Îmbrăcată într-un chimono de ceremonii, Mika-Le mă învaţă cum să mănînc fructe de mare, camambert si roquefort, fără să mă strîmb prea tare. Mă învaţă cum să mă deschid voluptuoasă ca o lalea la soare, în timp ce înăuntrul meu plesnesc una cîte una nebunele negre, mustoase. Apoi vine si se lipeste de mine, seducătoare, pasională, hrănindu-mi ridurile vorace. Dansăm împreună. Dansul ciumăfaielor sub clar de lună.

***

Mi-am dorit dintotdeauna să fiu altcineva, să mă trezesc dimineaţa, să mă uit în oglindă si să nu mai fiu eu, ca să scap de privirea hăituită a mamei, de privirea ei de animal care nu pricepe nimic din ce i se întîmplă. As fi vrut să plec în lume, să-mi găsesc altă familie, unde fetele au voie să chichotească si să poarte părul lung, dar nu puteam s-o las pe Mary - cine i-ar mai fi spus povesti înainte de culcare? - si nici pe bunici, atît de munciţi si de trişti. Asa c-am rămas să locuiesc mai departe în casa cu obloane, împachetată în negrul de fum.
La trei dimineaţa, gîndacul trosneste cu zgomot sub pantof si cade în golul celor patru etaje proaspăt zugrăvite. În mijlocul camerei, nu mă asteaptă decît ea, aricioaica. Botul ei umed îmi atinge glezna. Se gudură pe lîngă mine: de doi ani si jumătate, de cînd locuim împreună, îmi place să cred că noi două am devenit, dacă nu prietene, cel puţin amice. Si nu pot să pricep de ce te feresti de mine.

Patria mea e trupul hîrbuit al bunicii, pîndit de muscatele negre, patria mea sînt oasele bunicului meu, patria mea sînt cearcănele surorii mele, întinse pînă spre cer, spre mila lui Dumnezeu. Patria mea sînt merii, perii si nucii din curtea în care n-am mai călcat de ani buni. Patria mea e vulpea asta năpîrlită care scheaună zi si noapte în mine. Patria mea e sîmburele strîmb al neputinţei dăruit mie la plecare de Taia.
***

Păpusi de silicon, profesioniste ale sexului, în poziţii acrobatice, horoscop pentru animale de casă, copii plimbaţi în lesă, grădinari care aspiră iarba, femei cu pielea prinsă în ace, oameni unsi cu toate alifiile. În mod sigur nu ţi-ar plăcea. Dar măcar am avea ce povesti împreună, asezate pe pătuiagul de sub ciresi. încet, în surdină, să nu trezim cîinele negru, de apă.

***

Am urcat din greseală în 301 si am ajuns la Băneasa. După ce treci de Herăstrău, te întîmpină altă lume. Aici tunsul gazonului n-are noimă, nici Feng Shui-ul după care-si poziţionează patul vedetele noastre si nici snobismul nu doare. Aici poţi doar să treci smerit, să te faci cît mai mic. Un aurolac dansează în intersecţie. Cu căstile pe urechi, îmbrăcat cu un palton lălîi si jegos, dansează cu o fericire tîmpă, în timp ce masinile de lux trec vîjîind pe lîngă el, din toate părţile.
Muto!, îmi spune mama printre două fumuri de ţigară si-o gură de cafea. Muto! Ca taică-tu si ca bunică-tu! Muto! Ba nu, îi răspund eu. Doar ca bunicul. Tot aia, îmi spune ea, pornită pe mine. Unde sînt vorbele tale? Ce-ai făcut cu ele? Le-am înghiţit. Nu chiar pe toate, pe alea tocite le-am lăsat. Le-am înghiţit si le ţin în burta mea. Dar să nu-ţi fie milă de ele. Sînt păsări cu zece rînduri de dinţi si aripi zimţate, de oţel. Să nu-ţi fie milă de ele, că drumul tot nu le dau!