Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Roma Embleme şi principii de Dan Hăulică

Eram la Roma, aniversarea ce ne reunea stătea sub auspiciile celor mai înalte autorităţi italiene, Preşedintele Republicii şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri, solemn marcînd, la acea răscruce, în 1994, o durată semnificativă, - 4 decenii de existenţă a Uniunii Latine. împrejurarea se vădea propice evaluărilor emoţionate, trecerii în revistă a iniţiativelor şi propunerilor culturale care dăduseră coeziune şi sens activităţii noastre. în miezul unei atare efervescenţe, prezidam atunci Congresul, organul suprem al acestei organizaţii - 29 de state-membre, avînd ca limbă oficială sau naţională un idiom romanic -, şi mă investisem fără ezitare, îmi vorbeau de la sine preocupările la care ne solicita momentul. Conivenţa lor, exaltănd patrimoniul latinităţii, desena un soi de concurs bine venit, unde ne produceam, într-o emulaţie euforică, reprezentanţi de pe meridiane disparate, de la Jorge Amado, gloria prozei braziliene, şi Luis Jaime Cisneros, preşedinte al Academiei peruane, care înfăşura evenimentul în acolada unor reconfortante, fraterne identificări filologice, pînă la savanţi devotaţi scrupulului experimental, Philippe Lazar, de pildă, director la I.N.S.E.R.M. şi responsabil al Consiliului European de Cercetare Medicală. Asemenea contribuţii diverse, alcătuindu-se armonios împreună, ca şi trimiterile istorice din texte operînd sub semnături notorii, Vincenzo Consolo, laureat al Premiului Strega, ori Camilo José Cela, Nobelul spaniol, nu ocoleau recursul la o perspectivă de viitor, argumentată cantitativ. Căci, după statisticile UNESCO, prezenţa latinofonilor pe întinsul continentelor, la pragul dintre mileniile II şi III, era menită să atingă cifra de un miliard.
Ceea ce îi inspira lui Philippe Rossillon, neuitatul nostru Secretar General, spirit liber, deloc supus convenţiilor, o interpretare pe care o ilustra năzdrăvan. îi plăcea să prelungească orizontal trupul Lupoaicei, emblema heraldică a Romei, iar gemenii adăugaţi sculpturii, la vremea Renaşterii, se înşirau inumerabil în această versiune, deveneau un lanţ perpetuu: chip de a sugera voios duzinele de herezi prin care dăinuie simbolic latinitatea.

La Lupa Capitolina, bronzul celebru luat demult ca referinţă identitară şi supus, iată, unei elastice extensii, nu este totuşi acela care a servit, iniţial, drept creuzet legendei. Dacă anticii - de la Cicero, Dionys din Halicarnas şi Titus Livius - n-au ignorat un atare simulacru, menţiunile lor nu coincid cu sculptura faimoasă pe care o admirăm astăzi. Atribuţia ei etruscă, raportarea la secolul V a.c., acceptate, lung timp, ca un loc comun în comentarii, nu puteau să reziste unei analize mai strînse, invalidînd pertinenţa asocierii cronologice cu alte piese muzeale, de felul Himerei din Arezzo. Intuită de către studioşi circumspecţi, Wilhelm Bode spre exemplu, incompatibilitatea nu implică doar nuanţe de ordin stilistic, în cauză sînt elemente precise privind tehnica metalului şi însăşi mărturia brută, de neînlăturat, a materiei, - scormonită înlăuntrul formei figurale, în miezul ei ascuns. Pentru a fi perseverat răbdător în această obscură intimitate, acumulînd minuţios probe irecuzabile - radiografia zonelor de joncţiune, endoscopia "ferestrelor" operate în flancul lucrării, pe urmele barelor de fier care-i fac armătură bronzului, ori a reziduurilor de pămînt şi a lacunelor survenite în turnare -, pentru a fi închipuit mîna meşterului din vechime, amprenta ei viguroasă, cînd modela acut şi tandru ochiul fiarei, pipăind traseul în serpentină al sprîncenei şi semnul ce delimitează fossa orbitală -, pentru toată această prielnică aderenţă la un parcurs plăsmuitor şi tehnologic, Anna Maria Carruba, care a avut de restaurat sculptura, şi-a dobîndit drepturi solide şi în discuţia cronologiei, a situării persuasive a Lupoaicei pe un anume palier al duratei istorice. împărtăşite şi de alţi specialişti ai domeniului, în primul rînd Adriano La Regina, de la Universitatea Sapienza, care le publică în a sa "Colecţie de noutăţi critice", concluziile unui atare travaliu impun o spectaculoasă mutaţie temporală. Turnată fiind în ceară pierdută, o tehnică străină bronzierilor greco-romani şi etrusci, Lupoaica se vede sustrasă antichităţii şi restituită altui strat de vechime, - medievală, între Carlomagnul şi artefactele de veac XII-XIV, de tip Hildesheim, Braunschweig - Leul din 1166, de provenienţă guelfă -, Perugia - Grifonul şi Leul din 1274 -, Orvieto sau Todi - Acvila teribilă de la Palazzo dei Priori. Se clasează, deci, printre piesele unde practica exemplară a bronzului se rezema pe o imperioasă exigenţă, aceea de puritate proprie marilor clopote.

Curios, un asemenea tangaj printre epoci - la peste o mie de ani distanţă - nu-i afectează imaginii ponderea simbolică. La sărbătoarea Uniunii Latine, pe care o evocam, eram asistaţi de o nobilă efigie închinată lui Traian, de către sculptorul Vasile Gorduz: un tribut de recunoştinţă şi un legămînt faţă de suveranul prin care culmineză Imperiul, şi se logodesc destinele noastre, ale Romei şi Daciei. Pecetluia, într-adevăr, ideea pe care o enunţa şi un Colocviu iniţiat de Uniunea Latină, Traian, între istorie şi imaginar. Şi mi se părea, lîngă statuia aceasta, gîndită în tiparele nudului eroic, că bronzul ei sună major, proclamînd rigori greu de atins; dar şi că magistrala ei împlinire lasă totuşi să străbată, ca prin memoria mileniilor, vuietul lupesc al unor crunte înfruntări - simbolizate prin însăşi făptura animală pe care biruitorul şi-o adjudecă, pe care o ridică totemic, spre înalt.
Amintirea celui născut în Betica, pe Guadalquivir, n-a lăsat nicio urmă fertilă în spaţiul său, iberic, - observa un eseu strălucitor al lui Alexandru Busuioceanu; în timp ce, pe meleagurile noastre, la Dunărea de Jos, ea a rodit luxuriant, împlîntată în oraţiile care deschid anul şi ciclurile lui statornice, inaugural proteguite de "bădica Traian". Dacă mai degrabă ne intrigă paradoxul constituit de o întreagă "utopie getică", de regăsit în tradiţii respectabile, pînă la Alfonso el Sabio, - paradoxul confuziei dintre Geţii autohtoniei noastre şi Goţii din Plămada Evului Mediu hispanic -, în schimb, pentru noi "dreptatea lui Traian" rămîne altfel presantă, - mai mult decît o aluzie iconografică sau decît reminiscenţa unui echilibru abstract.

întoarceri spre acel acmé pe care-l înscrie parabola virtuţii şi dezvoltarea însăşi a Imperiului, sub Traian, erau, desigur, în planul mental şi în strategia celebrării mai înainte pomenite, pe tema latinităţii. Principele care ne-a adus pe acest drum istoric meritase a isca, pentru urmaşi, ca o expresie a imposibilului, urarea hiperbolică "melior Trajano". în posteritatea care ne conţine a-l întîlni precum în staţii de pelerinaj, pe tîmpla ansamblurilor unde el triumfă, la Arcul de la Benevento ori la acela al lui Constantin - întrebuinţînd deopotrivă imagini traianee -, înseamnă să-i asumăm la rîndul nostru traiectoria, cu accente de reculeasă invocaţie. Planşele fotografice ale lui Dan Er. Grigorescu au răspuns împlinind, deloc placid, un asemenea omagiu la Accademia di Romania, cînd conclavul devoţiunii noastre îşi primise drept semnal statura în bronz izbîndită de sculptorul Gorduz. Cît despre imaginile datorate lui Dan, economia lor stringentă, de alb-negru catifelat şi totodată definitiv, ritma un veritabil recital, de zi şi de noapte, al Columnei, încrucişat cu alte prezenţe complementare, arcuirea concavă, de pildă, armonic solidară, a zidirii numită Mercati trajanei.
Experienţa, cu fervoarea ei fără concesii, ne-a părut demnă să întreţină, peste ani, gesturi de legitim rapel, destinate aceleiaşi ambianţe, însă cu o sporită anvergură. Retrospectiva Dan Er. Grigorescu din ianuarie 2008, de la Galeria Dialog, procura o bună oportunitate, densa ei plenitudine ne-a îngăduit să întrevedem putinţa unui transplant roman, care să prilejuiască o autentică palingerezie: după un decupaj astfel condus, încît să-i împrospăteze eclatant acestui tezaur valenţele meditera­neene şi latine.
Bogăţia ofertei nu se găsea nicicum sacrificată, numeroase piese din arhiva pariziană a marelui fotograf, generos puse la dispoziţie de soţia sa Ariana Negropontes Grigorescu, se adăugau, fericit concrescute, lotului anterior de imagini, - noua expunere de la Roma le absorbea natural, fără vreun hiat.

Privelişti antologic expresive, muri şi pavimente cărora melancolia timpului, milenar depus peste ele, nu le împuţina un soi de provocatoare pugnacitate, - lîngă atîtea dintre aceste relicte ar fi murmurat vorbele cunoscute ale lui Tacitus, Major e longinquo reverentia. Depărtarea în timp părea să le sporească raţiunile de impact şi pentru că proximitatea relaţiilor pe simeză compensa inteligent efectele de entropie morală şi de înstrăinare. Găzduită la Accademia di Romania, grăitor pusă în spaţiu prin diligenţele iscusite ale directorului, Dan Pineta, expoziţia căuta nu o paradă inertă, ci nişte determinări care să ne interpeleze, ale obiectelor în preajma lor adevărată, ale locurilor în destinul lor inexorabil.
Sala, bunăoară, pe axul ei transversal, menaja atenţiei o înaintare directă, îi cerea să aţintească fără preget rădăcina de gîndire abstract geometrică din care Mediterana ştiuse a extrage forţe pentru cele mai invidiabile îndrăzneli contemplative. Săpat în stîncă, drumul spre misterele ultime ale cugetului alia acolo, la cumpăna expunerii, stricteţea neîntrecută şi o naturalitate dezarmînd orgoliile. Cum îl înfăţişa imaginea izvodită de compatriotul nostru - culoar iniţiatic, triumfător smuls negrului compact, - în tăcerea lui, 25 de veacuri păstraseră fascinant chemarea Sibyllei de la Cumae.

O restituţie ca aceasta, întreprinsă cu o angajare gravă, la adăpost de subterfugii frivole, ce înţeles putuse dobîndi în propria aventură artistică a lui Dan Er. Grigorescu? Oricîtă eleganţă promptă ar fi cheltuit în proiecţiile lui exploratorii, demersul n-avea, pentru el, nimic dintr-un lux oţios, dintr-o petrecere dezinvoltă. A recupera, pentru arcanele sufletului, prestigiul unor lumi incitînd la împăcată zăbavă - Roma şi întreaga Mediterană -, devenea altceva decît un narcisism regurgitîndu-şi arheologic deliciile.
Ca Român, pelerinajul înspre Roma aeterna intra în urgenţele pe care le impune afirmarea identităţii. Din toată arborescenţa de popoare, descinse din trunchiul primordial al latinităţii, ramura noastră, oricît de vitregită, abandonată de Aurelianus fără protecţie, în calea viiturii barbarice, a păstrat totuşi, ca un palladiu izbăvitor, numele civilizaţiei originare; şi o gramatică, singura printre idiomurile neo-romanice, conservînd norma structurantă a declinării latine. Tropismul ce ne poartă spre Roma nu-i doar o replică la constatul unor pierderi ireparabile; dincolo de nostalgii, el invederează o vitalitate în care se împletesc uimitor nădejde şi istorie subie, îndurată. E, în acest plin, al unei robuste trăiri, mai mult decît pioasă rememorare, decît obstinaţie cătînd înspre altare stinse. Preluînd cuplul de noţiuni din titulatura expoziţiei, Clipa, prezentul, iluminează curajos Mileniile, - şi gustul artistului, capabil de austeritatea abstracţiei, nu-şi refuză nici aspra bucurie a concretului, în multiplele lui manifestări, în pregnanţa volumetrică a atîtor semne indelebile din orizontul Oraşului. Un elogiu tardiv al Romei, rostit în atmosfera de restrişte a veacului V, de către un poet, Rutilius Namatianus, ce se întorcea în Gallia Narbonensis, lansa totuşi, oricît de împovărat, acest adevăr de neclintit, această jubilantă aserţiune: ŤTu ai făcut un Oraş din ceea ce cîndva era Universul.ť
Ecuaţie ce devine paradoxal actuală, în epoca noastră, de globalizare apăsată, ce desfigurează, unificînd otova atîtea vii particularisme, trecînd sub compresor grăuntele atîtor salubre diferenţe. Nu universalul lisse, după expresia lui Michel Serres, nu făgăduinţa unei pauperizante egalizări, - ni le livrează lecţia mileniilor, în această capitală a disparatului tumultuos care e Roma. Pentru a-i fi înţeles în chip sagace exemplul, pentru a fi ştiut să arunce punţi de irezistibilă comuniune vizuală, între versante istoric îndepărtate, pentru a fi marcat o continuitate organică, de la antichitate la Baroc şi pînă astăzi, imaginile captate de Dan Er. Grigorescu răspund unui imperativ profund, dincolo de manifeste şi discriminări pedant estetice.
Dacă avea dreptate să-l situeze în galeria unor mari nume ale secolului XX - la înălţimea lui Strand, Avedon, Cartier-Bresson, ori Snowdon şi Mulas, - cu ocazia unei alte expoziţii la Roma - în 1972, Giancarlo Vigorelli nu se sfia să-i aducă lui Dan, pe marginea reuşitei din planşele lui brâncuşiene, o recunoaştere încă mai fulgurantă: Ťîn acele fotografii perfecte, scria eseistul italian, Grigorescu atinge atît în revelaţii, cît şi în enigme, culmea poetică a magicului Man Ray.ť

Să spunem că această inefabilă încărcătură, sezisantă şi îngîndurată, a cristalizat sediţios în anii tocmai cînd creatorul se simţea împresurat, în România totalitară, de vicisitudini nu odată exasperante. Cum abia în veacul al III-lea, de loviri neîntrerupte şi anarhică nesiguranţă pe care le încerca Roma, explorarea spirituală prin artă îşi face loc pînă la un au-dela ce animează pentru prima oară figuraţia umană, bravînd confortul securitar al vechilor imagini din epoci glorioase, tot astfel contrarietăţile şi interdicţiile la care-l supuneau vremile au aflat, în creaţia compatriotului nostru, o contrapondere funcţionînd ca o răscumpărare. Pe scara timpului, ceea ce părea întoarcere în adîncuri revolute poate fi dinamică sămînţă de viitor. Nu balansa laolaltă sensurile, în acest acord complex, faimoasa prosopopee a lui Sidonius Apollinaris, patetic adresată lui Jupiter în secolul V? ŤRedde mea principia!ť imploră fostul Prefect al Romei, ce trebuia să ajungă episcop de Clarmont, - O, Jupiter, redă-mi începuturile!
...Unde, însă, îmi place să citesc modern principia, nu ca o întinerită întoarcere în timp, regresivă, ci ca o dreaptă continuitate: aceea a principiilor care ne pot orienta săgetător tensiunea spre frumos şi spre bine! Călătorind către noi cu această rodnică bogăţie, de milenii salutar puse în mişcare, imaginarul Romei se menţine ca o dimensiune mereu activă, capabilă să ne configureze din adînc. "Imaginaţia la putere!" n-a aşteptat adunările simpatic turbulente din mai ^68, spre a se vădi efectiv comunicativă şi, în plus, aptă de elaborări durabile. Firul e lung, venind din antichitate; iar în Baroc, cine decît Gian Lorenzo Bernini a realizat mai deplin, mai tonitruant, în cascadele fîntînilor şi în jerba colonadelor, această putere triumfală de a modela Oraşul şi Lumea? Să-i mulţumim, aşadar, celui care ne-a favorizat o asemenea confruntare cu valorile inuzabile ce construiesc latinitatea, evocîndu-le în imagini de aprigă distincţie şi comprehensiune! Să-i mulţumim din inimă artistului loial şi pătrunzător care a fost Dan Er. Grigorescu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara