Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Romanul Rebrenilor de Constantin Cubleşan

Firească pentru demararea amplei construcţii a romanului biografic al rebrenilor – Ilderim Rebreanu, Spectre în labirintul uitării - Romanul familiei Rebreanu (Editura ZIP-MMXI, Bucureşti, 2011) în patru volume – o epicizare de tip saga, a vieţii unei familii (a „tribului”, zice autorul acestuia) de intelectuali români din Transilvania Imperiului Austro-Ungar de la finele secolului al XIX-lea, prelungit până dincoace de mijlocul celui de-al XX-lea, în România Mare deja, era prezentarea, în primul volum (De la Alfa la Omega), fie şi doar pe scurt, a rădăcinilor acesteia:„o familie de grăniceri din ţinutul Năsăudului”, despre a căror „strămoşi” se cunosc „doar puţine amănunte”.

Alfa este, de fapt, Liviu, primul născut în numeroasa familie Rebreanu, cel care se va impune în conştiinţa românilor ca unul dintre cei mai de seamă romancieri (şi nu numai) moderni, şi care se constituie aici ca un stâlp de susţinere al întregului... „clan” – fără de care dascălul Vasile, chiar autor al unei broşuri de poveşti ardeleneşti, sau mama Ludovica, vedetă într-o vreme a unei trupe de teatru de diletanţi, renumită pe Valea Someşului, ori Livia, una dintre fiice, compunând poezii delicate, ca şi Ovidiu Hulea, unul dintre ginerii dascălului din Prislop, poet şi deputat la Bucureşti, şi toţi ceilalţi, până la Tiberiu, „ultimul copil venit pe lume” în familia Rebreanu, fiind deci „Omega”, (ultimul descendent trebuie considerat, totuşi, Ilderim, nepotul de frate al lui Liviu şi autorul acestei tetralogii) ar fi rămas într-un dulce anonimat al istoriei noastre contemporane.
În primul volum, romancierul îşi conduce personajele (evident, identificabile toate în realitatea obiectivă) de la vârsta copilăriei până la aceea a maturităţii, dezvoltând în jurul acestora o amplă desfăşurare epică, evocatoare, cu detalieri de fapte şi întâmplări ce duc întreprinderea în zona unui soi de biografie romanţată, adică inventându- se cu dezinvoltură acolo unde lipseşte documentul concret, informaţia autentică, acolo unde mărturiile diverşilor nu sunt altceva decât simple fabulaţii orale, care îndeobşte n-ar trebui valorificate (totuşi) decât cu prudenţă, doar sub semnul unei atari luări aminte, şi numai atât, în ciuda încredinţării ce ne-o face autorul, pretinzând că „respectând adevărul faptic” aduce „la lumină toate cele câte s-au întâmplat”, pentru a îndepărta „minciuna instaurată ca adevăr” şi perpetuată în aproape toate studiile consacrate vieţii şi operei rebreniene.
Romanul este construit în haloul procedeelor postmoderniste, Ilderim Rebreanu utilizând strategic epica propriu-zisă în combinaţie cu documentele de facto, evocarea personală cu citatul din memorialistica diverşilor săi eroi, sau cu fragmente din corespondenţa acestora, cu citate din articole de ziar etc., totul într-o turnură cvasipolemică, pamfletară uneori, utilizându-se eseistica pentru evidenţierea relaţiilor întreţinute de Livu Rebreanu cu diversele personalităţi ale vremii, dar însăilând, frecvent, şi seci înşiruiri de date dintr-o cronologie evenimenţială a epocii, pentru a alcătui astfel un soi de caleidoscop istoric (Oglinda lumii). Rezultă astfel un insolit discurs evocator, prozatorul utilizând verbul la persoana a doua, dezvoltat într-un dialog, chipurile, direct cu personajele sale. Tonalitatea discursului e oarecum partizană, în momentele- cheie ale dezvăluirilor factologice din biografia lui Liviu Rebreanu, şi e normal să fie aşa, căci Ilderim e funciarmente afectat de tensiunea întreţinută prelungit dintre familia scriitorului de la Bucureşti şi neamul rebrenilor rămas în Transilvania, iar mai apoi implicat, alături de tatăl său, de Tiberiu, în denunţarea firii acaparatoare a soţiei marelui scriitor, Fanny, care l-a izolat pe acela de părinţi şi de fraţi, dar mai ales impunând public neadevărul privitor la Puia, care nu era fiica lui Liviu, un fals deci, pe care rebrenii nu-l puteau accepta. Iată o sursă de tensiune ce minează în subsidiar întregul roman biografic, Liviu fiind prezentat încă de la început ca o personalitate contradictorie şi... vicioasă.
Acesta să fie oare, adevărul pe care Ilderim Rebreanu vrea să-l dezvăluie, făcându-i lui Liviu Rebreanu un portret de copilărie şi apoi de tinereţe, cu totul respingător?! La ce îi folosesc acestea autorului tetralogiei? La conturarea profilului – când vine momentul – tânărului ofiţer de homvezi de la Gyula, pe care îl vede a fi un... pătimaş cartofor şi chefliu, pentru a justifica astfel iresponsabililtatea cu care pierde, la jocul de cărţi, întreaga sumă de bani destinaţi popotei, fiind apoi, deferit instanţelor judecătoreşti, şi silit să părăsească Armata Imperială. Ilderim Rebreanu este convins de acest fapt, pe care îl descrie în amănunt (dar, Liviu Rebreanu niciodată n-a dat vreo relaţie concretă asupra acestui episod). Să se înţeleagă oare că Ilderim Rebreanu regretă faptul de a fi ratat Liviu Rebreanu o carieră militară, mai de vază, în Armata Imperială? Cred că dimpotrivă, trebuie să fim recunoscători proniei care i-a deturnat astfel destinul tânărului Liviu Rebreanu, către scris în limba română, pentru că altfel, mai mult ca sigur, publicând în limba maghiară ar fi putut deveni un important prozator, într-o altă cultură (alături de Moritz Zsigmond, să zicem). Dar nici pentru povestirile scrise de Liviu Rebreanu după întoarcerea sa la Prislop, romancierul actualei întreprinderi biografice nu are prea bune păreri („fără prea multe virtuţi literare”, apreciază el), imputându-i faptul de a nu fi cunoscut şi a nu fi vorbit o limbă literară românească. Dar Liviu Rebreanu s-a străduit metodic să-şi şlefuiască exprimarea literară românească; mărturie stau numeroasele variante pe care ediţia de Opere, le evidenţiază, numeroase variante, tocmai în privinţa folosirii limbii gramaticale corecte şi eliminarea drastică a regionalismelor (ceea ce nu se poate spune că face Ilderim Rebreanu în exerciţiul său literar, dacă e să mergem până întracolo cu exigenţele, utilizând mecanic, fără să-şi cenzureze exprimarea, o formulă greşită gramatical a mai-multca- perfectului, scriind cum se vorbeşte, probabil, într-o altă zonă geografică, periferică în totul).
Sunt bine venite secvenţele referitoare la părinţi (Vasile, Ludovica), la fraţi (Emil, Miţi, Iulius, Tiberiu) cărora le face crochiuri biografice, mizând tocmai pe detalii de o anume intimitate, necunoscute sau foarte puţin cunoscute până acum. În final intră în orizontul atenţiei, nici nu se putea altfel (!), şi Fanny, pe care Ilderim Rebreanu o fixează chiar de la început, într-un insectar al veninoşilor:„Spirit aventuros, destul de impulsivă şi nechibzuită în tinereţe (...) Nu putem spune că erai o frumuseţe: scunduţă, cu fundul cam mare şi umeri înguşti, cu părul şaten închis spre negru, faţa smeadă şi ochii întunecaţi, aduceai mai degrabă cu o ţigăncuşă decât cu o tânără aspirantă la gloria scenei teatrale”). Se produc dezvăluiri ce ţin de intimitatea acesteia, adevăruri ce nu puteau fi date pe faţă atâta vreme cât a trăit Fanny şi Puia. Ele pun în evidenţă drama familială pe care a trăit-o Liviu Rebreanu, pe care romanul biografic realizat... cu năduf de Ilderim Rebreanu o detaliază fără menajamente.
Volumul al doilea, aşadar, Cei morţi şi părăsiţi, se evidenţiază ca unul de o densitate dramatică aparte, tocmai prin demonstraţia faptelor, ascunse până acum ochiului public – vieţi minate în interiorul lor de mari şi profunde vicii. Ilderim Rebreanu e aici scriitorul ce urmăreşte cu siguranţă (şi înverşunare) destine bulversate de un obscur malefic. Membrilor familiei le sunt consacrate capitole aparte pentru recapitualrea unor momente importante ale vieţii lor, evident axate pe evoluţia în capitală a marelui Alfa. Aşa, episodul referitor la moartea tatălui, a dascălului Vasile. (unul dintre cele mai tensionate, aruncând asupra întregii vieţii a acestuia o lumină crepusculară, oarecum shakespeareană prin fatalitatea destinului său damnat). De un dramatism disperat este episodul solicitării, în repetate rânduri, de către Emil a unui ajutor bănesc din partea lui Liviu, care îl amână, datorită obstrucţiei soţiei, astfel încât Ilderim Rebreanu sugerează că altfel s-ar fi împlinit destinul acestuia, de care, în cele din urmă, când catastrofa se produce pe front, prozatorul se simte vinovat, cel puţin în adâncurile conştiinţei sale tăinuite, răscumpărându-şi vina prin scrierea romanului Pădurea spânzuraţilor. Ilderim Rebreanu scrie şi el aici, recompus altfel – bazat pe corespondenţă şi memorialistică – în pandant cu Pădurea spânzuraţilor, romanul tragediei lui Emil Rebreanu, de pe front. Nu se pune, desigur, problema comparaţiei între cele două romane, dar reuşita lui Ilderim Rebreanu este meritorie prin tocmai evidenţierea detaliilor particulare ale unei realităţi ce s-a consumat sub spectrul terifiant al ororilor Primului Război Mondial.
Ilderim Rebreanu este consecvent în acuza ce i-o face lui Liviu Rebreanu, de „bărbat nehotărât” şi mult prea docil („Odată intrat în horă, ai fost nevoit să joci aşa cum îţi cântau lăutarii. Şi poate că nici nu-ţi displăcea să fii puţin dirijat în acţiunile tale şi să ai pe cineva care, tot timpul, să te ţină din scurt şi să-ţi alcătuiască programul. Şi, desigur, să aibă grijă de menaj”), acceptând a fi condus de o soţie ce nu-şi cunoaşte decât propriul interes, acela de actriţă (minoră, în fond) şi de… mamă doar a fiicei sale, căci a refuzat sarcina în urma căreia ar fi trebuit să-i aducă pe lume un copil lui Liviu Rebreanu, făcând întreruperea cu disperare şi ură. Discursul epic practicat de Ilderim Rebreanu e aici un exaltat rechizitoriu, pe care i-l face eroului său orbit de vanităţile soţiei. Cel de-al treilea volum, Cronici interbelice, evocă episoade marcante din viaţa membrilor familiei Rebreanu, pe fundalul evenimentelor sociale şi politice (naţionale şi internaţionale), romanul urmându-şi structura consacrată din volumele precedente. Evocări, tot în nota reproşurilor aduse scriitorului ajuns a avea o bună situaţie în Capitală, căruia i se impută faptul de a nu acorda sprijin membrilor familiei, ce nu se pot valida astfel superior din pricina indiferenţei marelui Alfa. Mai ales Tiberiu, pe care Liviu îl oropseşte dea dreptul, în ciuda faptului că acesta, student la Cluj, devine un lider politic de anvergură („Gruparea voastră pe care o înfiinţasei /sic!/ şi al cărei şef necontestat erai /…/ o grupare paramilitară, iniţial de tip fascist, naţionalistă /…/ Aveaţi şi o «uniformă», cămaşă neagră cu diagonală de piele – evident, după modelul «cămăşilor negre» musoliniene /…/ Salutul era şi el asemănător celui fascist, cu braţul drept întins şi ridicat în faţă”) căruia i se compune un adevărat micro-roman.
Există şi în acest volum pseudoportretele unor personalităţi culturale etc. cu care Liviu Rebreanu avea contacte.
În fine, cel de-al patrulea tom – Întuneric roşu – încheie oarecum apoteotic romanul neamului rebrenilor. Spun asta întrucât, după moartea lui Liviu Rebreanu, destul de enigmatică, la Valea Mare, moarte căreia i se relatează cinci variante, care au circulat (şi încă mai circulă, într-un soi de folclor, printre cercetătorii literari) pe care Ilderim Rebreanu le detaliază la modul romanţat, desigur totul sub semnul probabilităţii şi al improbabilităţii amănuntelor de intimitate; sunt depănaţi anii… socialismului, în care descendenţii familiei Rebreanu duc o viaţă precară, cu anevoinţe şi puţine speranţe de mai bine. În acest context, Fanny şi Puia sunt aproape cu totul abandonate atenţiei, spaţii ample dobândind mai ales Tiberiu, înfăţişat ca un continuator, în alte condiţii şi pe alte orizonturi, fireşte, al scrisului marelui Alfa. Întreprinderea epică, de dimensiuni monumentale, pe care a elaborat-o Ilderim Rebreanu şi pe care a susţinuto cu abnegaţie pe parcursul desfăşurării celor patru volume, este una salutară, atestând din plin forţa epică (de epicizare a faptelor realităţii) a romancierului, calităţile sale de prozator şi eseist, incontestabile. Romanul familiei Rebreanu nu trebuie însă comparat, desigur, cu studiile biografice apărute (realizate de diverşi cercetători) până acum, avându-l pe Liviu Rebreanu în prim plan, familia sa (părinţi, fraţi, soţie etc) precum şi relaţiile cu diverşi confraţi în ale scrisului, aceştia fiind trataţi abia în haloul existenţei marelui romancier, existenţă plină de altfel, de seisme şi meandre, în traversarea unei istorii zbuciumate a epocii în care s-a manifestat.
Spectre în labirintul uitării este un roman declarat. Deci o operă ce mizează pe o substanţială elaborare ficţională, în care însă, documentele de epocă autentice – scrisori, memorii, jurnale, relatări ale diverşilor martori etc. – sunt topite într-un ansamblu factologic divers, autorul propunându-şi a relata, într-o vastă panoramare, intimitatea trăirii de facto a vieţii marelui scriitor, în ambianţa osmotică, asumată, a tuturor celor care au gravitat în jurul său şi care într-un fel sau altul au influenţat drumul lui literar (la urma urmei, acesta interesează la cote majore) de excepţie. Era necesară o asemenea întreprindere, menită a dezvălui nenumărate dedesubturi ale legăturilor dintre membrii acestui neam numeros şi divers, ţinute (prea) multă vreme într-o voită obscuritate de către istoria literară ce nu dorea, în nici un chip, să umbrească imaginea clasică a scriitorului, cu detalii de dincolo de implicaţiile stricte ale creaţiei propriuzise. Ilderim Rebreanu o face alegând calea romanului, nu a studiului, modalitate ce-i permite un angajament afectiv marcat, în conducerea unei intrigi stufoase şi contradictorii. E însă prea pătimaş, pornind la drum cu o teză preconcepută pe care, de altfel, o demontează în detalii, nu de puţine ori surprinzătoare în chiar veridicitatea lor neîndoielnică. Şi n-ar fi nimic rău în asta. Orice autor pune pasiune în tratarea subiectului abordat. Ceea ce este însă păgubitor în acest roman este ranchiuna cu care îi rememorează viaţa eroului său central, nu personaj fictiv, ci unul cât se poate de real. E în comentariul epic o nedisimulată tendinţă de blamare a omului, a caracterului viciat (cum îl apreciază Ilderim Rebreanu) al acestuia, sub teroarea papucului soţiei, prefigurând astfel un om slab, ce contrastează flagrant (în imaginea pe care i-o face) cu vigoarea, puterea şi chiar măreţia suverană a scriitorului angajat în atâtea activităţi sociale, în general bine apreciate de către toţi cei care l-au cunoscut şi cu care a colaborat.
Ilderim Rebreanu, e limpede, nu-şi iubeşte eroul, contaminat în afectivitatea sa de ura funciară pe care au dezvoltat- o, de-a lungul anilor, membrii familiei ardelene, cum se spune, şi pe care în roman o arată la tot pasul, mai ales faţă de consoarta acestuia, pe care (autorul tetralogiei cată a o demonstra cu insistenţă), prozatorul nu ar fi trebuit s-o accepte. În acest caz, miza conflictuală a romanului apare ca fiind una relativ minoră, dedusă din frecvenţa, susţinută de-a lungul tetralogiei, de imputări
În esenţă, este romanul raporturilor conflictuale, mocnite sau violente, dintre prea numeroasa familie a rebrenilor (care l-au bombardat necontenit pe autorul Răscoalei, cu cele mai meschine cereri de a se implica pentru ei în rezolvarea de posturi, examene, transferuri ş.c.l. – vezi corespondenţa publicată în urmă cu câţiva ani) şi scriitorul impus, pe merit de altfel, între marii creatori ai ţării, ajuns a fi stăpânit de forţa malefică, a soţiei (o „curvă”, cuvântul este scris de nenumărate ori în dreptul numelui acestei femei), tratându-i cu indiferenţă pe toţi ceilalţi care, probabil (cu siguranţă, insinuează autorul tetralogiei) s-ar fi dezvoltat mult mai sus dacă nu ar fi fost ţinuţi de-o parte, oprimaţi chiar, de către primul născut al familie Rebreanu. Mizerabilă premisă pentru un roman ce se doreşte a fi justiţiar. Altfel, Spectre în labirintul uitării se citeşte cu destul interes, ca un adevărat roman de intrigă şi spadă, Ilderim Rebreanu punând în lumină (cu acribie documentară şi destul talent naratorial) o faţetă mai puţin cunoscută a biografiei unuia dintre cei mai importanţi scriitori români din secolul trecut, fără intenţia, câtuşi de puţin – de altfel nici nu poate! – de a-i umbri acestuia opera. O face în schimb, căutând a-l umili ca om.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara