Numărul curent: 39

Editorial:
Revizuirile critice de Nicolae Manolescu

După cum se ştie, am consacrat Întîlnirea "R.L." de miercuri 29 ianuarie celei mai vechi dispute post-decembriste: revizuirile critice. Publicăm în numărul de faţă o scurtă relatare despre Întîlnire şi un articol pe aceeaşi temă al dlui Ion Simuţ, care reia, mai pe larg, ceea ce autorul a spus cu acea ocazie. Editorialul meu nu vrea să fie nici un rezumat al discuţiilor, nici o concluzie. El exprimă pur şi simplu un punct de vedere, pe care-l doresc cît mai obiectiv şi riguros. O bună parte din observaţiile mele nu poate fi, în aceste condiţii, originală sau strict personală.
Există două sensuri ale termenului aflat în dezbatere. În cel dintîi, revizuirea este spontană şi se produce tot timpul. Ea nu apare nemijlocit legată de schimbări de mentalitate sau de ideologie literară, de epuizarea resurselor unor curente, de dispariţia unor lideri de opinie literară şi de alte asemenea evenimente majore. Acest fel de revizuire este lent, uneori observabil doar după o anumită perioadă, nu are cauze precizabile şi e minoritar înainte de a fi însuşit de majoritate. Este practic imposibil de ştiut de exemplu de ce în 1905 lui H. Sanielevici proza tînărului Sadoveanu i se părea violentă tematic şi primitivă artistic şi, doar cîţiva ani mai tîrziu, ea trecea în ochii lui Ibrăileanu şi ai altora drept profund echilibrată şi artistic manieristă.

În cel de al doilea sens, revizuirea este deliberată şi, cîteodată, nemijlocit determinată de fenomene sociale ori culturale majore. Acest al doilea sens ne interesează de fapt şi despre el a fost vorba din capul locului, după 1989. Am fost cu toţi conştienţi că o schimbare de regim politic, antrenînd abolirea ideologiei dominante şi a cenzurii, nu poate rămîne fără consecinţe asupra modului în care va fi citită literatura. Era inevitabil ca generaţiile noi, dar şi a noastră, să se raporteze altfel la o literatură scrisă şi publicată în împrejurări care nu mai erau de actualitate. Cu un dram de cunoaştere a lucrurilor, nu se putea să nu anticipezi ce se va întîmpla. Mai ales că în istoria noastră literară avuseseră loc puţine fenomene politice şi sociale de o asemenea amploare. Nici chiar în 1947, instaurarea deplină a comunismului, căci nu o revizuire critică a urmat atunci, dar una comandată de o oficialitate atotputernică. Cînd Maiorescu, în deceniul 7 al secolului XIX, ori Lovinescu, cincizeci de ani mai tîrziu, au întreprins principalele revizuiri critice din istoria literaturii române, nimic comparabil cu 1989 nu se petrecuse în societate ori în cultură. Şi, totuşi, sentimentul generaţiilor cu pricina fusese acela că o revizuire e absolut necesară.
            
Termenul n-a fost numaidecît clar de la început. Într-un fel era firesc: peste înţelesul de revizuire a valorilor dat de Lovinescu şi-a aşternut greutatea un înţeles moral. Reevaluarea n-a privit exclusiv operele, ca literatură, ci şi pe scriitori, ca oameni. Ba chiar această a doua perspectivă s-a dovedit mai atractivă. Nu felul în care recitim Nicoară Potcoavă, Moromeţii ori Scrinul negru a părut interesant, ci culpele de natură morală ale autorilor lor, consideraţi colaboraţionişti sau compromişi. E uşor de constatat acest fapt: nu cunosc decît rarisime revizuiri estetice (şi sistematice) ale operelor publicate sub comunism; procese morale intentate ocazional colaboraţioniştilor, reali ori presupuşi, au fost în schimb nenumărate. Aşa se explică polarizarea produsă în rîndul criticilor: nu convingerea că literatura anilor de comunism trebuie recitită la fel ori diferit i-a despărţit, ci condiţionarea acestei noi lecturi de atitudinile politice ale scriitorilor înşişi; pentru unii, aceste atitudini sînt fără mare importanţă, pentru alţii, ele antrenează discreditul operelor. Sub acest dezacord, se ascunde în definitiv o politizare a întregii dezbateri. Procesul literaturii publicate sub comunism ar fi trebuit să fie, în opinia unora, similar unui eventual (şi tot mai improbabil) proces al comunismului ca atare.
           
S-au adăugat acestor circumstanţe şi cîteva elemente secundare, dar inevitabile. Treptat s-a creat impresia că poziţiile faţă de revizuiri se ordonează în funcţie de generaţiile literare. E drept că tinerii s-au dovedit mai radicali, dar nu cred că apartenenţa la o generaţie sau alta a jucat un rol decisiv în opinia despre necesitatea ori despre natura revizuirilor.

În al doilea rînd, a devenit actual un criteriu pe care economia planificată comunistă îl ţinea pe margine: acela al valorii de piaţă. Astăzi, e practic imposibil de discutat serios despre revizuiri, dacă excludem confuzia tot mai frecventă care se face între valoarea estetică şi succesul mediatic de librărie. Vrem sau nu vrem, revizuirile ţin cont de rating într-o foarte mare măsură. Aproape că n-are rost să încercăm să aflăm dacă tema (învechită) ori factura (de pildă, esopismul) romanelor predecembriste scot din prim planul scenei literare o carte sau alta, înainte de a şti dacă nu cumva cauza principală o reprezintă iraţionalitatea pieţei. În al treilea rînd, mai este şi problema canonului. Schimbarea lui, din clipa în care începe să fie percepută, conduce direct la revizuirea critică. Nu invers, cum cred cei care văd în canon o sublimare a procesului de revizuire. Canonul literar românesc e în plină derută de ani buni. Acest fapt a exercitat o presiune constantă asupra criticii. Revizuirea nu e altceva decît încercarea de a controla evoluţia canonică. Deruta criticii ar fi catastrofală: revizuindu-se (şi revizuind), ea încearcă să oprească fuga pămîntului literar de sub picioare. În sfîrşit, s-a ivit şi ideea că întreaga dezbatere este inutilă, într-o lume complet dezinteresată de revizuiri şi de tot tacîmul. Iertat să-mi fie cuvîntul, dar ideea cu pricina e o prostie. Niciodată astfel de lucruri n-au interesat întreaga societate. Nici Maiorescu, nici Lovinescu nu concepeau revizuirile ca valabile pentru toţi contemporanii lor. Nu întîmplător vorbim de revizuiri critice: ale criticii, adică, singura în măsură să le propună şi să le impună.