Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Romanul obsedantului deceniu de Ioan Holban

Apărut în urmă cu şapte ani, într-o primă ediţie, – comentat elogios de Dan C. Mihăilescu („Calitatea naraţiunii rezidă în simplitatea conturelor, simbolismul moderat al situaţiilor, limpezimea psihologiei infantile şi absenţa oricărei urme de tezism“), Alex. Ştefănescu („romanele destinate cititorilor cu experienţă sunt de o diversitate caleidoscopică“), Daniel Cristea-Enache („Cu un bun instinct artistic, Stelian Ţurlea evită să-şi transforme romanul într-o carte moralizatoare, un manifest politic anticomunist, cu miză complet diferită“) – tradus în două ediţii succesive în Italia, despre care au scris, la fel de elogios, Ingrid Beatrice Coman şi Davide Arrigoni, romanul În absenţa tatălui al lui Stelian Ţurlea este, în bună măsură, pentru cititorul de azi, o carte „nouă”; tipărirea celei de-a doua ediţii „româneşti” la Editura Junimea impune cel puţin două observaţii care ţin de judecata de valoare şi, deopotrivă, de aceea de situare a romanului lui Stelian Ţurlea.

Mai întîi, cum se vede, În absenţa tatălui este un roman rezistent, care nu se uită după primul impact şi care interesează prin problematică, dar şi prin calitatea construcţiei epice; apoi modalitatea narativă, intriga, protagoniştii, „ideologia” şi „mesajul” sînt ale aşa-numitului roman al obsedantului deceniu şase, cum l-a numit Marin Preda; nu este, însă, un roman „politic”, de felul acelora, masive, tipărite, înainte de 1990, de autori „clasici” de-acum e, în fapt, o replică subtilă la modul şi „viziunea” lor.

Protagonistul cărţii, Andrei, un copil de 12 ani, este o existenţă care, pusă în ecuaţia unor structuri narative moderne, refuzînd „tezele”, dezvăluinduse în fluxul de conştiinţă al monologului interior şi în deschiderea povestirii în povestire , devine un destin; personajul-narator nu critică, nu protestează, nu „înfierează”, nu se uită înapoi cu mînie, îşi spune viaţa din absenţa tatălui, trimis, pe nedrept, în închisoare, consemnează tot ceea ce i se întîmplă, iar din suma acestor întîmplări, se iveşte portretulrobot al individului agresat de o istorie mereu potrivnică şi, în egală măsură, se conturează profilul epocii sale: existenţa şi realitatea văzute prin ochii copilului exprimă, în fond, condiţia umană din România anilor ’50 ai secolului trecut. Epoca lui Gheorghe Gheorghiu-Dej e întreagă în copilăria lui Andrei care, iată, trece brutal din vîrsta de aur a jocurilor şi jucăriilor în vîrsta de fier a unei societăţi staliniste care îşi constituie, sub ochii miraţi ai copilului, structurile de putere. Prin romancieri precum Stelian Ţurlea sau Ioan Florin Stanciu care, în Cinema Orient scrie romanul colectivizării, proza noastră recuperează un teritoriu ce părea compromis, ratat, de imensa maculatură a „romanului satului românesc” şi „romanului politic”.

După ce miliţienii îi arestează tatăl, Andrei rămîne bărbatul din casă, stîlpul familiei: „am un drum de făcut, pînă mă-ntorc te las bărbatul din casă, ai grijă de mama şi de fratele tău”, îi spune tatăl luat de un „Gaz albăstrui” din faţa casei. Acesta e momentul cînd protagonistul romanului asumă altă vîrstă, chiar dacă, pe maidanul dintr-o mahala bucureşteană, continuă să participe la jocurile precare îngăduite de vreme (ţurca, fotbal cu mingea de cîrpă, vizite în ruinele unei case distruse de bombardament în războiul care se terminase de curînd), merge, în locul tatălui, să cumpere un brad de Crăciun, împarte cu cei din casă tristeţea arestării şoferului fără vină şi bucuria de a avea un brad „chipeş” la care să vină Moşul, află ce va fi fost „stabilizarea” de la tatăl lui Gore, băiatul rău din cartier („taică-su care se-ntorsese diliu de pe front, tîra un picior şi mergea cu o cîrjă, se dilise şi mai rău la stabilizare, cînd pe sacii cu bani cu care spera să-şi cumpere o casă a primit de nu-i ajungea nici pentru o stofă englezească”), Sandu, un băiat din gaşcă, moare de tetanos, bunicul din partea mamei îi arată „medalia regească”, ordinul primit în războiul de întregire a neamului, dar asistă şi la felul cum e percepută fapta într-o epocă a neisprăviţilor („mama îmi spusese că era cît pe ce s-o păţească cu vreun an în urmă pentru medalia asta, se trezise un neisprăvit să întrebe cum de umblă cu medalia regească în piept, oare pentru asta şi-a vărsat sîngele clasa muncitoare, o fi zis-o de mai multe ori, pînă l-au săltat pe bunicul şi l-au luat la întrebări la miliţie”), e victima „restrîngerilor de spaţiu”, specifice epocii, cînd doi miliţieni îi anunţă că „trei camere sînt prea multe” şi trebuie „să se restrîngă la două”, iar scena vizitei miliţienilor e de un dramatism profund: „mama plîngea în hohote, ghemuită în scaunul pe care îl reaşezase pe picioarele lui, Doamne, zicea, Doamne, de ce mi se întîmplă toate astea, i-am înconjurat cu braţele umerii care i se zgîlţîiau, şi fratele meu mai mic, care se apropiase între timp, a făcut la fel, era speriat şi plîngea şi el, doar eu mă ţineam tare, dar simţeam că dacă-or să mai bocească mult o să cedez şi eu, mi-am înfundat faţa în părul ei, mirosea a flori de salcîm”. Copilul de 12 ani trebuie să se ţină tare în faţa tăvălugului unor întîmplări în al căror tîlc va desluşi înţelesul istoriei şi al epocii în care trăieşte; un film cu eternii eroi ai armatei sovietice eliberatoare e „un căcat sovietic”, asistă, în sala de judecată, la procesul tatălui, cînd mătuşa Rozalia protestează deschis, întrucît adevăratul vinovat, un şofer beat, nici măcar nu e chemat „pentru că e membru de partid” şi „de asta tata o să-nfunde puşcăria”, află, cu acest prilej, de la oamenii din preajmă ce e frica, dar şi rostul solidarităţii familiei largi, ca un mod de a rezista agresiunii epocii („Nu ţineam minte să fi fost atîta lume la noi în casă, cîteva zile un du-te-vino ameţitor, unchi şi mătuşi pe care nu-i mai văzusem de amar de vreme, pe unii nici măcar nu-mi aminteam că-i mai văzusem, veneau cîteva ore, sau o zi, vroiau neapărat să-i spună ceva mamei şi plecau repede, părea să nu le pese că pe ea n-o prea interesa ce-i spuneau ei, obosise ascultîndu-i, avea cearcăne, tocmai atunci îşi începuse serviciul. Nu ştiu ce tot aveau să-i zică. Dar cînd a venit bunicul din partea mamei, m-am bucurat, adusese gutui, nuci şi poame uscate după care eram mort, dar mă cam mira venirea lui, ştiam că pleacă rar de-acasă şi acuma străbătuse atîta distanţă şi neanunţat, m-a bătut pe umăr, cum avea obiceiul, ce mare te-ai făcut, mi-a spus, eşti flăcău acuma”), face cunoştinţă cu „omul de la Securitate”, care ocupă camera „în plus” din casă şi care îl învaţă că peste tot sînt duşmani ai poporului şi avioane ce paraşutează partizani, iar, dintr-o discuţie aprinsă între doi securişti, află cum trebuie executaţi chiaburii: „trebuia să tragi în ei, cum să trag, dacă n-aveau vreo vină, zicea celălalt, habar n-avem că n-aveau vreo vină, răspundea primul, mie îmi e destul că se împotriveau, iar celălalt nu se lăsa, nu vezi că se împotrivesc toţi, iar primul ridica vocea, asta nu ne împiedică să mergem înainte, trebuie să se dea pe brazdă, îi putem trimite la Canal, iar celălalt îl întrerupea, pînă la Canal e mai simplu ce-ţi spun, tragi în ei să nu se mai împotrivească, mama lor de chiaburi”. În sfîrşit, Andrei descoperă feminitatea în pulpele dezgolite şi chiloţeii de diftină ai lui Lili, nu are, însă, acces la cunoaşterea limbilor străine („nu ştiu limbi străine – îi spune Laurenţiu – şi-n oraşu’ ăsta e greu să le înveţi, nimeni nu mai recunoaşte că ştie germană, să nu-l vîneze securiştii că-i fascist, engleză de-abia mai admite vreun boşorog că mai ştie, să nu se spună că se dă cu imperialiştii, abia a găsit bunica o franţuzoaică, fostă călugăriţă şi pe urmă învăţătoare cînd au închis comuniştii mănăstirea”), vrea să citească şi altceva decît despre „Ceapaev ăla” pentru că, în alt joc al copiilor e „întrecerea care ştie mai multe, de oriunde”, dar bibliotecile s-au risipit din aceeaşi frică atoatecuprinzătoare în epocă („mătuşa mea, sora mai mare a tatii, care şedea pe aceeaşi stradă cu noi, avusese un munte de cărţi pe care le-a dat în dreapta şi-n stînga cînd auzise că nu e bine să ţii în casă tot ce publicaseră burghezii ăia dinainte, şi că unii au ajuns la pîrnaie pentru-un fleac ca ăsta”), nu primeşte cravata de pionier, „simbol al sîngelui vărsat de ilegalişti”, pentru că tatăl e în închisoare, merge la teatru şi, în primul act, vede „o piesă cu un chiabur care voia să facă rău, ca toţi chiaburii, şi uneltea împotriva înfiinţării întovărăşirii agricole într-un sat, iar alţi doi ţărani refuzau să dea cotele pentru hrana muncitorilor, le tot ascundeau sub o claie de fîn, dar au fost daţi în gît de alţi doi care i-au făcut să se dumirească pentru că în noua orînduire ţăranii şi muncitorii trebuie să fie ca fraţii şi trebuie să se ajute în lupta împotriva duşmanului comun care pîndeşte la tot pasul să împiedice realizările şi atunci apare un muncitor de la o uzină, care se făcuse activist pentru că nu mai suporta nedreptatea şi îl demască pe chiaburul îndărătnic, care la sfîrşit se ascunde după o claie de fîn şi pe urmă fuge din sat în huiduielile ţăranilor”; în actul al doilea e şi mai rău: „mai mulţi bărbaţi şi femei care se proţăpeau drept în faţa noastră, luminaţi de cîte un reflector, şi începeau să recite, îşi plecau capul cînd terminau, se retrăgeau, apărea altul, la fel de ţeapăn, parcă înghiţiseră toţi nişte ciomege, am recunoscut vreo două poezii de A.Toma şi Victor Tulbure, erau şi în cărţile de şcoală, pe altele nu le ştiam, dar semănau între ele, despre partid-trup al ţării, hidrocentrale şi grîu, stahanovişti care urmau exemplul luminos al muncitorului sovietic şi una despre viscolul care trebuie răpus”.

Antologică e scena cînd trebuie să-şi arate curajul (nesăbuit, atunci) de a trece pe trotuarul din faţa caselor ofiţerilor ruşi; ironie, umor, sarcasm, într-un aliaj care dă valoare romanului unui prozator cu o fină intuiţie a psihologiilor şi mentalităţilor unei epoci problematice.

Nu în ultimul rînd, Stelian Ţurlea este un excelent creator de atmosferă; iată episodul de început, al cumpărării bradului de Crăciun: „În spatele halelor de carne şi peşte, de unde cumpăra tata burta pentru ciorba de burtă, era platoul unde se vînd legumele vara, dar acum nu erau decît mormane de zăpadă care acopereau tarabele goale şi într-o margine un grup mare de oameni care tropăiau să se încălzească, am fost convins că aşteptau brazii şi aşa era. Încă nu venise camionul cu brazi. M-am aşezat în spatele ultimului om şi îndată după mine s-au mai aşezat alţi doi, se făcuse ditamai coada, tropăiam şi eu cum făceau ceilalţi, n-ai îngheţat, măi, piciule, m-a întrebat unul, am dat din cap că nu, de ce nu eşti acasă şi dîrdîi aicişa, la brazi, am îngăimat eu, aha, nu putea să vină tac-tu, dar nu i-am mai răspuns, nu era să-i spun toată tărăşenia cu tata, omul nu părea dornic să-mi asculte povestea, îşi reluase discuţia cu vecinul lui înainte să deschid gura pe care nici n-aveam de gînd s-o deschid, din cînd în cînd auzeam pe cîte unul care întreba mai vine, dom’le, maşina aia cu brazi, ce zic ăştia, zice că-i pe drum, pe drum, pe drum, da’ se face miezu’ nopţii, şi io ce poci să-ţi fac, m-ai întrebat ce zice şi ţi-am zis, şi dacă s-o fi înzăpezit pe undeva şi nu mai vine, se trezea cîte unul să întrebe şi un fior ne străbătea pe toţi, asta chiar ar fi fost ghinion, să se înzăpezească taman în seara de ajun, ne-ar fi spus, măi, omule, parcă ei ştiu, nu se lăsa cel care aruncase piatra, şi după o vreme se isca o mişcare şi coada parcă se trezea din amorţeală, se legăna într-o parte şi alta, parcă era vie, cineva spusese că maşina a intrat în oraş, cum o fi ştiut, nu înţelegeam, oamenii se îmbăţoşau brusc, se aşezau frumos unul în spatele altuia, cîţiva cîrteau, că ei fuseseră înaintea nu ştiu cui, ăia îi repezeau să-şi vadă de trebile lor, îi calmau cei din spate, or să fie brazi destui, întotdeauna aduc destui, o să şi rămînă şi-or să-i pună pe foc, cine a avut grijă şi-a cumpărat deja, acuma l-or fi şi împodobit, ne uitam cu toţii în lungul străzii, dar nu se vedea pînă departe niciun camion şi agitaţia se fîsîia”.

Sînt, în roman, şi scene de un lirism acroşant, cum e chiar finalul, segmentul care închide acolada: absenţa tatălui a început la Crăciunul unei ierni viforoase, reîntoarcerea lui se petrece în sugestia reluării vieţii cu suma intactă a virtualităţilor sale; „într-o zi, cînd mă întorceam cu coşul plin cu lemne de la magazie, am văzut că intrase cineva în curte, se întunecase şi nu se vedea bine, dar parcă silueta îmi era cunoscută şi cînd s-a apropiat l-am văzut pe tata, am lăsat jos coşul şi m-am repezit la el, mi-am înfundat nasul în hainele lui, care miroseau a pădure şi săpun, cel mai minunat miros din lume, am ridicat ochii şi l-am privit, cred că se bărbierise de curînd, zîmbea, ce mare te-ai făcut, a zis, şi m-a cuprins o moleşeală cumplită, în vreme ce apăruse şi fratele meu mai mic, care s-a repezit şi el să-l îmbrăţişeze şi tot ce-am ştiut să spun a fost, în timp ce-mi înfundam nasul în hainele lui, să nu mai pleci”.

Atît şi astfel este copilăria de atunci a multor oameni mari de acum; În absenţa tatălui este un alt fel de roman al obsedantului deceniu, construit fără cusur în curgerea unui monolog interior mereu viu, palpitant şi în fluxul unei conştiinţe lucide a epocii; o carte de referinţă în proza noastră de azi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara