Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Români la Universitatea din Viena: Michael Metzeltin, Petrea Lindenbauer şi Mădălina Diaconu de Ioana Revnic

Viena văzută de sus – din Donauturm, din roata mare a parcului de distracţii, de la ferestre de palate, de pe colinele din preajma urbei, din turle de biserici şi de domuri.
Dantelăria aşezămintelor gotice, proiectată pe cer în zvâcnet ascuţit de turle.
Piatra lăcaşurilor, înnegrită de ani.
Palate. Sobrietate imperială. Eleganţă austeră.
Muzici: în saloane cu candelabre din cristaluri zornăitoare, ori în biserici, ori pe străzi. În piaţa de vechituri, delicatele melodii ale harpistei stafidite, cu mâini schimonosite de artrită.
Tropotele cailor de la caleştile care plimbă turiştii prin burg.
În Schwedenplatz, un clovn şi uriaşele lui baloane de săpun.
Copii şi oameni mari alunecând pe trotinete printre rafturile ticsite de cărţi, din librării.
Sălile de lectură ale bibliotecilor – pline în plină vară, de dimineaţa până seara târziu.
Prin fereastra deschisă a încăperii în care mă aflu răzbat mirosul cailor, mirosul Dunării, al viilor de lângă Grinzing.

*
Sunt în preziua plecării mele din oraşul care m-a găzduit timp de trei luni. Un loc de care îmi va fi dor mereu, ca de un om drag aflat departe. Mă aflu într-o încăpere de la Institutul de Romanistică din Viena, unde discut – în româneşte – cu doi profesori care lucrează aici: Michael Metzeltin şi Petrea Lindenbauer. Datorită acestor oameni, limba mea maternă a căpătat la Universitatea vieneză un statut egal cu al celorlalte limbi romanice predate în Institut – are un curriculum complet care cuprinde studii de licenţă şi de masterat. Cei doi profesori continuă o tradiţie a predării limbii române la Viena, iniţiată de Sextil Puşcariu, care studiază în capitala Austriei între anii 1902-1904 sub îndrumarea profesorului Wilhelm Meyer-Lübke; obţine docenţa în 1905; înfiinţează (în 1904) şi conduce timp de doi ani un seminar de limba română.

Michael Metzeltin s-a născut în Elveţia; este, din 1989, profesor la Institutul de Romanistică, iar din 2005 – director al acestuia. Învaţă limba română pe cont propriu, după ce în 1968 participă la un curs de vară de la Sinaia. Ani buni, se consacră studiului limbii ca autodidact. Ajunge să vorbească perfect nu doar româna, ci toate limbile romanice. Este un eminent lingvist, specialist în limbile romanice, specialist în semantica textului, filolog cu o notorietate recunoscută în instituţiile academice din întreaga lume. Este membru al Academiei Austriece de Ştiinţe şi membru de onoare al Academiei Române.
Petrea Lindenbauer este austriacă. Dar are alură de franţuzoaică (aduce întru câtva cu Mireille Mathieu) şi fermitate de cancelar german. Pare că nu se odihneşte niciodată. E într-o alertă continuă. În anii î80, era studentă la Universitatea din Viena şi deprindea primele noţiuni de limba română ajutânduse de o carte românească: Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Descifrează romanul cuvânt cu cuvânt, ţinând la îndemână un dicţionar. Astăzi, le dezvăluie studenţilor vienezi România, aşa cum este ea reflectată în cărţile ce intră în bibliografia cursurilor sale: Orbitor (Mircea Cărtărescu), Naşterea dorinţelor lichide (Ruxandra Cesereanu), Cruciada copiilor (Florina Ilis), Întoarcerea huliganului (Norman Manea), Fals tratat de zvonuri şi mistere (Dan Lungu), Atemschaukel/ Leagănul respiraţiei (Herta Müller). Dar şi Capcanele istoriei (Lucian Boia); O scurtă istorie a românilor, povestită celor tineri (Neagu Djuvara); Ion-Aurel Pop, Românii şi România etc.
Predă lingvistică, literatură română şi studii regionale.

Profesorii Michael Metzeltin şi Petrea Lindenbauer abordează mai multe niveluri ale limbii, ale literaturii, ale culturii româneşti şi ale tuturor culturilor romanice, pe care le cunosc la nivelul excelenţei. Este vorba, în esenţă, de o abordare generalistă, din unghi etimologic, lingvistic, literar, istoric, antropologic. O concepţie diferită de cea practicată în alte medii universitare, unde se preferă specializarea într-un anumit domeniu.
Devotamentul celor doi faţă de limba, cultura, civilizaţia românească pare neverosimil.

L-am ascultat pe Michael Metzeltin ţinând prelegeri la Academia Română. Discursurile sale seamănă cu mecanismele ceasurilor din ţara-i de baştină, Elveţia prin rigurozitatea alcătuirii şi precizia conceptelor prinse într-un original spectacol de idei. Una dintre aceste intervenţii pe o temă străină unui literat, Economie şi cultură, s-a transformat într-un captivant exerciţiu de semantică aplicat conjuncţiei ,,şi” din sintagma ce dădea titlul prelegerii. (O scurtă demonstraţie: ,,În ce fel de relaţie pot fi considerate economia şi cultura? Economia limbajului are drept consecinţă faptul că multe cuvinte şi expresii scoase dintr-un context sunt polisemantice. Este şi cazul conjuncţiei şi, care pentru expresia noastră permite următoarele interpretări:

Într-o anumită societate economia şi cultura există alături fără o anumită relaţie.
Într-o anumită societate economia şi cultura sunt înt-un anumit fel echivalente.
Într-o anumită societate apariţia economiei precede, se desfăşoară înainte de cultură.
Într-o anumită societate economia implică sau include şi cultura.
Într-o anumită societate economia produce (şi) cultură.1”)

L-am revăzut la Viena, alături de Petrea Lindenbauer. I-am cunoscut atât cât mi-au îngăduit întâlnirile de bursier ajuns pentru întâia oară în proximitatea unor profesori de la o universitate străină. Dar şi puţinul acesta mi-a fost de ajuns ca orice urmă de uimire incredulă în faţa muncii acestor atât de exigenţi cunoscători ai limbii române, ai istoriei României, ai mentalităţii româneşti, să se convertească în admiraţie.

De ce au învăţat o limbă a unei ţări foarte puţin cunoscute? i-am întrebat pe cei doi profesori.

De ce îmi puneţi şi dumneavoastră. această întrebare stereotipică? a reacţionat, polemic, Petrea Lindenbauer. Sunt, totuşi, aproape 30 de milioane de vorbitori... Nu ştiu dacă port în mine o româncă înnăscută, nu am nicio rudă în România, dar acolo mă simt ca acasă. Poate şi pentru că vin dintr- o regiune a Austriei care, la fel ca România, se afla ,,între lumi”, fiind aşezată, în trecut, la graniţă cu lumea slavă, cu lumea romanică, cu lumea germană. Nedumerirea dumneavoastră are legătură cu imaginea negativă a românilor despre ei înşişi. Din acest punct de vedere, românii se aseamănă cu austriecii, iar una din mizele mele profesionale este să îi fac pe tineri să depăşască această autoimagine negativă.

Românca din mine se revoltă ori de câte ori cineva aduce în discuţie miza învăţării limbii române. Suntem, cred eu – prea puţini oameni care luptă pentru limba română.

Felul în care Michael Metzeltin şi Petrea Lindenbauer vorbesc despre limba română şi despre România mă face să îi privesc cu perplexitate. Seamănă cu doi actori pasionaţi, care ani la rând şi-au jucat rolurile cu maximă seriozitate, cu dăruire, cu profesionalism indiferent dacă în faţa lor s-a aflat, de-a lungul deceniilor, un singur spectator sau o sală arhiplină.

Românii pe care i-am întâlnit eu la Universitatea din Viena sunt, aşadar, un elveţian – Michael Metzeltin şi o austriacă – Petrea Lindenbauer.

Li se alătură, fireşte, românii din România care au trecut pe acolo în calitate de profesori asociaţi sau de conferenţiari. Îi amintesc doar pe Liviu Papadima, Ion Manolescu, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Ştefan-Augustin Doinaş, Marius Sala, Sorin Stati, Horia Mazilu, Magdalena Vulpe, Mircea Vasilescu, Dan Berindei, Grigore Leşe, Corina Ciocârlie, George Achim şi mulţi, mulţi alţii, ale căror nume se vor regăsi într-o viitoare carte despre tradiţia predării limbii noastre la Viena, carte pe care o pregătesc profesorii austrieci.

*
Printre românii care în acest an universitar colaborează cu profesorii de la Institutul de Romanistică se numără şi Mădălina Diaconu.

Născută în 1970, face studii de filosofie la Bucureşti şi la Viena, două doctorate – unul la Universitatea din Bucureşti (1996), celălalt – la Universitatea din capitala Austriei (1998), iar în 2005 obţine docentura în filosofie la Universitatea din Viena, cu o lucrare despre o estetică fenomenologică a tactilităţii, a olfacţiei şi a gustului.
Este cadru didactic la Facultatea de Filosofie a Universităţii vieneze, iar la Institutul de Romanistică predă cursuri de limba română pentru începători şi avansaţi.

Am întâlnit-o pe Mădălina Diaconu cu prilejul conferinţei sale despre Constantin Noica şi moştenirea europeană, organizată la Viena, sub egida Institutului Cultural Român şi a Österreichisch-Rumänische Gesellschaft.
A fost o bună ocazie să o provoc la un dialog despre receptarea filosofiei şi a culturii româneşti, în spaţiul austriac.

*
Ce se ştie, în mediul culturalfilosofic vienez din care faceţi parte, despre filosofii români şi despre filosofia românească? Dar despre literatura română, despre România, în general?

Prea puţin, traduceri filosofice germane din limba română constituie o raritate (cum ar fi traducerea Cunoaşterii luciferice a lui Blaga de către Rainer Schubert în Lit Verlag în 2012, graţie recomandării lui Österreichisch-Rumänische Gesellschaft şi disponibilităţii manifestate de lectorul editurii, Richard Kisling), iar interesul cercurilor de specialitate este foarte scăzut. Dimpotrivă, literatura începe să fie mai cunoscută şi datorită reluării traducerilor de literatură română contemporană în ultimii ani, nu numai în mediile de „Rumänisten” (cum sînt denumiţi romaniştii specializaţi pe limba română), ci şi în cercurile austriecilor cu interes mai general pentru cultura şi societatea română. Din filosofie erau cunoscute pînă acum doar două nume: Cioran şi Eliade; sperăm ca, odată cu traducerile recente şi altele viitoare, această situaţie să se schimbe.

Volumul lui Constantin Noica – De Dignitate Europae a fost republicat recent, în traducerea aceluiaşi Georg Scherg care semna, în 1988, prima ediţie în limba germană a cărţii, scoasă la Editura Kriterion. (Coincindenţă sau nu, a doua ediţie în limba română a acestui volum a apărut tot în 2012, la Editura Humanitas.) Scrisori despre logica lui Hermes este o altă carte a lui C. Noica publicată în germană, la o editură germană. Cui aparţine iniţiativa editării acestor cărţi? Cine face selecţia lor? Ce ştiţi despre receptarea acestora în spaţiul cultural şi filosofic germanofon?

Un rol important, din partea românească, l-au jucat Societatea Română de Fenomenologie, precum şi – în cazul lui De dignitate Europae – Editura Zeta Books (Bucureşti), care achiziţionase iniţial drepturile de autor de la doamna Mariana Scherg, înainte de a le transmite lui Traugott Bautz Verlag. Istoria traducerii germane a Scrisorilor nu îmi este cunoscută; în ce priveşte De dignitate Europae, am fost invitată de Hans-Rainer Sepp, editorul colecţiei „libri nigri”, în care au apărut ambele cărţi ale lui Noica şi care cunoştea faptul că prezentasem De dignitate Europae deja la conferinţe şi publicasem despre el, să scriu o introducere şi să editez lucrarea. În ce priveşte receptarea celor două cărţi, aceasta se înregistrează în domeniul nostru în decursul anilor, ceea ce însă, evident, nu ne scuteşte de obligaţia de a da un impuls corespunzător.

Am discutat cu câţiva profesori şi filologi din Viena care vorbeau la unison despre un vid de cunoaştere a culturii româneşti, în spaţiul austriac. Ce alte activităţi desfăşuraţi dvs. în instituţiile culturale şi academice cu care colaboraţi, pentru a ,,corecta” (atât cât se poate) acest neajuns?

A echivala cunoaşterea culturii române cu un „vid” informaţional mi se pare puţin exagerat, chiar dacă unele articole de presă (evident, nu despre cultura română, am cere prea mult, ci chiar şi despre situaţia din România) excelează prin dezinteresul de a se documenta la faţa locului. (Unii corespondenţi de presă scriau până de curând despre România de la Budapesta sau Belgrad.) Între timp s-au înregistrat totuşi progrese: numele au început să fie scrise cu semne diacritice, iar unele articole să fie semnate de jurnalişti de origine română... Lăsând însă la o parte orice maliţiozitate (sau, mai degrabă, amărăciune), nu putem să nu semnalăm sprijinul acordat de instituţii culturale austriece de marcă artelor plastice contemporane din România sau interesul acestora pentru noul val cinematografic. Lista acestor instituţii şi a prezenţei artiştilor români în Austria ar fi prea lungă şi ar trebui completat cu numele firmelor austriece importante care au colecţii de artă, programe de artists in residence sau acordă premii tinerilor artişti. În orice caz, nu se cuvine să uităm şi alte instituţii de stat sau ONGuri care sprijină financiar iniţiativele culturale, cum ar fi în ultimii ani în primul rând Institutul Cultural Român şi Österreichisch-Rumänische Gesellschaft. În ce priveşte instituţiile filosofice, interesul poate fi câştigat mai greu şi numai indirect, de pildă prin studii în volume, articole şi medierea de recenzii despre filosofia românească (de pildă, în Polylog. Zeitschrift für interkulturelles Philosophieren, în a cărei redacţie lucrez de mai mulţi ani) ori, nu în ultimul rând, revăzând traduceri (cum ar fi la cartea amintită a lui Blaga), prin conferinţe şi, în condiţiile în care autorul este deja cunoscut, precum Cioran, prin cursuri şi seminarii.

Într-un articol din 2008, publicat în Observator cultural, Adrian Niţă vă asimilează generaţiei de filosofi români nouăzecişti. Cum/ unde vă autosituaţi în interiorul acestei generaţii (având în vedere şi faptul că aţi ales să vă desfăşuraţi activitatea în străinătate)?

Remarca dvs. mă surprinde; nu ştiam că eticheta generaţiilor s-a extins şi în filosofie. Indiferent însă de numele pe care-l poartă şi cu care se pare că nu mai sunt la curent şi chiar dacă îmi amintesc de revolta mea din studenţie de a fi încadrată într-o generaţie, poate că tocmai acest Unbehagen în a mai vorbi despre „noi” la plural constituie semnul generaţiei „noastre”. Schimbările din decembrie 1989 ne-au prins studenţi, aşadar în plină formare, însă fără a putea pretinde că nu ne aducem aminte de ce a fost „înainte”. Prinşi între două epoci, două vârste şi nu în ultimul rând între două ideologii, am avut privilegiul dureros de a ne căuta drumul într-o perioadă în care o întreagă societate îşi căuta, în convulsii mai ample, drumul propriu. Poate chiar şi plecarea mea din ţară este tot un simptom al generaţiei noastre, chiar dacă şi aici ideea „alegerii” ar merita o discuţie nuanţată. De atunci însă, schimbîndu-mi spaţiul geografic, cultural şi limba în care scriu şi profesez, au intervenit transformări care mă împiedică în ultimă instanţă să mă identific cu vreun grup de vârstă. Iar colegii din ţară cu care colaborez aparţin, majoritatea, unei generaţii mai tinere, care şi-a găsit repede reperele, trecând la înfiinţarea unor instituţii. Dilemele lor au devenit mai degrabă de supravieţuire şi afirmare decât existenţiale. Însă pentru a nu mă pierde în divagaţii, ar trebui să vă ofer câteva repere din categoria facts and figures. Cum aparţin totuşi unei generaţii care n-a apucat încă să beneficieze de training publicitar, prefer să-mi las cărţile să vorbească despre mine, iar pentru cei interesaţi, pagina mea web. Printre altele, în septembrie 2012, a văzut lumina tiparului în Lit Verlag şi volumul meu de estetică urbană Sinnesraum Stadt. Eine multisensorische Anthropologie.


Dacă ar fi să asociaţi Viena sau Austria cu anumite gusturi, cu mirosuri/ miresme, cu anumite culori sau cu anumite forme – ce aţi alege şi de ce? Mie Viena îmi miroase a Dunăre, a cai, a struguri copţi în viile din Grinzing...

Aceeaşi întrebare mi s-a mai pus de jurnalişti austrieci. Sper să nu vă supăraţi dacă-i voi lăsa pe cititori să-şi configureze propriile asociaţii; din fericire, nu mai sunt puţini cei ce ajung sau locuiesc astăzi la Viena.


1 Fragment din discursul Economie şi cultură, o abordare conceptuală, ţinut la Conferinţa interactivă cu participare internaţională Proprietatea intelectuală. Rolul statului în susţinerea culturii, Bucureşti, 3 octombrie 2012. Manifestarea a fost parte a proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale”, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007- 2013, contractul de finanţare nr. Mădălina Diaconu POSDRU/89/1.5/S/59758.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara