Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Romanul reîntors la Evanghelii de Elisabeta Lăsconi

Sacrul şi profanul în ficţiune

Două romane recente – Copilăria lui Isus de J.M. Coetzee (2013) şi Testamentul Mariei de Colm Tóibín (2012) – au fost publicate la noi în ultimele săptămâni, în colecţii prestigioase, confirmând că destinul cristic a generat o linie interesantă şi simptomatică a prozei, vizibilă şi în secolul XXI, după ce s-a impus prin câteva capodopere în secolul trecut. Relaţia între Evanghelii şi ficţiune ilustrează relaţia sacru – profan, despre care a scris Mircea Eliade şi demonstrează că, şi după două milenii, jertfa de întemeiere a credinţei creştine naşte interogaţii şi meditaţii.
Romanele anunţă din titlu formula preferată – Evanghelia după Fiul de Norman Mailer, Evanghelia lui Iuda de Roberto Pazzi Evanghelia după Isus Cristos de Jose Saramago sau Evanghelia după Pilat de Eric-Emmanuel Schmitt. Altă variantă prezintă drama unuia dintre actanţi – Barabas de Par Lagerkvist, Pilat din Pont de Roger Caillois. Altă formulă reia drama cristică, proiectând- o în alt spaţiu şi alt timp, ca în Hristos răstignit din nou de Nikos Kazantzakis sau în Evanghelia după Jimmy a lui Didier van Cauwelaert.
Mai putem consemna abordări îndrăzneţe, dacă nu chiar şocante, ca Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov (unde cele două poveşti, a maestrului şi a lui Woland, petrecute într-o Moscovă a anilor ‘30, o înrămează pe a treia, petrecută în Yerushalaim) sau rescrieri aproape de erezie sau blasfemie, ca Ultima ispită a lui Isus de Nikos Kazantzakis. Romanele Copilăria lui Isus şi Testamentul Mariei, traduse de curând, îmbogăţesc proza de inspiraţie cristică prin alte perspective.
Şi, în mod cert, se nasc întrebări despre imboldul iniţial din care s-au născut cele două cărţi. J.M. Coetzee a publicat romanul la un deceniu după ce i-a fost decernat Premiul Nobel, iar apropierea de tema cristică seamănă cu ambiţia lui William Faulkner de a scrie O parabolă, romanul tezist şi contradictoriu. Copilăria lui Isus are multiple chei de lectură (alegorie şi fabulă biblică, utopie şi distopie, Bildungsroman şi proză filozofică, roman postapocaliptic), ca veritabilă şaradă a cărei decriptare a dus, la rândul ei, la multiple conexiuni.
Testamentul Mariei, ce i-a adus lui Colm Tóibín Marele Premiu Internaţional Metropolis bleu în 2013, are povestea proprie: întâi piesă de teatru creată în Irlandă şi reluată în New York, pe Broadway, s-a preschimbat apoi în roman. Ca să scrie, Colm Tóibín a călătorit la Efes, unde se crede că şia găsit refugiul Maria după Răstignire, mai înainte a fost la Ierusalim, a recitit Evangheliile, a parcurs scrierile unor specialişti, mai ales ale lui Geza Vermes, unul dintre marii cunoscători ai vieţii lui Isus. Apoi a ales personajul a cărui voce relatează povestea – Maria aşteptându-şi sfârşitul.


Copilul cu nume schimbat

Un copil de 5 ani îşi pierde părinţii în timpul călătoriei pe mare şi un bărbat vârstnic începe să-i poarte de grijă. Amândoi ajung în Novilla, într-o ţară nenumită, în care se vorbeşte limba spaniolă. Li s-a şters trecutul, memoria şi îşi încep aici noua lor viaţă, cu alte nume: David şi Simon. Bărbatul ştie că trebuie să-i găsească mama şi are convingerea că o va recunoaşte de îndată ce o va vedea. Iar în cursul vizitării unui mic domeniu, Reşedinţa, o vede pe Ines, ştie că este mama copilului şi i-l încredinţează.
Educaţia copilului se bazează pe o carte, Don Quijote, ediţie ilustrată pentru copii, al cărei autor este Benengeli. Întrebările copilului uimesc prin felul de a vedea lucrurile, iar când ajunge la şcoală îl exasperează pe învăţător, care le recomandă părinţilor să-l trimită la o şcoală specială. David se deosebeşte de ceilalţi copiii, are altfel de raporturi cu numerele şi literele, susţine că nu ştie nici să citească şi nici să socotească, dar totul se dovedeşte o minciună. Ca să-l salveze de închiderea lui în şcoala de unde evadase, Simon şi Ines fug împreună cu David, iar pe drum li se alătură un tânăr, Juan.
Semnele presărate în roman sugerează scenariul cristic: poate copilul se numea iniţial Isus, era din seminţia lui David, deruta provocată în şcoală seamănă cu reacţiile trezite de Isus în templu, comportarea lui Ines când se trezeşte cu un copil aminteşte de Bunavestire, evadarea celor trei din Novilla şi rătăcirea pe drumuri reînvie fuga în Egipt, tânărul care li se alătură şi care apoi îi însoţeşte poartă numele celui mai iubit dintre ucenicii lui Isus.
Ţara fără nume şi Novilla, ce prin nume pare o negare a oraşului, se supun unui mod de viaţă monoton, reducând totul la experienţe elementare. Se instaurează astfel un soi de egalitarism, oamenii par să trăiască fără sentimente, doar satisfăcându-şi nevoi minime – de la bordel la centrul de studii ce le oferă un simulacru de ştiinţe şi arte. Majoritatea par fericiţi cu truda lor zilnică şi tentativa schimbării aduce o nenorocire, iar de aici pornind se acumulează reperele pentru lectura unei utopii sau distopii.
Legăturile dintre cei trei – Simon, David şi Ines – duc la interogaţii serioase despre paternitate şi maternitate: Simon şi David se aleg tacit unul pe celălalt ca tată şi fiu, Ines însăşi acceptă un fiu ca dar al sorţii, dar începe să-şi dorească şi alţi copii şi se află în căutarea unui tată pentru a-i procrea. Romanul filozofic se încarcă treptat de elemente ce-l apropie de proza lui Franz Kafka şi de creaţiile lui Samuel Beckett. Dar cum în miezul său se află o carte folosită pentru a-l educa pe David, se iveşte şi tentaţia lecturii intertextuale, sau ca Bildungsroman.


Mama cea neîmpăcată

Personajul principal al romanului este mama cea neîmpăcată: cu ucenicii datorită cărora a ajuns la Efes, cu faptele fiului şi mai ales cu sine însăşi. Ea îşi aşteaptă sfârşitul şi se trezeşte confruntată cu strădania celor doi ucenici de a transpune în scris cele petrecute, cu dorinţa lor de a confirma ca martor miracolele la care a luat parte. Prezenţa lor o obligă să revadă şi să retrăiască şi timpul fericit, când se putea bucura de Sabat cu un soţ bun şi un fiu ascultător, când aştepta o nouă zi ca pe o sărbătoare.
Dar Maria doar a auzit de minunile fiului şi se întreabă necontenit despre urmările şi sensul lor. A aflat despre învierea lui Lazăr care le-a înspăimântat pe surorile lui şi pe cei din jur, fiindcă tânărul părea că nu mai aparţine lumii celor vii. Îşi pune întrebări, încercând să ghicească şi experienţa stranie a trecerii în moarte, care explică neputinţa reintegrării celui întors între vii. A auzit despre mersul pe ape, despre înmulţirea pâinilor şi a peştilor, merge la nunta de la Cana unde asistă cu inima strânsă la alt miracol, preschimbarea apei în vin.
Mama simte că fiul s-a înstrăinat de viaţa ştiută, că predică şi are adepţi tot mai numeroşi, că ei îl însoţesc şi-l recunosc ca ales, dar ea intuieşte pericolele ce se adună asupra lui ca norii furtunii. Învăţătura celui ce se ştie Fiul lui Dumneze stârneşte neliniştea preoţilor şi mânia Romei, mesajele primite îi adâncesc spaima şi o îndeamnă să încerce să-l salveze, aşa cum ştie ea, aducându-l acasă. Misiunea şi soarta lui Isus însă trebuie să se împlinească, iar ea nu poate decât să fie de faţă neputincioasă şi nevoiaşă la Drumul Calvarului şi la Răstignire.
De atunci, viaţa i s-a scurs într-o continuă neîmpăcare cu sine. N-a putut să-şi ia fiul de la nuntă, înainte să înfăptuiască miracolul transformării apei în vin, ştiind prea bine că are ochii spionilor aţintiţi asupra lui, după cum o avertizase Marcu, iar apoi a pornit spre casă, ştiind prea bine că ar fi trebuit să se întoarcă, pentru a fi lângă el. A stat împietrită fără să caute o salvare, fără să înfrunte pericolul de pe deal, a ascultat şi s-a supus, acceptând că ucenicii ar fi împlinit dorinţele fiului ei.
În rememorările ei, fiul apare prins în mai multe reţele de interese şi intrigi, pe de o parte ale preoţilor şi ale romanilor, şi unii şi alţii dornici să păstreze ordinea existentă, pe de altă parte, a ucenicilor, căutând semnele că altă lume şi o nouă ordine s-ar naşte prin jertfa lui Isus. Poate că trecerea este de la ordinea mamei la cea a tatălui. La Efes,
Maria merge la templul lui Artemis, la celălalt templu merge însoţită de altă femeie. Ea îndură tot mai greu întrebările celor doi ucenici, pe care nici nu-i numeşte, nu suportă nici miros de bărbat în preajma ei. Maria cea împietrită în durerea şi judecata aspră faţă de sine pare că nu înţelege şi nu vrea să înţeleagă spusele ucenicilor care judecă toate cele petrecute cu fiul ei ca voinţa tatălui. Tacit, ea priveşte totul cu ochii unei mame al cărei fiu s-a tot îndepărtat de ea până când ajunge să le aparţină altora, să aducă o nouă credinţă. Testamentul Mariei propune altă viziune asupra dramei cristice, a fiului care s-a desprins de propria mamă, desprindere care nu o linişteşte şi o lasă neîmpăcată până la moarte. Ca şi Copilăria lui Isus, romanul irlandezului catolic va tulbura, va deruta şi-i va incita pe cititori la propria descifrare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara