Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Roberto Bolaño – 2666 - O dramatizare de Àlex Rigola şi Pablo Ley de ---

Roberto Bolaño (1953-2003), născut în Chile, e considerat a fi unul dintre cei mai importanţi scriitori latinoamericani ai timpurilor noastre. Din opera sa, amintim câteva titluri semnificative: “Los detectives salvajes”, “Amberes”, “La pista de hielo”, “Llamadas telefónicas”, “Nocturno de Chile”, “Estrella distante”, “El gaucho insufrible”, “Putas asesinas”. Bolaño a fost distins cu Premiul Heralde pentru roman şi cu premiul Rómulo Gallegos, iar postum i s-a acordat în SUA premiul National Book Critics Award. În limba română cărţile sale au fost traduse de Dan Munteanu Colán, Alina Cantacuzino şi Horia Barna.
“2666” se numeşte romanul său cel mai ambiţios - un roman amplu de peste 1100 de pagini, împărţit în cinci părţi – care a apărut postum. Doi oameni de teatru spanioli, Àlex Rigola şi Pablo Ley au scris, inspiraţi fiind de roman, o versiune teatrală îndrăzneaţă. Adaptarea, la care cei doi au lucrat 11 luni, respectă structura cărţii, încercând să ajungă la esenţa ei. Rezultatul: un adevărat banchet literar, după cum îl consideră Pablo Ley.
Personal, am simţit că cele cinci cărţi care s-au reunit într-o carte, au devenit în acest caz cinci piese de teatru, reunite într-o singură piesă. Spectacolul a fost deja jucat pe scena Teatrului Lliure din Barcelona, în regia aceluiaşi Àlex Rigola, dar şi pe scena Schaubühne din Berlin, stârnind un interes deosebit în rândul publicului.
La sugestia regizorului Theodor- Cristian Popescu, am luat legătura cu Àlex Rigola şi Pablo Ley care, extrem de generoşi, mi-au oferit spre traducere şi publicare textul la care au lucrat cu atâta pasiune, fiind bucuroşi că-n curând va putea fi montat şi în România. Iată un fragment din versiunea teatrală a romanului “2666”.


Amalfitano

(Amalfitano ţine o carte ciudată în mână, pe care nu-şi aminteşte s-o fi cumpărat vreodată.)
Amalfitano: (Răsfoind cartea) Testament geometric de Rafael Dieste.... Editura del Castro, La Coruña, 1975... cartea de faţă se trage direct din Noul tratat de paralelism.
Amalfitano: Rosa!
Rosa: Da, tată.
Amalfitano: Cartea asta e a ta?
Rosa: Nu, tată.
Amalfitano: Dar nu-i nici a mea şi a apărut într-una dintre cutiile pe care le-am trimis din Barcelona.
Rosa: Lasă tată, nu te îngrijora.
Amalfitano: Cum să nu mă îngrijorez, dacă încep să-mi pierd memoria? Cum am putut să împachetez o carte fără să-mi dau seama ce fac? Oare cartea asta mi s-a şters din memorie în timp ce zburam cu fiica mea din Barcelona spre Mexic? Cartea lui Dieste a dispărut aşa, ca un simptom secundar al jet-lagului? Fiindcă am eu ideile mele despre fusul orar. Eu cred (sau aşa îmi place să cred) că atunci când sunt la Barcelona, cei din Buenos Aires sau din Ciudad de Mexico nu există. Diferenţa de fus orar e doar o mască a dispariţiei. În felul ăsta dacă te duci brusc într-un oraş care teoretic n-ar trebui să existe sau care n-a beneficiat încă de timpul necesar ca să apară şi să se construiască corespunzător, se produce fenomenul cunoscut sub numele de jet lag. Şi asta nu din cauza oboselii tale, ci a oboselii celor care ar fi trebuit să doarmă în clipa aia, dacă tu n-ai fi călătorit. Pe de altă parte, ideile, senzaţiile, aiurelile astea îşi au partea lor de satisfacţie. Preschimbă durerea altora în memoria ta. Transformă o poveste dură, incoerentă, cu nedreptăţi şi abuzuri, fără început şi sfârşit, într-o poveste bine structurată, în care există mereu posibilitatea sinuciderii.

(Şi-atunci Amalfitano se uită la frânghia de rufe, pe care se află o bluză de-a Rosei, doi chiloţi şi două prosoape încă ude. Scoate dintr-o pungă de plastic - pe care e scris numele unui magazin alimentar - trei cleştişori şi prinde cartea cu un cleştişor pe frânghie. În felul ăsta se simte mult mai liniştit.)

Rosa: Care-i treaba cu experimentul?
Amalfitano: Ce experiment?
Rosa: Ăsta, cu cartea pe frânghia de rufe.
Amalfitano: Nu-i nici un experiment, în sensul ad-litteram al cuvântului.
Rosa: Dar ce caută cartea acolo?
Amalfitano: Am atârnat-o pe frângie uite-aşa, ca să văd cum rezistă la capriciile naturii ăsteia deşertice.
Rosa: Sper că n-ai înnebunit de-a binelea.
Amalfitano: Nu, nu, nu te îngrijora. Ţi-am spus-o doar ca să n-o iei de pe frânghie. Poartă-te ca şi cum nici n-ar exista cartea asta.
Rosa: Repet, sper că n-ai luat-o razna de-a binelea.
Amalfitano: Nu, aşa mi s-a năzărit mie deodată, deşi ideea e a lui Duchamp: să atârni în aer liber o carte de geometrie, ca să vezi dacă învaţă ceva din viaţa reală.
Rosa: Chiar a făcut Duchamp chestia asta?
Amalfitano: Da, când s-a măritat soră-sa. Duchamp i-a dăruit nişte instrucţiuni cum să atârne un tratat de geometrie la fereastra casei ei. În felul ăsta vântul putea „să răsfoiască volumul, să aleagă problemele, să dea paginile şi să le smulgă”.
Rosa: O să distrugi cartea.
Amalfitano: Nu, nu eu; natura.
Rosa: Ascultă, tu pe zi ce trece eşti tot mai nebun. Nu te-am văzut niciodată făcând aşa ceva unei cărţi.
Amalfitano: Dar nu-i cartea mea.
Rosa: Nu contează, acum e a ta.
Amalfitano: E ciudat, aşa s-ar părea, dar adevărul e că n-o simt ca şi cum ar fi a mea; mai mult, am impresia, aproape certitudinea, că nu-i fac nici un rău.
Rosa: Păi consideră că-i a mea şi ia-o de pe sfoară, c-or să creadă vecinii că ţi-ai pierdut de tot minţile.
Amalfitano: Care vecini? Ăia care pun cioburi de sticlă pe garduri? Ăia pe care-i doare în cur de existenţa noastră, care-s mult mai ţicniţi decât mine?
Rosa: Nu, nu ăia, ceilalţi; cei care pot vedea foarte bine în curtea noastră.
Amalfitano: Te-a deranjat vreunul?
Rosa: Nu.
Amalfitano: Atunci nu-i bai, nu-ţi mai face probleme pentru toate tâmpeniile, în oraşul ăsta se întâmplă lucruri mult mai îngrozitoare decât atârnarea unei cărţi de-o frânghie.
Rosa: Nu începe iar, tată! Eu plec la un film cu o prietenă.
Amalfitano: Ai chei?
Rosa: Da... Bine, eu am întins-o, tată!
(Rosa pleacă.)
Amalfitano: Oare de ce naiba am venit aici? De ce mi-am adus fata în oraşul ăsta blestemat? Oare fiindcă, de fapt, eu vreau să mor? Căci adevărul e că nu ştiu ce caut eu în Santa Teresa. La doi ani după ce s-a născut Rosa, maică-sa Lola a şters-o din casa noastră, din Barcelona. Chipurile, Lola a zis că vrea să-şi vadă poetul favorit, care trăia de ani de zile în ospiciul Mondragón, lângă San Sebastián. La drept vorbind eu ştiam că mai devreme sau mai târziu nevastă- mea o să se ducă la San Sebastian, aşa c-am preferat să-i dau o parte din economiile mele, s-o rog să revină după câteva luni şi s-o asigur c-o să am grijă de fetiţă. Lola părea de pe altă lume; parcă n-auzea nimic. După ce şi-a îndesat câteva lucruri în rucsac, a făcut două cafele şi s-a calmat, aşteptând să mijească zorii. La şase jumătate dimineaţa a sunat cineva la uşă.
Lola: Trebuie să plec.
Amalfitano: Îţi iei rămas bun de la fetiţă?
Lola: E mai bine să n-o trezesc.
Amalfitano: M-a pupat pe obraji şi dusă a fost. După o săptămână am primit o scrisoare de la Lola, cu timbre din Pamplona.
Lola: Îi ziceam în scrisoare că până acum călătoria fusese plină de experienţe plăcute şi neplăcute.
Amalfitano: Oraşe, sate, drumuri.
Lola: Probleme cu camionagii macho, ape curgătoare şi benzinării în care mă spălasem.
Amalfitano: Şi-apoi evoca iarăşi noaptea aia în care făcuse dragoste cu poetul care zăcea acum, maiestuos şi aproape necunoscut, în ospiciul din Mondragón.
Lola: Pe atunci poetul trăia la Barcelona, în casa unui cunoscut filosof homosexual şi împreună făceau nişte chefuri de pomină.
Amalfitano: Chefurile filosofului erau arhicunoscute în Barcelona. Se zvonea că poetul se iubea cu filosoful, dar nu păreau amanţi. Unul avea casă, idei şi bani, celălalt avea aură, versuri şi o patimă absolută - o patimă câinească, de animal lovit şi murat de ploaie în toată tinereţea lui.
Lola: Într-o bună zi mi-a surâs norocul şi am nimerit şi eu la un chef. Invitaţii aşteptau să apară poetul.
Amalfitano: Se aşteptau ca poetul să se ia la bătaie cu careva. Sau să se cace în living.
Lola: Eu dansam de una singură. Dar la cinci dimineaţa am intrat într- una din camere. Poetul mă ţinea de mână. Am început să fac dragoste cu el aşa îmbrăcată cum eram. Am avut trei orgasme, în timp ce-i simţeam răsuflarea pe gât. În semiîntuneric am zărit trei umbre într-un colţ al camerei. Una dintre umbre fuma. O alta şuşotea întruna. A treia umbră era filosoful şi-am înţeles că ăla era patul lui. Când poetul a ejaculat în sfârşit, gemând, eu m-am trezit şi m-am dus la baie. În living era dezastru după petrecere. Filosoful îi gonea pe cei care se mai ţineau încă pe picioare. Mă gândeam la poet şi la ce făcusem cu el. Un homosexual nu face aşa ceva. Toţi ziceau că era homo, dar eu ştiam că nu era. M-am gândit apoi la rătăcirea simţurilor şi am înţeles tot: era un copil pierdut, iar eu îl puteam salva.
Amalfitano: Următoarea scrisoare pe care am primit-o era din San Sebastián. Lola îmi zicea că fusese la ospiciul din Mondragón.
Lola: Un medic m-a dus la poet. Când am rămas singuri, i-am zis că mi-a fost dor de el.
Amalfitano: În timpul ăsta poetul fuma şi scotea fumul pe nas şi pe gură, făcând nişte rotocoale perfecte.
Lola: I-am zis că ştiam că nu-i homo, că era prizonier şi voia să fugă; şi mai ştiam că dragostea torturată şi mutilată lăsa întotdeauna o cale deschisă speranţei, iar speranţa intra în planul meu: să scape de-acolo şi să fugă cu mine în Franţa.
Amalfitano: Poetul lua şaisprezece pastile zilnic.
(...)
Amalfitano: Cinci ani de zile n-am ştiut nimic de Lola. Pe urmă am primit o scrisoare din Paris. În ea Lola îmi zicea că face curat la toaletele unor birouri.
Lola: Un job de noapte: de la zece seara la şase dimineaţa. Mă duc acasă cu metroul. La ora aia metroul e cel mai trist lucru din lume! Mai am un copil: un băieţel pe care-l cheamă Benoît şi care stă cu mine.
Amalfitano: Nu pomenea de niciun bărbat. Nu întreba nimic de Rosa. Pentru ea era ca şi cum fetiţa nici nu exista. Am plâns un timp, cu scrisoarea în mână. La doi ani după ce-a trimis această ultimă scrisoare şi la şapte ani după ce ne-a părăsit, pe mine şi pe fiică-sa, Lola a apărut în casa nouă din San Cugat de lângă Barcelona, unde ne mutaserăm de curând.
Lola: Te-ai schimbat mult.
Amalfitano: Tu nu. Te-am recunoscut imediat.
Lola: Mulţumesc.
Amalfitano: Lola i-a zis Rosei că e maică-sa.
Lola: Rosa a tras un ţipăt şi m-a îmbrăţişat, dar a fugit în camera ei.
Amalfitano: În noaptea aia Lola mi-a zis că era foarte bolnavă: avea Sida şi probabil urma să moară în curând şi de-aia a mai vrut s-o vadă o dată pe Rosa. Eu am întrebat- o de fiul ei, Benoît.
Lola: Benoît e un copil inteligent şi sensibil, el a aflat primul c-o să mor. Trebuie să plec. Benoît e mic şi are nevoie de mine. Ba nu, de fapt n-are nevoie de mine, dar asta nu înseamnă că nu-i mic.
Amalfitano: Mai bine stai aici în noaptea asta. Nu mai sunt trenuri spre Paris.
Lola: Nu plec cu trenul. O să fac autostopul.
Amalfitano: N-am văzut-o plecând, aşa că nu mai reţin nimic... doar umbra Lolei pe stradă, reflectată de felinare pe faţadele din apropiere. Pe urmă am adormit. Lola îndepărtându- se: o femeie cocoşată de valiza grea, o femeie neînfricată înaintând curajos pe marginea drumului.
......................................................................
Amalfitano: Aşa c-am venit aici.
Decanul Guerra: Santa Teresa. Un oraş de nebuni. Nebuni periculoşi.
Tânărul Guerra: Un oraş care miroase a moarte.
Decanul Guerra: Mă bucur că veniţi la facultatea noastră.
Amalfitano: Rosa, el e şeful meu.
Tânărul Guerra: Decanul facultăţii de Filosofie şi Litere.
Decanul Guerra: Iar el e fiul meu, Marco Antonio.
Tânărul Guerra: Fiul decanului Guerra. Nu trebuie să vă temeţi de mine, profesore.
Decanul Guerra: Ce anume v-a determinat să preferaţi Universitatea din Santa Teresa Universităţii din Barcelona?
Amalfitano: La Barcelona mi se terminase contractul.
Rosa: Profesoara Pérez l-a convins să vină aici.
Decanul Guerra: Aşadar avem printre noi încă un filosof! Vă spun sincer că n-am crezut niciodată în filosofie, o disciplină care pierde teren în faţa minunilor ştiinţei!
Amalfitano: Şi despre literatură tot asta credeţi??
Decanul Guerra: Nu, oriunde te uiţi vezi că literatura are viitor, literatura şi istoria; gândiţi-vă bunăoară la biografii! Oamenii ard de nerăbdare să cunoască alte vieţi, vieţile faimoşilor lor contemporani!
(....)
Tânărul Guerra: Lucrurile au scăpat de sub control. Politicienii habar n-au să guverneze.
Decanul Guerra: Clasa de mijloc visează doar să plece în America. Şi vine întruna mână de lucru la textile...
Rosa: La textile??
Decanul Guerra: Da, sunt fabrici pe care le-au instalat yancheii pe partea noastră a graniţei. Avantajele mâinii de lucru ieftine.
Tânărul Guerra: Ştii ce-aş face eu?
Amalfitano: Nu.
Tânărul Guerra: Eu aş da foc la câteva...
Amalfitano: La câteva... ce?
Tânărul Guerra: La câteva fabrici.
Amalfitano: A...!
Tânărul Guerra: Şi aş scoate şi armata în stradă, mă rog, nu în stradă, ci pe şosele, ca să nu ne mai trezim cu-atâţia zdrenţăroşi lihniţi aici.
Amalfitano: Controale pe şosele?
Tânărul Guerra: Păi da, e singura soluţie pe care o văd.
Amalfitano: Cred că mai sunt şi altele...
Tânărul Guerra: Oamenii nu mai au pic de respect. Respect pentru ceilalţi şi respect de sine. De-aia, profesore, umblu eu înarmat.... (scoate un pistol). Dumneavoastră credeţi în viaţa de apoi?
Amalfitano: Nu ştiu. Poate fi ceva ce unii numesc „viaţă de apoi”....
Tânărul Guerra: Oamenii văd doar ce vor ei să vadă, iar ce vor oamenii să vadă n-are nimic de-a face cu realitatea! Oamenii sunt laşi până la ultima lor suflare. V-o spun aşa, confidenţial: grosso modo omul seamănă tot mai mult cu un şobolan.
Amalfitano: E o părere.
Tânărul Guerra: Noi mexicanii suntem putrezi, ştiaţi asta, nu-i aşa?
Amalfitano: Toţi mexicanii?
Tânărul Guerra: Aici nu scapă nimeni. De la preşedintele Republicii până la măscăriciul ăla, subofiţerul Marcos.
(...)
Vocea tatălui lui Amalfitano: Oscar, sunt tatăl tău.
Amalfitano: Poftim?
Vocea tatălui lui Amalfitano: Mai bine zis sunt vocea tatălui tău.
Amalfitano: Vocea tatălui meu?
Vocea tatălui lui Amalfitano: Calmează-te te rog. Şi nu lua treaba asta ca un amestec în... libertatea ta.
Amalfitano: Încep să înnebunesc. (...)
Vocea tatălui lui Amalfitano: Dacă ţi-e teamă c-o să-ţi pierzi minţile, calmează-te: discutăm doar aşa, între noi...
Amalfitano: Deci nu mi-am pierdut minţile.
Vocea tatălui lui Amalfitano: Nu, nu, deloc. Linişteşte-te! Doar calmul nu ne trădează.
Amalfitano: În rest totu’ ne trădează?
Vocea tatălui lui Amalfitano: Da, şi e greu să admiţi lucrul ăsta.
Amalfitano: Etica ne trădează? Cinstea? Curiozitatea? Iubirea? Arta?
Vocea tatălui lui Amalfitano: Vezi bine! Nu există prietenie, iubire, epică şi poezie lirică fără a fi un ciripit de fătălăi.
Amalfitano: Dar ce-ai tu împotriva homosexualilor?
Vocea tatălui lui Amalfitano: Oscar, acum ai lucruri mai importante la care să te gândeşti.
Amalfitano: Da. La fiica mea.
Vocea tatălui lui Amalfitano: Şi la crimele care au loc zilnic în oraşul ăsta.
Amalfitano: Crimele care au loc zilnic în oraşul ăsta.
Vocea tatălui lui Amalfitano: Mie nu-mi miroase a bine. Trebuie să ai mare grijă, se pare că treburile se împut rău aici.
Amalfitano: Tu chiar eşti fantoma tatălui meu?
Vocea tatălui lui Amalfitano: Da, sunt spiritul tatălui tău. Şi-acum fă ceva util, apoi verifică toate uşile şi ferestrele, să fie bine închise.
Amalfitano: Ceva util, ca de pildă...?
Vocea tatălui lui Amalfitano: De pildă spală vasele!
Amalfitano: Eu nu cred nici în fantome, nici în spirite. Nu cred în fantome, nu datorită formaţiei filosofice, ci a celei materialiste. Deci nu cred în ruptul capului că există fantome! Vocea poate fi o fantomă, nu bag mâna-n foc pentru asta, dar încerc să găsesc altă explicaţie. Dacă mă gândesc bine, singurul lucru plauzibil ar fi, poate, că-i vorba de un suflet chinuit. Sufletul meu căznit, adică în cazne.
...........................................................
Tânărul Guerra: Eu unul, vă înţeleg. Sunteţi ca mine. Trăim într-un mediu în care ne sufocăm. Ne purtăm ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. Ce-i cu noi?? Ne sufocăm. Dumneavoastră răbufniţi cum puteţi. Eu... o să vă spun un secret. Uneori ies noaptea în oraş şi frecventez nişte bombe... Şi mă travestesc. Dar nu-s un travesti oarecare, ci unul fin, dispreţuitor şi ironic: margareta în cocina de porci, cei mai mari porci din Sonora! Un porc îngâmfat cu parale care-i priveşte pe toţi de sus! Şi-atunci se întâmplă ce trebuie să se întâmple!! 2-3 indivizi îmi fac semn să ies afară. Şi dă-i balamuc! Uneori ies ei şifonaţi, mai ales când am pistolul la mine! Alteori eu. Dar mă doare-n cur! Simt nevoia să frecventez astfel de locuri. Puţinii amici pe care-i am îmi zic că-s nebun şi masochist. Dar adevărul e că n-am prieteni, mai bine zis prefer să nu-i am. Noi mexicanii suntem putrezi, ştiaţi asta, nu-i aşa?? Aşa suntem toţi. Doar poezia nu-i contaminată, doar poezia se salvează. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, profesore. Numai şi numai poezia - şi nici ea toată, să fie clar! - deci doar poezia e hrană curată, nu căcat!
Amalfitano: Chiar în noaptea aia l-am visat - apărând într-o curte interioară, de marmură roz - pe ultimul filosof comunist al secolului XX. Vorbea ruseşte. Sau mai degrabă fredona un cântec în limba rusă în timp ce trupu-i mătăhălos înainta pe două cărări. Cântecul - ale cărui vorbe nu le înţelegeam, dar le bănuiam a fi tare triste - era vaietul unui văcar înaintând noaptea pe Volga şi împărtăşind lunii soarta nefericită a oamenilor care-s nevoiţi să se nască şi să moară. Şi stupefiat, descopăr că-i vorba de Boris Elţîn. Să fie oare ăsta ultimul filosof al comunismului? Cât să fiu de nebun de visez asemenea inepţii? Şi totuşi visul mă linişteşte. Nu-i un coşmar. Şi-atunci Boris Elţîn se uită la mine curios, de parcă eu i-aş fi întrerupt visul, nu el pe-al meu. Şi-mi zice...
Boris Elţîn: Colega, o să-ţi explic eu care-i al treilea picior al mesei umane. Viaţa e cerere şi ofertă sau ofertă şi cerere; asta-i tot, dar nu se poate trăi aşa! E nevoie de-un al treilea picior ca masa să n-ajungă la gunoiul istoriei! Aşa că ia aminte! Asta-i ecuaţia: ofertă+cerere+magie. Dar ce-i magia? Magia e epică, dar e şi sex şi brumă dionisiacă şi joc. (Pauză.) Cred că-i vremea să bem un păhărel.
(Boris Elţîn scoate o sticlă de whisky din buzunarul costumului şi bea...)
Vocea tatălui lui Amalfitano: Nu-mi miroase a bine. Trebuie să ai grijă, se pare că treburile se împut rău aici!! (Repetă, în timp ce vocea se îndepărtează.) Nu-mi miroase a bine. Trebuie să ai grijă, se pare că treburile se împut rău aici. Nu-mi miroase a bine. Trebuie să ai grijă, se pare că treburile se împut rău aici. Nu-mi miroase a bine. Trebuie să ai grijă, se pare că treburile se împut rău aici...

Prezentare şi traducere de Luminiţa Voina-Răuţ

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara