Numărul curent: 50

 
Romane uitate de Nicolae Manolescu

Nimeni nu mai vorbeşte astăzi de Ion Călugăru (1902-1956), considerat o promisiune prin anii '30 ai secolului trecut. Peste multele lui culegeri de nuvele ori romane din interbelic, ca şi peste romanul postbelic Oţel şi pîine (1951), simplă maculatură realist-socialistă, s-a aşternut praful. Singura operă lizibilă rămîne romanul autobiografic Copilăria unui netrebnic (1936), mult mai aproape de Desculţ al lui Stancu de peste un deceniu ori de proza de aceeaşi factură a lui Gorki decît de Amintirile lui Creangă la care Călugăru pare a se fi raportat. Mediul este al tîrgului moldovenesc, locuit pe trei sferturi de evrei de după 1900. Atmosfera e remarcabilă adesea, ca şi aspectul etnografic, tratat în amănunte ce par astăzi pitoreşti, legate de obiceiuri, de limbă, de religie. Peste toate, istoria mare cade ca o perdea pictată. Din păcate, Ion Călugăru nu ştie să extragă din specificul rasei şi al locului acea universalitate umană pe care o găsim la scriitori geniali ca Joseph Roth ori Bashevis-Singer. Bildungsromanul lui Buiumaş al Ţiprei e lipsit de interes. Literatura lui Călugăru a fost supralicitată după 1948 şi din pricina simpatiilor comuniste ale autorului, care evocase, de exemplu, într-o nuvelă grevele de la Griviţa Roşie, din 1933.

Tot moldovean din nord, dar nu de la Dorohoi, ci de la Burdujeni, este Jean Bart (1874-1933), un amator în literatură, ca şi C. Hogaş, dar de mare, nu de munte. După modeste scrieri poporaniste ori socialiste (de exemplu, Datorii uitate, 1916), Jean Bart se remarcă prin romanul Europolis (1933), care a avut două ediţii prefaţate de G. Călinescu (în Istorie, criticul continuă a-l privi cu simpatie, relatînd subiectul romanului pe larg). Subiectul e cu adevărat interesant ca pretext de a zugrăvi mediul portuar foarte pestriţ etnic şi cultural de la începutul secolului XX: un grec trăit în America revine la Sulina, unde are numeroase rude, trezindu-le tuturor, fără să vrea, iluzia că e putred de bogat, ca tot americanul, şi moare pînă la urmă în mizerie, ca şi Evantia, fiica lui, o negresă superbă, abandonat de toţi cei pe care, de asemenea, fără să vrea, i-a dezamăgit. Romanul îşi pierde pe parcurs chiar şi bruma de interes datorat surprinderii vieţii din micul oraş internaţional. Lungit peste măsură, înecat în pălăvrăgeală (a personajelor, a autorului), Europolis nu ne mai ţine trează atenţia după prima sută de pagini. Dintr-un roman de atmosferă, pitorească, fermecătoare, cade la nivelul literaturii naive cu piraţi şi ocnaşi guyanezi, pigmentate de crime pasionale ori de melodrame siropoase. în mod evident, autorul nu prea ştie ce să facă cu subiectul şi cu personajele sale.