ar fi fost nevoie. Marinarul a mormăit ceva şi m-a poftit, dacă mă pot exprima aşa, să plec de acolo. Să-i fi fost ruşine că-i vedeam un camarad într-un asemenea hal?

2 august - Conti a fost înlăturat din diplomaţie. îmbrăţişase cu mult zel cauza regimului de la Vichy şi, numit la Stockholm, a trebuit să ocupe cu forţa localul legaţiei. Dar când a trecut prin Bucureşti, în 1942, în timp ce mai era mâna dreaptă a înaltului Comisar din Siria, era de-acum convins de victoria Aliaţilor. Spunea că englezii vor sfârşi prin a învinge, întrucât "cel moale îl roade pe cel tare". N-a acţionat, deci, din interes; pe de altă parte era nezdruncinat în poziţia lui morală. Atunci, de ce impuls asculta?

Octombrie - Sosirea ca ambasador al U.R.S.S. a d. Kavtaradze, însoţit de soţia lui. Dânsa se trage dintr-o familie de nobili din Georgia; vorbeşte excelent franceza. Şi-a cunoscut soţul când acesta era student. M-a invitat, împreună cu Madge2, să luăm ceaiul la ambasadă. E ajutată de o tânără care poartă, în acelaşi timp, şorţ alb şi cizme. Când s-a depărtat o clipă ca să caute o farfurie, doamna Kavataradze ne-a spus: "V-aţi dat seama că tipa care serveşte face parte din armată". Era un mod de a ne face să înţelegem că nu prea era liberă. Ne-a condus înapoi la Insitut cu eleganta maşină a ambasadei; cu steguleţ roşu, seceră şi ciocan.
După câteva zile am invitat-o eu pe doamna Kavtaradze la expoziţia unor pictori români care-şi aleseseră ca temă peisaje franceze. Şi drept mulţumire mi-a trimis un volum, cu ilustraţii, despre pictorul Repin.

16 noiembrie - Au trecut, iată, aproape două luni de când l-am întâlnit pe Ilya Ehrenburg la un dejun oferit în cinstea lui de Jean-Paul Boncour. N-avea o alură prea atrăgătoare; o faţă cu semne de oboseală, ce nu părea că se datora unui exces de muncă sau eforturilor impuse de război. Purta un costum de voiaj foarte uzat, dar pe reverul hainei avea mai multe decoraţii (şi nu doar panglicile). Procedeu care, la costumul unui civil, produce totdeauna un efect ciudat.
în timpul mesei, Jean-Paul Boncour a făcut o gafă destul de caraghioasă, spunând că atunci când l-a citit prima oară pe Ehrenburg a crezut că-i vorba de o femeie. Or, şi Ilya Ehrenburg a povestit că, înainte de război, un ziarist de la Comoedia l-a crezut femeie şi l-a poftit să-i dea reţete de borş, în loc să scrie cărţi despre istoria Franţei. Ilya Ehrenburg i-a răspuns că-i bărbat, dar i-a trimis şi reţete de borş.
Mi-a povestit că şi-a petrecut vacanţele în Beaujolais la Juliénas (la câţiva kilometri de Régnié). Podgorenii din Juliénas ţineau să-i ofere lui Stalin un butoi de Beaujolais, care n-a mai ieşit, însă, niciodată pe poarta ambasadei sovietice înainte de război. A fost luat de nazişti şi băut de ei.
Un podgorean din Juliénas voia să fie hâtru; când Ilya Ehrenburg i-a spus că vinurile ruseşti nu sunt atât de bune ca cele din Franţa, podgoreanul i-a replicat că un bărbat ca Stalin va ameliora, cu siguranţă, şi vinul, adăugând: "cu un plan cincinal".
La acelaşi dejun participa şi un grup de sindicalişti ce urmau să plece la Paris, la un congres. Alături de mine era un "metalurgist", care nu vorbea franţuzeşte, dar când ne-am aşezat la masă a simţit nevoia să ne ureze: "bon appétit". După masă am fost serviţi cu nişte cupe mari de şampanie Pommery. Nu mai băusem şampanie de ani de zile. Ministrul Muncii, bucovinean de felul lui, a amestecat şampania cu nişte vin roşu. Se pare că aşa se obişnuieşte în centrul Europei. Curată barbarie!

26 decembrie - Reiner Biemel s-a întors acum câteva zile din deportare după o absenţă de unsprezece luni. A fost ca o înviere din morţi. în cursul acestor unsprezece luni mi-a scris de multe ori: o dată ca să-i cumpăr un basc; altă dată pentru tratate medicale. Nici eu, nici altcineva n-a primit, însă, vreo scrisoare de la dânsul din după-amiaza lui 12 ianuarie 1945 când l-am văzut plecând, într-un camion, cu un ofiţer NKVD. Dar, într-o seară, un telefon de la Braşov, din partea lui Mimi, m-a anunţat că s-a întors şi că era la Focşani. Timp de două zile am ţinut legătura cu dânsul prin telefon; apoi, mulţumită unei sume de bani trimisă de Institutul nostru, a revenit la Bucureşti. Când a intrat în birou, mi s-a părut foarte, foarte slăbit şi cu ochii, parcă, plecaţi; la faţă, însă, arăta bine. Fusese eliberat pe motiv de boală; dar pata de pe un plămân nu-i ceva grav şi aproape că nu se mai vede.
Treptat, cu glasul lui domol, mi-a povestit prin câte a trecut. Şi, în primul rând, că în tot acest timp a fost susţinut de noua-i credinţă: luase cu el o carte de rugăciuni, pe care a pierdut-o înainte de a veni la Bucureşti. Când camarazii din lagăr îl întrebau ce citea în ea, le răspundea: "ce se mai întâmplă în lume", aluzie la liturghia celebrată zilnic în toată lumea.
Mi-a relatat toată călătoria, de la plecare. Duşi la Mogoşoaia, au fost închişi în vagoane de marfă, care le erau deschise doar douăzeci de minute pentru a-şi face nevoile. în cursul arestărilor s-au petrecut lucruri cutremurătoare; un sas, adus cu forţa, declarase că fusese muşcat de un câine turbat şi că venise la Bucureşti pentru tratament. A fost, totuşi, îmbarcat. După câteva zile, pe drum, a simţit ivirea bolii şi, înşfăcând un cuţit de bucătărie, şi-a tăiat o venă. Sau altă întâmplare tragică, cu o pereche (el sas, dânsa unguroaică). Stăteau ascunşi, când ea a ţinut cu tot dinadinsul să treacă pe acasă ca să-şi ia ceasul de mână. Cum a ajuns, a şi fost arestată şi dusă la Mogoşoaia. Când li s-au deschis vagoanele, a reuşit să fugă şi să se întoarcă pe jos, noaptea, de la Mogoşoaia la Bucureşti. A bătut la uşă, dar soţul şi fratele său credeau că veniseră ruşii să-i caute şi n-au deschis. Tânăra femeie s-a refugiat la o prietenă... Dimineaţa, îngrozit la gândul că soţia nu se întorsese, bărbatul s-a predat autorităţilor ruseşti. A fost dus la Mogoşoaia. Aflând cele întâmplate, soţia a fugit într-un suflet acolo şi a cerut să-şi urmeze soţul. De astă dată, însă, ruşii n-au mai vrut s-o ia. Dar s-a rugat mult şi a obţinut să plece cu el.
în cursul călătoriei, fiecare trăia din proviziile pe care le avea cu el; în cincisprezece zile li s-au dat doar două supe. Cea mai mare îngrijorare i-a pricinuit-o lui Reiner trecerea Niprului pe un pod ce se clătina şi în vagonul închis. încercase senzaţia unei căderi în gol, iar faptul că era prizonier într-o cuşcă îi sporise neliniştea.

Sfârşitul lui decembrie - Din august, regele tot încearcă să-l determine pe Groza să-şi dea demisia. A intrat în grevă şi refuză să semneze decretele. Vrea un guvern cu o bază mai largă.
în septembrie, Iorgu Iordan - care ne-a primit de multe ori la Universitatea din Iaşi - a fost numit ministru al României la Moscova. A fost ocrotit de noi la Institut, în 1941, în timpul rebeliunii legionare şi ne-a fost mereu recunoscător.
La 8 noiembrie, de ziua Sfântului Mihail, mulţi oameni au vrut să se ducă la Palat să-şi depună semnătura, dar au fost împiedicaţi de poliţie. Au urmat ciocniri violente, cu morţi în ambele tabere şi mulţi răniţi. Guvernul a făcut funeralii naţionale comuniştilor căzuţi. Reni Cancicov, fratele lui Madeleine, prietena noastră, a participat şi el la manifestaţie3.
în ultimele zile ale lui decembrie, regele a obţinut o mică lărgire a guvernului. Vâşinski a refuzat să accepte propunerea de a-i numi pe Ion Mihalache şi B. B. Brătianu (apropiat al lui Iuliu Maniu şi al lui Dinu Brătianu). Au fost acceptate două numiri mai modeste: Emil Haţieganu şi Mihai Romniceanu, care să reprezinte opoziţia în calitate de miniştri fără portofoliu. Au fost făcute şi vagi promisiuni de a acorda mai multă libertate presei şi de a se proceda la o oarecare îndulcire a cenzurii militare. în pofida acestui îndoielnic rezultat, regele a consimţit să înceteze greva.

Din toamna lui 1945 - Theodor Pallady, un pictor fermecător; locuieşte în Franţa, dar războiul l-a adus în România. Are o barbă albă, foarte frumoasă şi nişte ochi scânteietori. A fost elevul lui Gustave Moreau, în acelaşi timp cu Morrice şi Matisse (care îi e prieten). Venea des la Institut. Când îl întâlneam pe stradă, schiţa de departe gestul unui muşchetar spadasin ce voia să-şi spintece duşmani imaginari. îşi scotea frecvent ceasul de buzunar şi îi deschidea capacul ca să ne arate o scenă erotică în email. Locuia în cartier cu noi, aşa că ne întâlneam des. Visul lui era: o mare expoziţie a pânzelor sale pe o scenă de teatru; în ziua inaugurării s-ar fi ridicat cortina, el ar fi apărut printre tablouri şi şi-ar fi tras un glonte în cap. }inea mult la Madge şi o poreclise "Brebenel".
Jacques şi Coca Béreilh, locuiau pe bulevardul Dacia, chiar vis-ŕ-vis de Institut. Coca ţinea să facă portretul lui Claire4, aşa că traversam des strada ca să-i pozeze şi aceste şedinţe erau adevărate momente de destindere. I-a făcut un portret foarte reuşit. Coca era rudă cu pictorul Tonitza.
Steriade. Excelent pictor de peisaje. Foarte modest, spunea despre el: "Mic pictor al unei ţări mici". Şi adăuga: "Timpul nu păstrează ce a fost făcut fără el".
Zambaccian. A cumpărat pânze de maeştri ca un plasament. Apoi, treptat, a făcut o pasiune pentru pânzele lor (Matisse, Delacroix, Segonzac etc...)5.
1946
23 februarie - Jean-Paul Boncour ne-a invitat la un dejun cu statul-major comunist al guvernului român, în special cu primul-ministru Groza şi Ana Pauker. Primul-ministru, jovial şi băiat de viaţă; o arată foarte bine bând în mijlocul unei trupe de muzicanţi. Povesteşte cum a dat peste un profesor francez în Transilvania, o interminabilă istorie, în româneşte. Edmond Bernard, care e şi el prezent, i-o traduce lui Jean-Paul Boncour cuvânt cu cuvânt. La un moment dat, Ralea (ministrul Muncii) proclamă: "Actul trei şi ultimul". Iar Ana Pauker adaugă, tare şi în franţuzeşte: "Espérons!"
Ana Pauker, pe care am întâlnit-o de mai multe ori la diverse reuniuni, e mai puţin "hienă" când te apropii de ea şi-i vorbeşti. Mai are ceva de femeie într-ânsa: părul sur îi atenuează duritatea trăsăturilor. îi vorbesc despre comuniştii francezi; dânsa îmi spune: "Ei au avut măcar Rezistenţa!" Vrea să sublinieze astfel cauza lipsei de prestigiu a comuniştilor români. îmi vorbeşte de Jacques Duclos, cofetar de meserie, care foloseşte tot soiul de produse ca să facă o tartă. Colegul meu, provizorul liceului francez, o are printre elevele sale pe fiica Anei Pauker; cu o amabilitate cam afectată, o întreabă dacă e mulţumită de liceu.6­
Am fost la un concert, la Knut Anjou, secretarul legaţiei suedeze. Am dat acolo de Gerbore, ministrul Italiei (fasciste, raliat guvernului Badoglio). Mi-a spus că italienii nu mai sunt aici decât simpli spectatori. în ce-l priveşte, unica sa misiune e aceea de a salva interesele italiene şi nu de a ajuta ţările estice să-şi făurească un destin. Aşa încât singura lui preocupare sunt societăţile italiene; ca atare nu încurajează nici o manifestare italiană. Şi totul spus cu o uşoară notă de zeflemea. Ba chiar îmi explică: "Francezii sunt mai puţin ironici, italienii mai puţin agresivi!"

începutul lui martie - Am primit o nouă repartizare: director al Institutului Francez din Stockholm. Plecăm peste două săptămâni, prin Constanţa şi Mediterana, spre Franţa. Cu trei zile înainte de plecare am o discuţie cu Sandu Rosetti7, profesor de Filologie la Universitatea din Bucureşti, care mi-a fost totdeauna un foarte bun prieten. îmi aduce o mărturie unică în timp şi spaţiu; acum opt zile s-a văzut cu Stalin. Iată în ce împrejurări: un grup de intelectuali români (profesori universitari, oameni de ştiinţă, medici, regizori, artişti, ziarişti etc.) au fost invitaţi să facă o călătorie în U.R.S.S. pentru a lua contact cu universităţi ruseşti, cu asociaţii de scriitori şi artişti. Delegaţia a fost condusă de Parhon, biolog, universitar, viitorul preşedinte al Republicii Populare Române. Totul a durat cincisprezece zile şi s-a petrecut în cea mai bună regulă. Clou-ul călătoriei a fost, însă, în ultima zi; primirea întregii delegaţii, la Kremlin, de către Stalin şi Molotov. Au fost primiţi într-o mică sală boltită, la subsol. Luând cuvântul, Stalin s-a interesat dacă relaţiile dintre armata rusă şi România sunt bune. Parhon i-a răspuns că Rusia a eliberat România şi că România îi va fi veşnic recunoscătoare. Dar rectorul Universităţii din Iaşi şi cel al Universităţii din Cluj s-au sculat şi, pe un ton calm, au înşirat, pe rând, abuzurile, jafurile, agresiunile la care s-au dedat mulţi soldaţi ruşi. Stalin avea lângă dânsul un secretar care tot lua note. Ceilalţi membri ai delegaţiei asistau îngroziţi la această avalanşă de acuzaţii ale colegilor lor ce li se părea de o excesivă temeritate. Se şi vedeau cu toţii deportaţi în Siberia. în clipa aceea, un artist - şi mai înspăimântat decât ei - s-a ridicat şi a rostit: "Mint! Nimic din ce-au spus nu-i adevărat". Parhon, s-a ridicat şi el, declarând: "Da, relaţiile dintre România şi armata rusă sunt excelente". Atunci, ca într-o scenă din Shakespeare, Stalin a avut un rictus sardonic şi l-a lovit cu cotul pe Molotov: "Da, relaţiile dintre România şi noi sunt excelente, doar am fost în război!"

_________
1 Nu vreau să pretind că-i consider filosofia drept un adevăr, dar cred că e foarte posibil să simpatizez cu ea considerând-o o eroare sau, cu alte cuvinte, să înţeleg ce vrea să spună această eroare.
2 Soţia lui Jean Mouton.
3 Câţiva ani după aceea a fost arestat, împreună cu sora lui; ea a făcut cincisprezece ani de închisoare. El, trimis la Canal, s-a îmbolnăvit de tuberculoză. în 1963 s-au exilat la Londra, unde am avut plăcerea să-i avem aproape de noi în cursul şederii noastre acolo.
4 Fiica soţilor Mouton.
5 După instaurarea Republicii Populare Române, averea i-a fost confiscată şi colecţia sa transformată într-un mic muzeu pe care el trebuia să-l păzească.
6 Doi ani mai târziu, liceul a fost închis de autorităţile noului regim. Profesorii francezi au avut trei zile ca să părăsească România.
7 Al. Rosetti.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara