Se spune că situaţia ideală a unui critic literar este aceea de a cunoaşte cât mai puţine lucruri despre autorii pe care îi recenzează. Cu cât relaţiile dintre crtitic şi autor sunt mai apropiate, cu atât posibilităţile celui dintâi de a se exprima liber în legătură cu opera celui de-al doilea se reduc drastic. Nu poţi să fii prieten cu cineva şi complet lipsit de un soi de autoncenzură (uneori nici măcar conştientizată), menită să protejeze producţia literară a respectivului în faţa publicului şi a confraţilor de breaslă. Într-o carte mai veche Nicolae Manolescu dădea exemplul dificultăţii de a scrie despre cartea proastă a unui autor când ştii că acesta tocmai a suferit o dramă în familie. Dincolo de toate este limpede că, atunci când scrie despre cartea unui scriitor care îi este apropiat, un critic literar îi acordă acestuia un credit de bunăvoinţă de cel puţin 5%, aşa cum se spune că procedează de obicei arbitrii de fotbal cu echipele gazdă. Cum se face aceasta? De obicei prin aplicarea unei grile de interpretare mai descriptive, prin ignorarea elementelor de vulnerabilitate şi focalizarea atenţiei pe ceea ce se consideră a fi reuşitele de necontestat ale operei autorului în cauză.

Dacă privesc lucrurile din această perspectivă, pot spune că scriind despre romanul Virginica de Ovidiu Simion mă aflu într-o situaţie cât se poate de confortabilă. Nu l-am văzut în viaţa mea pe autor, nu i-am citit nicio altă carte, nu ştiu în ce oraş locuieşte şi nici măcar nu am avut sub ochi vreun comentariu despre opera sa. Am încercat să-i dau de urmă pe Google, dar mi-au apărut mai mulţi Ovidiu Simion, din toate colţurile ţării, aşa că am renunţat la tentativa de a-l identifica pe autorul Virginicăi (între noi fie vorba, odios nume, mai ales în forma sa diminutivală). M-am mulţumit cu foarte succinta recomandare a lui Gabriel Dimisianu (cel care, de altfel, mi-a împrumutat cartea), "un fel de Lolita, dar vezi dumneata despre ce e vorba". Este inutil să spun că trimiterea la Nabokov îmi sporeşte disconfortul fizic faţă de numele romanului/ personajului lui Ovidiu Simion.

Prima tentaţie este aceea de a vedea în Virginica un roman erotic. Pornografia abundă, scenele hard (cu protagonista de 13 ani, dar nu numai) taie respiraţia, toate personajele par să fie mai mult sau mai puţin obsedate sexual. Toată lumea înşală pe toată lumea se simte o suprasaturaţie de sex, în toate formele sale, fapt ce are, până la urmă, efectul contrar. Sentimentul final încercat de cititor, îndrăznesc să cred, în acord cu intenţiile autorului, este cel de scârbă faţă de o societate dominată de instincte şi nevoi fiziologice împlinite mecanic, din care au dispărut raţiunea, sentimentele, simţul estetic, poezia, tot ceea ce ar trebui să reprezinte latura frumoasă a vieţii. Nen ("Nenuţu când îmi cerea o favoare. Oricare. Nenusu când îmi era recunoscătoare. Nenu eram în lipsă, când întreba de mine. Nenus, cu accentul pe a doua silabă (nu pe prima - ca în Venus, de pildă -) când mă implora să o ajut să-şi facă tema la română. Niciodată - Nenişor."), personajul narator al romanului, trăieşte spleen-ul bărbatului ajuns în preajma vârstei de 40 de ani. Locuieşte împreună cu amanta (cunoscută cu mulţi ani în urmă într-un sanatoriu pentru tratarea nevrozelor) şi cei doi copii ai acesteia, Sandu şi Virginica. Este profesor de engleză, chiar la şcoala unde învaţă Virginica şi are o aventură cu o altă profesoară, Corina, al cărei soţ este plecat în străinătate. Foarte inteligent şi instruit, Nen este perfect dezabuzat. Datele sale sunt cele ale unui Casanova ŕ rebours care priveşte femeile cu un interes mai degrabă clinic. Nu-i scapă niciun detaliu, de la evoluţia trupurilor în timp, până la descrierea exactă a pliurilor de grăsime de pe burtă şi a apariţiei primelor urme discrete de celulită în locuri de obicei ascunse vederii. Cu aplomb de expert analizează personajul-narator avantajele şi dezavantajele utilizării absorbantelor şi tampoanelor (s-ar putea spune că realizează un mic studiu comparativ) şi, cu o curiozitate maladivă, instalează chiar o cameră video în coşul cu haine murdare din baie, fixată spre tronul wc-ului, pentru a suprinde comportamentul Virginicăi într-unul din momentele de maximă intimitate. Tot acest comportament maladiv, indică mai degrabă un soi de misoginism, decât un neobosit cuceritor. Orice urmă de romantism a dispărut din viaţa profesorului între două vârste, ale cărui simţuri au o deschidere exacerbată spre detalii pe care niciun îndrăgostit nu le-ar observa: "Adoram - de-a dreptul - zgomotul pe care îl făcea când sorbea supa, felul în care îi curgeau şuviţele de păr răzleţite pe frunte (câteva fire debile, decolorate, se împiedicau în sprâncenele drepte şi rămâneau arcuite caraghios acolo), ţăcănitul lingurii izbite de dinţi, apoi, când îi vâram sub nas farfuria cu felul doi, obrajii ei rotunzi care se umflau într-una gata să pleznească - pentru că devoratoarea de telenovele nu înceta să îşi umple gura cu mâncare, dar uita să mai înghită bolul celălalt (şi pe cel anterior - le zdru­mi­case îndelung, absentă, şi acum le depozita, ta­sân­du-le într-una cu limba încleiată , între măsele şi obraz. Îmi era teamă ca nu cumva să se înece" (p.93).

Tonul ironic al naraţiu­nii, detaliile groteşti care pigmentează povestea de dragoste dintre profesorul de treizeci şi opt de ani şi eleva din ciclul gimnazial, pan­seurile destul de mor­bide ale naratorului, toate încheiate apoteotic cu avortul spontan al Virgini­căi transformă romanul într-o frescă sarcastică a societăţii româneşti din anii de început ai mileniului III. O lume dominată de promiscuitate şi abjecţie, în care totul se află sub semnul vulgarităţii celei mai apăsate, mitocăniei şi prostului-gust generalizat. Nori negri se adună asupra acestei societăţi în care omul este pe cale să îşi piardă definitiv sufletul în faţa ofensivei - la vârste tot mai mici - pornografiei, cluburilor, jocurilor pe calculator şi telenovelelor. Oricât ar părea de bizar, având în vedere densitatea paginilor scandaloase din cartea sa, Ovidiu Simion este, în primul rând, un scriitor moralist. Mai mult decât cu Lolita lui Nabokov, romanul său, Virginica, trimite cu gândul la filmul lui Sam Mendes, American Beauty, în care, dincolo de umorul şi absurdul vieţii cotidiene, este pusă în evidenţă deruta morală din societatea americană contemporană. Uneori chiar stilul naraţiunii pare a-l parodia pe cel al filmului American Beauty. Unele fragmente confesive te fac să îţi imaginezi, fără să vrei, că sunt relatate cu vocea catifelată a lui Kevin Spacey: "Am visat mult şi colorat: Buzele roşii ale Ralucăi Metea şi buchetul de liliac albastru pe care îl ţineam în braţe, mâinile uscate şi cretoase ale tatei, soarele privit la apus din iarba înaltă, prima zi de şcoală petrecută printre zecile de figuri ameninţătoare care năvăleau asupra mea hohotind de râs, unghiile vopsite cu ojă roşie ale învăţătoarei, trupul costeliv, aşezat pe covor, echipat pentru ora de sport, în chilot negru şi tricou alb, arcuit în postura Viragomukhasana al Virginicăi..." (p. 208).

Chiar dacă numele său nu spune încă mare lucru cititorilor de proză şi criticilor literari, Ovidiu Simion nu este un începător în ale scrisului. Fraza sa are nerv, scriitura nu-şi pierde suflul de-a lungul romanului, scriitorul se mişcă la fel de dezinvolt şi atunci când descrie orori, şi când face observaţii de mare acuitate şi fineţe. Există, în Virginica, câteva turnůri artistice nu foarte accesibile unor persoane care doar cochetează cu proza: "Închideam ochii şi în dosul pleoapelor mele explodau zeci de flash-uri portocaliu-galben-alb-concentric-punctiforme care se succedau preţ de câteva secunde, pentru ca apoi, stinse brusc, să lase loc pe retină imaginii ireale a unui mănunchi încâlcit de dâre orizontale remanente, asemănătoare cu urma mobilă a farurilor unui automobil imprimată pe filmul supraexpus al unui aparat de fotografiat abandonat, pe trepied, la marginea unei şosele." (pp. 212-213)

Romanul lui Ovidiu Simion, Virginica, pare - şi, până la un punct, este - o carte lejeră, de citit în mijloacele de transport în comun, plină de sex şi de situaţii pe care bunul-simţ le acceptă cu greu. La o privire mai artentă, s-ar putea totuşi ca ea să se revele a fi mult mai profundă decât pare. În mod cert, Ovidiu Simion este un prozator a cărui evoluţie merită urmărită.