Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Revizuirile necesare de Nicolae Manolescu

După părerea mea, esența actului critic e dublă: să compare și să revizuiască. Primul verb e tranzitiv: critica e obligată să compare operele din momente diferite ale aceleiași literaturi și, totodată, din literaturi diferite.
Al doilea verb e reflexiv: critica trebuie să-și revizuiască necontenit propriile aprecieri. Imediat după 1989, România literară a publicat, în mai multe numere, anchete privitoare la revizuiri. Cu ce rezultate, o să spun imediat. Necesitatea de a compara operele n-a părut niciodată o prioritate a actului critic, dacă avem în vedere comparația spontană, inclusă în orice comentariu; s-a mărginit, de obicei, la comparativismul didactic, de tip Drouhet, referitoare la influențe. Revizuirea a fost, ea, lăsată pe seama lui E. Lovinescu, creatorul conceptului, după 1918. Astăzi, nici revizuirile, nici comparațiile nu mai au căutare. Mai mult, ideea de istorie literară și-a pierdut, în mare măsură, actualitatea în ochii tinerilor critici din generația 2000. Chiar dacă au debutat cu monografii despre autori și opere vechi, cei mai mulți și-au pierdut ulterior interesul atât pentru reevaluări, cât și pentru literatura care nu aparține generației lor. Unii s-au apucat chiar să teoretizeze acest dezinteres. Ca și cum critica și-ar fi schimbat, în era internetului, obiectivele clasice. Tinerii scriu aproape exclusiv despre operele generației lor, fără a simți nevoia să le raporteze la operele din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Istoria literară a dispărut din preocupările lor. Ceea ce ar putea părea o sfidare e mai degrabă incapacitatea de a cuprinde întregul literaturii. Mai grav, înșiși criticii generației mele refuză adesea să se revizuiască. Iar aceia care o mai fac sunt țintuiți la stâlpul infamiei, ca niște perimați neiubitori de literatură națională.
Să vorbim deocamdată despre revizuiri. La începutul anilor 1990, erau la modă. Ancheta României literare de la această modă a pornit. Criticii s-au împărțit în două tabere: cei convinși că revizuirea este o necesitate și cei ostili ideii. Protagoniștii primei idei au fost Gheorghe Grigurcu, S. Damian și alții, printre care mi se pare onorant să mă fi prenumărat, iar adversarii l-au avut în frunte pe E. Simion, a cărui considerabilă autoritate a fost aceea care a determinat încheierea rapidă a dezbaterilor. În coadă de pește, din păcate. Partizanii revizuirilor au greșit și ei, părând a pune accentul pe moralitatea scriitorilor din anii 1950-1980, și nu pe valoarea literară a operei lor. Faptul că Sadoveanu a închis ochii, ca membru al Consiliului de Stat, când a fost trimis la moarte un țăran refractar la colectivizare, i-a atras autorului Baltagului un oprobriu mai mare decât faptul de a fi inaugurat cu Mitrea Cocor realismul-socialist. Sau așa a crezut de cuviință E. Simion, punând în cântarul lui subtil cele două blamuri, și acuzându-l, pe bună dreptate, pe Grigurcu că exagerează. Tot Grigurcu a uitat că Ov.S. Crohmălniceanu n-a fost doar criticul realismului-socialist, ci și promotorul prozei generației 1980, și l-a urmărit tenace ca vânătorul fiara vânată. Era tot o exagerare. E. Simion a fost destul de abil ca să profite. În cele din urmă, dezbaterea s-a încheiat fără nici o concluzie public asumată.
În aparență, criticii care au refuzat ideea revizuirilor au câștigat. În fond, au pierdut. Pe două fronturi simultan. Primul front este al literaturii înseși. Am remarcat mai demult, și nu cred că greșesc, că, dacă Preda, bunăoară, a avut parte de o revizuire virulentă în deceniile din urmă (S. Damian, George Geacăr, eu însumi, în Istoria critică), s-a dovedit în avantajul receptării operei lui, inclusiv în manuale. Stancu, nerevizuit, a dispărut în ceața neiertătoare a istoriei literaturii. Sunt doar două exemple, dar foarte instructive. Al doilea front este al criticii înseși. Partizanii nerevizuirii s-au ținut de cuvânt. Au rămas la aprecierile de altădată. Mai inteligent decât alții, E. Simion și-a dresat emulii să scrie despre Petru Dumitriu, Miron Radu Paraschivescu și nenumărați alții exact în spiritul în care a scris sau ar fi vrut să scrie el însuși cu decenii în urmă. El însuși nu le-a mai consacrat un rând. Interviul cu Petru Dumitriu e o rușine critică prin omisiuni tendențioase din care autorul Cronicii de familie iese spălat de toate păcatele. I-a preferat pe Eliade sau pe Cioran și, în general, pe intelectualii interbelici atașați de extrema dreaptă, interziși de comunism, deși nu avea antenă pentru ideologia lor, probabil doar din oportunism. S-a limitat a mârâi contra „denigratorilor” lui Preda. N-am citit nici un rând scris despre Buzura, Breban, Țoiu și ceilalți, în care să se facă remarcată o perspectivă diferită de aceea din Scriitori români de azi.
Scriind Istoria critică, am constatat că recitirea după atâta timp a operelor pe care le comentasem în cronici nu-mi permite să reiau, pur și simplu, judecățile și analizele anterioare. Mi-a fost imposibil să rămân același cititor. Nu-mi propusesem neapărat să modific tabla de valori a literaturii acelor ani. N-am avut însă de ales. Opere ca Moromeții, Vestibul și Păsările, Fețele tăcerii, Căderea în lume, F și Vânătoarea regală, ca să mă limitez la romane, nu le-am putut citi în felul în care le citisem la apariție, în aceeași cheie literară, ca să nu mai vorbesc de aceea ideologică. Am dat câteva exemple în acest sens în carte.
Continui să mă mir de încăpățânarea criticilor convinși că e posibil să nu se revizuiască. Și nu e vorba numai de critici. E vorba de înseși operele din trecut, cărora revizuirea le acordă o nouă șansă. Dacă revizuire nu e, nimic nu e.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara