Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Rom de Rodica Zafiu


Circulă în ultima vreme, on-line, o petiţie adresată către Parlamentul României, "cu privire la revenirea etniei rome la vechea denumire de ţigan". Iniţiativa pare să dateze din 2007 (după semnăturile din capul listei), dar a revenit probabil în actualitate în urma scandalurilor din presă şi politică, în legătură cu situaţia românilor din Italia; relansarea petiţiei se sprijină pe un text semnat Ioan Abrudan şi apărut în Ziua de Cluj (29.11.2007), întreţesut cu numeroase comentarii anonime, confuze şi patetice.

Toată întreprinderea este pe cât de inacceptabilă moral şi social, pe atât de absurdă din punct de vedere logic. Moralmente, oricâte precauţii şi-ar lua autorii şi oricâte rezerve ar formula, intenţia de impunere sau de interzicere a etnonimului unei minorităţi e un act agresiv şi xenofob. Mai ales dacă motivaţia - presupusă, uneori chiar explicitată - e inferioritatea celuilalt şi oroarea de a fi confundat cu el. Din punct de vedere logic, toată campania e absurdă - pentru că pare să presupună că Parlamentul României poate schimba o denumire oficială internaţională, impusă de mai multă vreme, circulând nu numai în documente politice, ci şi în enciclopedii şi texte ştiinţifice. Textul care însoţeşte petiţia conţine numeroase confuzii şi inexactităţi, evaluări subiective şi insinuări ameninţătoare. El ilustrează, de altfel, trăsăturile tipice ale discursului naţionalist şi xenofob: reducţia ideologică (imaginea negativă a României ar fi exclusiv creaţia străinilor: "totul porneşte de la o nefericită confuzie de termeni: rom/români"), dominaţia emoţiilor, a tonului catastrofic-hiperbolic ("o confuzie care s-ar putea dovedi fatală pentru viitorul european al poporului român"; "rezultatul pe termen mediu şi lung pentru populaţia României în raport cu popoarele europene poate fi devastator"). Se actualizează mitul duşmanului care conspiră: minoritarul e la fel de vinovat dacă refuză asimilarea şi îşi afirmă identitatea etnică (act interpretat ca manifestare de ostilitate), dar şi dacă încearcă să se asimileze (presupusă dovadă de prefăcătorie primejdioasă): "ţiganii şi-au atribuit întotdeauna numele altor etnii sau popoare care le-au îngăduit să-şi ascundă etnia". Duşmanul e deopotrivă slab, inferior (în acest sens e invocat trecutul de robie), dar şi primejdios, în primul rând prin număr (sunt în text fraze care dau fiori: "pe fondul declinului de natalitate la români şi maghiari şi al scăderii mortalităţii la ţigani"). În logica unei pure teorii a conspiraţiei, toate acţiunile inamicului sunt premeditate şi vizează efecte maximale: "se doreşte crearea unui stat ţigănesc în România".

O asemenea însăilare de clişee n-ar merita să fie luată în seamă, dacă nu ar cuprinde pasaje care pot convinge un cititor neatent, dând impresia că furnizează date reale, precise. Într-o succesiune absurdă, sub aparenţele unor informaţii istorice şi filologice, se afirmă (în comentariile inserate anonim în text, redactate cu multe greşeli de limbă) că denumirea rom n-ar fi una reală: "Strigător la cer este că denumirea nu are nici o bază istorică, ţiganii nu au fost purtat niciodată de-a lungul istoriei acest etnonim şi provine din cuvântul ŤDOMť, care pe limba originară a ţiganilor înseamnă Ťomť". Într-o totală ignorare a proceselor fonetice şi lexicale şi a raţionalităţii elementare, se mai spune că: "Prin denaturare (voită) Ťdomť s-a transformat în Ťromť cu Ťrť accentuat, apoi din Ťromť s-a transformat în Ťromať apoi în Ťromaniť şi în Ťromaniesť". S-a ajuns astfel încât ţiganii să aibe numele identic cu al românilor în limba engleză". Despre raportul dintre dom,lom şi rom (ca termeni cu origine foarte probabil comună, caracterizând idiomuri vorbite în Orientul Mijlociu, în Armenia şi în Europa), au scris specialiştii cei mai importanţi în domeniu, în primul rând Ian Hancock, fost profesor la Universitatea din Texas şi Yaron Matras, de la Universitatea din Manchester. Rom şi romani, cu variante de adaptare morfologică în diferite limbi, sunt astăzi termeni curenţi, standard, într-o terminologie internaţionalizată. La noi, există o oscilaţie între rom (formă firească de adaptare a unui împrumut) şi rrom (formă neadaptată, cu o variantă de grafie preferată de unii specialişti pentru a nota un r lung, uvular, retroflex). DOOM înregistrează ambele variante, dar o preferă - corect, cred eu - pe prima; rrom e o formă neobişnuită în ortografia românească şi pare să fie aleasă de unii din motive extralingvistice, tocmai pentru a marca mai clar distincţia faţa de familia lexicală a lui român. Rom este termenul oficial, politic, preferat de majoritatea membrilor etniei, impus în documentele oficiale, în defavoarea unor denumiri atribuite din afara comunităţilor de romi. E, cum se ştie, un termen de autodesemnare tradiţional în limba romani (unde rom apare în opoziţie cu gadjo); transpunerile lui rom în diferite limbi sunt preferate de militanţii pentru emancipare pentru că evită conotaţiile negative sau ambiguităţile termenilor tradiţionali (gypsy, bohémien, ţigan etc.). Toate aceste lucruri au fost mult discutate într-o bogată bibliografie (a se vedea, la noi, numeroase lucrări ale profesorului Gh. Sarău şi un studiu despre denumirile romilor, din 2006, al Oanei Chelaru-Murăruş etc.). Pentru cei care au descoperit de curând acest termen, aş pomeni măcar două mărturii din secolul al XIX-lea: pe Kogălniceanu - Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue des cigains, connus en France sous le nom de bohémiens (1837), care spune că "les Cigains mémes s'appellent dans leur langage Romnitschel (fils de la femme) ou Rome (hommes)", sau pe J.-A. Vaillant, profesor la Sfântul Sava, care publica la Paris, în 1857, Les rômes. Histoire vraie des vrais bohémiens.

Existenţa unui termen oficial nu exclude, desigur, păstrarea în uzul curent a altor cuvinte; rom - într-adevăr un neologism în română, având deci un sens neutru şi precis - nu poate înlocui în toate contextele pe ţigan, cuvânt vechi, prezent în limba populară, cu destule conotaţii negative, dar şi cu puterea evocatoare dată de existenţa unor locuţiuni şi asocieri lexicale şi culturale.

În fine, să precizăm că asemănarea formelor (pentru că nu e vorba de identitate perfectă) nu e un argument pentru a cere excluderea unor etnonime. S-a spus că, în context italienesc, rom ar risca să se confunde cu romeno; în italiană, există însă şi romano "vechi roman" sau "actual locuitor al Romei", iar denumirea romeno are şi varianta rumeno. Românii ţineau morţiş, la un moment dat, la impunerea formei romeno, în care să se vadă legătura cu oraşul Roma; acum, par nefericiţi pentru că ea s-ar confunda cu rom. Desigur, etnonimele au valoare simbolică, dar asemenea dorinţe şi angoase nu sunt un semn de sănătate şi echilibru al psihicului colectiv.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara