Înapoi la pagina curenta

Noul val:
Romancieră la 15 ani de Alex. Ştefănescu

Anda Gabriela Doliş, Perspective, roman, Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2017, 144 pag.

Ce surpriză! O elevă din Oneşti, Anda Gabriela Doliş, născută la 13 februarie 2002, debutează cu un roman, Perspective, bine scris, alert şi atrăgător, cum apar rar la noi. Putem sesiza în viziunea autoarei asupra existenţei o anumită naivitate, putem identifica, în afară de formulările expresive, şi unele metafore forţate, dar, în general, naraţiunea cucereşte prin ritm şi prospeţime.

Anda Gabriela Doliş a început să publice scurte povestiri încă de la vârsta de 13 ani, în revista şcolii (ce şcoli sunt la Oneşti! noi, cei care am participat anual la Zilele „G. Călinescu” de la Oneşti, le-am vizitat şi ştim că acolo chiar se face carte). Printre autorii ei preferaţi se numără – după cum reiese dintr-o notă introductivă – Haruki Murakami, Stephen King şi Margaret Mazzantini. Toţi – autori cu succes la public, aşa cum va fi probabil şi Anda Gabriela Doliş.

Personajele cărţii au, era de aşteptat, nume americăneşti, cu care tinerii de azi sunt mai familiarizaţi decât cu cele din antroponimia românească. Iar situaţiile şi întâmplările par desprinse dintr-un thriller. Faptele sunt relatate la persoana întâi de unul dintre personaje, tânăra Arabella Weaver. Ea intră direct în subiect, povestind cum este sunată la 3 dimineaţa de o femeie care o anunţă că i-a murit fiul, Jasper Gillway. Vestea o tulbură pe Arabella, întrucât Jasper este de mai mult timp prietenul şi – ipotetic – iubitul ei.

Tânăra îl descrie pe Jasper ca pe un personaj enigmatic, care vorbea laconic, evaziv, şi nu se destăinuia nimănui. După decesul lui neaşteptat, ea se simte datoare să-i descifreze personalitatea (stimulată şi de ceea ce află abia acum: că înainte de a muri tânărul îşi exprimase dorinţa de a se căsători cu ea, într-o discuţie confidenţială cu doamna Gillway). Aşa începe o lungă şi complicată investigaţie întreprinsă de Arabella, având drept scop nu identificarea unui asasin, ci reconstituirea vieţii sufleteşti a celui dispărut. Un fel de detectivistică psihologică.

Indiferent de ceea ce povesteşte, romanciera de 15 ani o face într-un mod care captează atenţia cititorului. Iată, ca exemplu, pasajul despre noaptea petrecută de Arabella în preajma trupului neînsufleţit al fostului ei prieten:

„Ceaiul era rece, inima mea era rece, corpul lui Jasper era rece, şi la fel vântul de afară. Şi numai răceala funestă se învârtea în jurul meu ca într-un vârtej saharian. M-am înapoiat în cameră şi am luat-o pernă în braţe. Toată casa era cufundată în linişte, o linişte neagră, mai copleşitoare decât orice auzisem vreodată.”

În fiecare frază a romanului se simte, în afară de trăirea dictată de împrejurări, un entuziasm al scrisului, care conferă textului prospeţime. Tragismul unei situaţiei nu estompează bucuria de a scrie (i-aş sugera autoarei să renunţe la comparaţiile cu care îşi încheie portretele):

„Oare când începuse să plouă? Poate nici nu ploua cu adevărat, iar ploaia era doar în capul meu. Totul plângea în mine, fiecare atom, fiecare moleculă de sânge şi, pentru a mă face să-mi dau seama de asta, mintea mea desenase lacrimi cerului sub care stăteam.”

O notă mare – cel puţin 9 – merită autoarea ca portretistă. Îi ies cel mai bine portretele unor personaje secundare (poate pentru că acestea nu o fac să se simtă copleşită de răspundere).

Se ţine minte, de pildă, portretul mamei lui Jasper:

„Folosea un parfum scump, cu miros răcoritor, văratic. Abia atunci am observat ridurile care-i brăzdau pielea aproape imperceptibil fanată. Aceiaşi obraji supţi, aceeaşi durere în priviri, ca un fulger în inima mea.”

Convenţional, în schimb, este portretul doctorului Jiménez (cel care l-a tratat cândva pe Jasper):

„Doctorul avea în jur de cincizeci de ani. Nu cred că depăşea un metru şaizeci şi cinci. Avea pielea cafenie, ca orice mulatru, o mustaţă aspră de culoare cenuşie şi părul des şi negru. Era genul de om scund, grăsun, dar vesel şi spontan, plin de o energie naturală pe care pun pariu că a avut-o dintotdeauna.”

Anda Gabriela Doliş ar putea fi, pentru literatura de azi, ceea ce a fost Petru Popescu pentru literatura anilor ‘60 ai secolului trecut: o nonconformistă agreabilă, nepericuloasă şi o specialistă în best-seller-uri. Cea care a mizat pe ea, cunoscuta editoare Irén Arsene, se va putea felicita cândva pentru alegerea făcută. Şi, dacă se va întâmpla aşa, mă voi putea lăuda şi eu că am fost primul ei critic şi nu doar la propriu. Dacă nu, nu!