Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istoria critica a literaturii române:
Revizuiri - Marin Preda (5 august 1922-16 mai 1980) de Nicolae Manolescu


Marin Preda este cel dintîi scriitor important care a avut, după 1989, şansa unei revizuiri serioase. Şi care n-a vizat, ca în atîtea alte cazuri, doar comportarea publică a omului, ci însăşi opera de ficţiune. După un deceniu şi jumătate, revizuirea pare să fi depăşit punctul critic. Declanşată în 1990 de I. Negoiţescu şi Gh. Grigurcu, urmată îndeosebi de S. Damian, dar şi de alţii, ea poate fi socotită încheiată în 2004 cu micul studiu al lui George Geacăr intitulat Marin Preda şi mitul omului nou. O explicaţie pentru această prioritate în reevaluare va fi stat şi în iritantul cult al personalităţii lui Preda, întreţinut uneori chiar de contestatarii de astăzi, în care critica a văzut încă din timpul vieţii nu doar un mare scriitor, ci şi un reper moral. Un an după dispariţia neaşteptată a scriitorului, E. Simion a tipărit o culegere omagială, Timpul n-a mai avut răbdare, în care mai toate contribuţiile se învîrteau în jurul moralităţii unui scriitor considerat oglinda fidelă a antidogmatismului. După 1989, stindardul luptei pentru un Preda curat îl va purta acelaşi E. Simion, altminteri autor al cîtorva bune pagini despre operă şi al unui portret greu de uitat făcut omului în Jurnal parizian. El are autoritatea cea mai mare dintre toţi cei care au respins orice tentativă de revizuire a autorului Moromeţilor, deşi a fost unul din primii care au scris liber despre E. Lovinescu, acela care a inventat în definitiv conceptul. în cazul lui Preda, E. Simion n-a mai văzut însă rostul revizuirii. Obiecţia principală a fost de la început faptul că nu publicistica ocazională contează, ci romanele şi nuvelele. E adevărat că dosarul revizuirii lui Preda a fost inaugurat de un articol al lui Gh. Grigurcu din vara lui 1990, Despre Marin Preda, neconvenţional, în care era vorba doar despre articole ale scriitorului din anii '50, pline de banalităţile ideologice de rigoare ("Realismul-socialist este o apariţie inovatoare în literatura noastră..." sau: "Sarcinile trasate de partid literaturii...au crescut odată cu înseşi marile transformări ale conştiinţei"). Dar lucrurile n-au rămas la atît. S. Damian, cu care E. Simion va polemiza insistent, va extinde aria disputei la romane şi nuvele. Dar este de neînţeles de ce adversarii revizuirii i-au trecut lui Preda cu vederea pe lîngă articolele mai vechi (dintr-o epocă în care toată lumea scria la fel), chiar unele de mai tîrziu, interpretate tendenţios la apariţie, ca să nu spun că uneori necitite mai departe de titlu. A făcut vîlvă, de exemplu, articolul Obsedantul deceniu din Imposibila întoarcere. Expresia a intrat în folclorul critic, dar cu un cu totul alt înţeles decît acela real. împotriva aşteptărilor, Preda nu suflă o vorbă în articol despre tragediile petrecute în deceniul cu pricina, în stare a-l transforma în obsesie, cum ar fi închisorile politice, colectivizarea şi industrializarea forţată, sovietizarea şcolii şi a culturii. Problema lui este alta şi anume de a respinge ideea acelora care începuseră să considere anii '50 un hiatus, o pată albă pe harta literaturii române. Opinia lui Preda trezeşte stupoare: împotriva celor care vorbeau de comandă politică, fără legătură cu realitatea, el legitimează tematica realist-socialistă ca absolut firească în epocă. Scriitorii ar fi dat dovadă de imobilism estetic dacă ar fi ignorat lupta de clasă ca motor al istoriei! Conceptul marxist căpăta, iată, acoperire în realităţile sociale şi morale. }ăranii, spre a rămîne la ei, ar fi fost fericiţi să afle că există chiaburi din cauza cărora ei au trăit totdeauna prost. Nu colectivizarea era de vină, ci bogăţia altora. însuşi tatăl scriitorului (arhetipul lui Ilie Moromete) ar fi descoperit acest lucru cu încîntare. în 1970, nu în 1950, ia Preda apărarea literaturii revoluţionare inspirate de marxism-leninism: "Nu cumva adepţii acestei teorii a hiatusului consideră literatura revoluţionară în afara literaturii? Nu cumva ei sînt partizanii imobilismului estetic? Nu cumva ei ar fi vrut ca, în timp ce imensa majoritate a poporului, dornică de transformări, căuta o formulă nouă de existenţă socială, scriitorul să-şi tragă obloanele la ferestre şi să continue literatura dintre cele două războaie?" Astfel de consideraţii ne obligă la o recitire corectă. E ciudat să vezi că tocmai cel mai radical anticomunist dintre criticii generaţiei '60, Valeriu Cristea, era de părere că ar trebui lăsat "să treacă pe lîngă noi", ca o idee "absurdă, neviabilă şi sortită pieirii", "colaboraţionismul" lui Preda. Ultimul cuvînt e, poate, prea tare, dar nici să închidem pudic ochii nu e normal. Revizuirea în definitiv nu face decît să aşeze pe o temelie solidă o operă impunătoare şi inegală, victimă în mai mică măsură erodării inerente a timpului decît propriilor limite artistice şi morale.



Marin Preda a debutat în 1942 în pagina Popasuri a ziarului Timpul cu schiţa Pîrlitu' care pare, deşi n-are nici o legătură, un fragment din Moromeţii: un ţăran povesteşte o întîmplare cu ginerele său, însoţind-o de comentarii care denotă o mare uimire. Vom reîntîlni o astfel de situaţie în roman, dar şi în O adunare liniştită din prima culegere de povestiri. Interesante sînt de la început două lucruri: perspectiva etică implicită în relatare (de unde uimirea) şi transcrierea foarte realistă a vorbirii personajului. Deşi sprijinit pe cîteva valori acceptate, satul nu e deloc idealizat. Raporturile dintre oameni sunt degradate, violenţa este cotidiană, duhul îmbogăţirii îi animă pe cei mai mulţi. Ceea ce autorul a lăsat pe dinafara volumului întîlnirea din pămînturi (1948) nu se explică neapărat, idee care a circulat, prin prudenţa la care Preda ar fi fost obligat de un moment literar foarte prost. O explicaţie mai simplă este că prozele neincluse în volum sînt, cu două excepţii, tocmai acelea care vor fi reluate, cu unele ajustări, în romane. Cele incluse sînt naraţiuni de-sine-stătătoare, aproape toate, originale şi puternice. Puţini prozatori au redat la fel de precis vorbirea ţărănească precum Preda în monologul în ceată. în pofida abundenţei tematicii rurale în proza noastră, vorbirea orăşenilor ori a mahalalei a fost aceea reprodusă de obicei în mod realist. Geniul în materie, l-a avut, desigur, Caragiale. }ăranii, în schimb, ai lui Creangă, Sadoveanu sau chiar Rebreanu, folosesc mai degrabă un idiom propriu scriitorilor decît unul real. Moldoveneasca primilor doi este excepţională, dar nu distinge tipuri sociale ori psihologice. Deşi mai naturalişti în vorbire, ţăranii de peste munţi din Ion nu se deosebesc de aceia din provinciile extracarpatice din Răscoala. Ilie Resteu din în ceată e probabil primul ţăran absolut autentic din acest punct de vedere. Valabil nu este pur şi simplu limbajul, ci şi capacitatea lui de a fixa o psihologie:

"Uitaţi-vă la el, sări-i-ar bolboşile ochilor! De ce tăceţi din gură? Am treizeci de clăi de grîu. îi sparg capul ăluia care s-o apropia de mine. Mecanicul mănîncă, mă duc la şira mea, o stropesc puţin şi-i dau foc. Dau foc şi la maşină, mă duc la fiecare şiră şi o aprind, la toate tărgile ăstea cu paie, dau foc la toată aria! Dacă sînt eu tînăr şi sărac, singur cu muierea, voi trebuie să fiţi nişte hoţi? Nu mă bat cu pumnii în piept şi în cap fiindcă mi-e frică de voi. Al dracului să fiu, dacă nu pun mîna pe un par şi vă zbor. Nimic nu se mai alege de voi. în viaţa mea nu m-am atins de nimeni niciodată! Asta o ştiţi cu toţii şi aţi crezut că sînt prost. Vedeţi aria unde treieră atîta lume? Cu toţi mă bat, cu toată aria! Muncesc de două zile pentru voi şi nici unul nu vede. Să vă spui eu: în timpul treieratului, să mă fi dat jos de pe batoză şi să fi pus umărul dedesubtul ei, aşa bine! Să fi dat-o cu cracii în sus. Abia atunci aţi fi băgat de seamă".



Altă particularitate de limbaj a acestor prime proze este că protagoniştii lor sînt de obicei şi naratori, mai exact povestitori excepţionali, în Pîrlitu', în întîlnirea din pămînturi, în O adunare liniştită şi în altele, toţi avînd mereu ceva de povestit pe limba lor neaoşă şi vie. Codul este de la început mai modern la Preda decît la înaintaşii săi din proza de inspiraţie rurală. Oralitatea povestirii ori a confesiunii personajelor este mult mai liberă. Pentru lingviştii anilor �50-'60 care au studiat-o, ea a fost adesea motiv de nedumerire din pricina "vulgarităţii". Modelul pe care ei îl aveau în minte era acela "literar" de la Sadoveanu. Iorgu Iordan socotea că limba atît de particulară din Creangă este populară, dar nu regională. în realitate, nu era nici una, nici alta, era limba lui Creangă. Distincţia nici nu e posibilă între două straturi ale limbii reale (unde popular vrea să zică totdeauna local), ci doar între limba reală şi aceea din ficţiunile scriitorilor, unde, pînă la Preda, vorbirea n-a reprezentat niciodată un calc după vorbirea ţărănească dintr-o anumită zonă.

Strict literar, cea mai şocantă noutate din aceste proze a fost comportismul. îl teoretizase Ibrăileanu încă din 1926, dar fără ecou la scriitori. Preda nu citise probabil nici el articolul Creaţie şi analiză (termenul comportism, Ibrăileanu folosea), îi citise în schimb pe americanii anilor �30-'50, între care John Steinbeck, iar mai încoace pe Hemingway, la care lipseşte aproape cu totul motivarea explicită de ordin psihologic a gesturilor şi acţiunilor. Citind schiţa Calul în cenaclul lui Lovinescu, s-a izbit de neînţelegerea criticului care impusese, cu un sfert de veac înainte, romanul Ion. "Descriptivism, descriptivism...", ar fi comentat Lovinescu în surdină lectura. Scena este relatată de Preda însuşi în Viaţa ca o pradă şi n-avem de ce s-o punem la îndoială. Gustul bătrînului critic era format în spiritul analitic al romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu sau Holban şi puternic impregnat de proustianism. în plus, el nu dădea mari şanse romanului rural, pe care nu-l includea în seria de evoluţie naturală a genului. Ar fi putut cel mult să fie de părerea lui Călinescu, acordîndu-i acces la psihologism, în nici un caz însă nu putea concepe dezinteresul total de orice motivaţie de care dădea dovadă tînărul Preda. Maniera comportistă a creat mai apoi impresia că se petrec în aceste proze fenomene supranaturale. Fantastic propriu-zis nu este însă nicăieri la Preda, a cărui imaginaţie va fi mereu ancorată în realitate şi mai degrabă etică decît psihologică, tot aşa cum nu este nimic "proustian". Atîta ciudăţenie cîtă este în Colina, La cîmp, Calul şi restul provine din nelămurirea deliberată a situaţiilor ori comportamentelor umane. Procedeul constă în a omite tot ce ar putea indica ori sugera o explicaţie. La prima lectură, n-avem nici cea mai mică idee de ce se scoală Florea Gheorghe cu noaptea-n cap şi-şi scoate calul din grajd. întrebat de unul ori de altul încotro se îndreaptă, face pe surdul sau dă jumătăţi de răspunsuri. Abia în final descoperim că omul îşi sacrifică animalul care nu mai era bun de muncă. în perspectiva de pînă aici, simbolismul din ultima scenă (soarele scaldă în roşu văgăuna) este cu desăvîrşire neaşteptat. Un simbolism asemănător, dar de data asta menit să creeze ideea de deriziune, găsim în La cîmp, una dintre bucăţile cele mai pline de cruzime, unde doi ciobani violează o fată. Planul psihologic e complet absent, ca şi cel etic. Nici unul dintre personaje nu pare să aibă vreo reacţie. Oribila întîmplare rămîne necomentată de naratorul însuşi. La sfîrşit, ciobanii se îndepărtează de la locul faptei, în lumina joasă a amurgului, fluierînd nepăsători, cu ciomegele pe umăr, însoţiţi doar de umbre lungi care seamănă cu nişte cruci. Simbolul cristic e prilej de deriziune: transcendenţa (psihologică, morală, religioasă) se dovedeşte goală. Nici o instanţă nu califică întîmplarea. Nimeni nu mersese mai departe decît Preda în denudarea realităţii. Lovinescu avea dreptate să nu înţeleagă. în Moromeţii, Preda va face el însuşi o jumătate de pas îndărăt. în roman, vocea supratextuală există. Ea a fost pusă de obicei în relaţie cu intelectualitatea protagonistului. Supratextul e moromeţian. Ilie Moromete va fi considerat de altfel, primul ţăran intelectual din proza noastră, iar Al. Paleologu va vedea în poiana fierăriei lui Iocan, unde siliştenii se strîng ca să citească gazetele şi să discute politică, un fel de agora. Acestor exagerări, critica de după 1989, le-a răspuns cu o alta. George Geacăr va fi de părere că vocea supratextuală din Moromeţii aparţine realismului socialist, prin prisma ei Preda interpretînd "starea unui sat al anului 1937 în termenii luptei de clasă a anilor �50", ceea ce ar explica de ce romanul n-a fost considerat la apariţie o "deviere de la linia oficială". Ceea ce este adevărat este că radicalitatea viziunii din întîlnirea din pămînturi, absolut pură ideologic, moral şi religios, nu se mai regăseşte în Moromeţii, în care Preda recurge la comentariul auctorial ca la o situare în perspectiva lui Ilie Moromete a evenimentelor din sat. Nu este exclus ca o anumită presiune să fi existat asupra scriitorului. în definitiv, în realismul socialist comentariul era mai necesar ca aerul. Obiecţia de "naturalism" adusă nuvelelor în 1948 se cuvine înţeleasă ca o traducere în limba de lemn a absenţei oricărei aprecieri a situaţiilor de viaţă prezentate. Nici una dintre nuvelele anilor '50 (şi nici chiar romanele maturităţii) nu va fi scutită de o formă sau de alta de comentariu. Este o iluzie că noi putem citi astăzi pe dos o nuvelă ca Desfăşurarea, simpatizînd cu "negativii" şi detestîndu-i pe "pozitivi". Vocea supratextuală ne dirijează simpatiile şi antipatiile. Dacă în Moromeţii, perspectiva pare destul de firească, în Desfăşurarea ea este condiţionată nu numai strict literar, dar şi politic. Cornel Ungureanu a demonstrat într-un mic studiu din România literară, la începutul lui 2005, că felul în care decurge în nuvelă colectivizarea, distribuţia rolurilor între cei favorabili şi cei nefavorabili acţiunii întreprinse de PCR, ilustrează teza dejistă asupra fenomenului, în conflict cu "devierea de dreapta" a grupului Pauker-Luca, care urmărea o deposedare en douceur a ţăranilor. O dovadă că Preda adoptă conştient punctul de vedere al lui Dej, care triumfă pînă la urmă, ceea ce aduce Desfăşurării o recunoaştere unanimă şi Premiul de Stat, este că, în Cel mai iubit dintre pămînteni, el va descrie cu amănunte întîlnirea cu Stalin la care Dej a obţinut lichidarea deviaţioniştilor.

întîlnirea din pămîntului n-a fost, se pare, interzisă, cum s-a afirmat, dar a dat naştere unor critici care puteau compromite viitorul debutantului. Comentatorii arată cu degetul spre "naturalismul" din povestiri. Ov. S. Crohmălniceanu este autorul celei mai severe puneri în gardă. Recenzia acestuia din Contemporanul îl avertizează pe Preda asupra primejdiei unor "influenţe străine", ceea ce în idiomul ideologic al vremii constituia imputarea cea mai gravă. Criticul socotea că lipsa de motivaţie explicită ar fi un "exemplu tipic de ce s-ar putea numi literatură Ťkafkianăť a angoasei teoretizate de Ťsinguraticul profesor danez Kierkegaardť". "Gîndirea sănătoasă, adaugă Crohmălniceanu, a refuzat aceste teorii şi

le-a demascat adevăratul scop" . Nici nu se putea o mai străvezie condamnare la moarte literară! Evocînd episodul, Preda nu pare a fi conştient, după aproape treizeci de ani, de gravitatea lucrurilor. Omite însă să explice de ce, totuşi, a publicat imediat după toată tevatura, nuvela Ana Roşculeţ (1949). Ion Cristoiu a considerat-o, cînd i-a reeditat în 1987 povestirile de tinereţe, începutul "normalizării". Termenul era acela prin care sovieticii justificaseră invadarea Cehoslovaciei în 1968. Se pare că Preda a voit să pună capăt speculaţiilor referitoare la anacronismul prozei lui. Ana Roşculeţ este o nuvelă realist-socialistă, în care o tînără ţărancă analfabetă, învaţă carte, se califică muncitoare, ajungînd la urmă să reprezinte România la un congres internaţional. Nu este nici o urmă de ironie în acest destin excepţional în toate privinţele. Din pricini greu de aflat astăzi, nuvela n-a plăcut oficialităţii. Campania de presă căreia Ana Roşculeţ i-a dat naştere

n-a egalat-o pe aceea din jurul întîlnirii din pămînturi, dar s-a dovedit într-o privinţă una de pionerat: în toiul unor articole critice dirijate (campaniile luaseră deja locul polemicilor), în legătură cu Ana Roşculeţ a fost chemată să se exprime o muncitoare de la întreprinderea de care se vorbeşte în nuvelă. Autoarea scrisorii protesta contra felului cum ea şi tovarăşele ei au fost zugrăvite, prin intermediul Anei, de către Preda. Redactorul-şef al revistei Flacăra, care a tipărit scrisoarea, nimeni altul decît Geo Dumitrescu, acela care-i girase lui Preda debutul de la Timpul, publică şi el un articol al cărui titlu spune destul: Pentru ascuţirea vigilenţei împotriva naturalismului. Critica literară devenea astfel "critică de partid". Aceeaşi mînă nevăzută care îi suspendase lui Preda deasupra capului sabia lui Damokles, în pofida încercării lui de a se supune regulilor jocului, o retrage trei ani mai tîrziu, cînd apare nuvela Desfăşurarea (1952). Jdanovismul criticii nu era mai puţin rigid. Şi totuşi Desfăşurarea are un destin opus, devenind aproape imediat unul dintre modelele de literatură nouă, recomandate pînă şi în manuale. Reputaţia nuvelei dăinuia încă în 1974 cînd un critic deloc dogmatic cum era Lucian Raicu, descoperea emfatic în ea "un mit al regenerării, al redeşteptării la viaţă" sau "un basm cu oameni şi buni şi răi, între care cei răi strălucesc". în realitate, Desfăşurarea este materialul didactic cel mai potrivit pentru studierea realismului-socialist în proză. Preda avusese în mînă un subiect interesant, din care voise să scoată un reportaj. Ne povesteşte chiar el, în Imposibila întoarcere, cum l-a ratat. Ce s-a întîmplat este cît se poate de instructiv pentru modul în care concepţia realist-socialistă falsifica datele realităţii în sens ideologic. Aflat în "documentare", cum se spunea, într-un sat din Moldova, la începutul anilor '50 a văzut un ţăran tînăr, "rău îmbrăcat şi cu o biată pălărie în mînă", semnînd cererea de intrare în colectivă. }ăranul are, nu se ştie de ce, o clipă de derută, cu tocul în aer, cînd se face auzită o "voce poruncitoare": "Hai, bă, scoală-te de-acolo". Relatează Preda: "Tănărul om s-a ridicat brusc, s-a lovit cu genunchiul de masă şi fruntea lui mare şi albă ca hîrtia întîi s-a împurpurat, apoi s-a făcut de-o paloare mortală. Ce descărcări afective se petreceau în el? Ce prăbuşiri? Chipul i s-a lungit, i s-a tras în jos; s-a dat la o parte, a mai stat printre oameni cîteva minute. Nimeni nu-i adresa nici un cuvînt. A luat-o tăcut pe lîngă garduri şi s-a dus încet fără să se uite îndărăt". Cazul de conştiinţă virtual din această relatare nu se regăseşte în nuvelă. Mai mult, întrebat a cui era vocea care-l răscolise pe tînăr, Preda declară că nu ştie. în Desfăşurarea vocea este totuşi atribuită şi anume unuia din chiaburii satului, intraţi printre primii în colectivă, cu o mică parte a averii, ca să înşele autorităţile. Că vocea era, de fapt, a unuia din activiştii PCR care gestionau deposedarea nu pare să-i treacă prin cap lui Preda. împrejurarea arată cît se poate de limpede cum se construieşte literar un fals social şi psihologic. Totul e fals în Desfăşurarea, care nu se ridică, aşa cum pretinde E. Simion, peste "muntele de proză sociologică" a vremii. Nu mai sînt de citit astăzi nici celelalte nuvele din anii �50-�60, îndrăzneala, Ferestre întunecate (reluată în Moromeţii, cu adaosul că primul act al noului primar comunist din sat este de a trimite jandarmul după rudele lui bogate, care-l umiliseră, şi de a le administra o bătaie soră cu moartea) şi pînă la Friguri (nuvelă sugestionată, după cum îi va scrie cu o oarecare candoare Preda primei lui soţii, de ideea că Malraux a devenit scriitor mare cînd s-a inspirat din problematica revoluţiei asiatice).



Primul volum din Moromeţii (1955) este incontestabil capodopera lui Marin Preda. în mod curios, limitele epocii se fac mai bine simţite în cel de al doilea (1967). Se întîmplă cu M. Preda ceea ce se întîmplă şi cu E. Barbu: după ce ruşesc să publice la mijlocul anilor '50, în plin realism-socialist, romanele lor nu numai cele mai bune, dar cele mai lipsite de amprentă ideologică, revin, cînd practic nu le mai cerea nimeni, în deceniul următor, cu romane în care clişeele abundă.



Singura explicaţie pentru acest paradox este că primul volum din Moromeţii şi Groapa nu erau romane de actualitate. în nomenklatorul realist-socialist, actualitatea privea exclusiv fenomenele sociale şi morale din regimul comunist. Cenzura trata diferenţiat tematica aşa că, inevitabil, clişeele erau mai multe atunci cînd subiectul romanului provenea din cea mai fierbinte actualitate. Rescrierea trecutului, în care unii romancieri ai vremii au excelat, îngăduia mai multă largheţe. De aceea nici unul dintre romanele pe care istoria literară le memorează din anii '50 nu este unul de actualitate, nu doar Moromeţii şi Groapa, dar nici Bietul Ioanide, Un om între oameni sau prima sută de pagini din Setea. Deşi, după publicarea oarecum surprinzătoare a continuării romanului său, Marin Preda a revenit de cîteva ori asupra textului, nu se poate vorbi de o deplină omogenizare a celor două volume. Nu numai distanţa în timp e de vină. Epoca la care se referă cea mai mare parte din volumul al doilea, aceea actuală, adică, era, cînd scria Preda, insuficient rumegată. Timida destalinizare de la sfîrşitul regimului Dej şi de la începutul regimului Ceauşescu conţinea mai curînd semnele unei reglări de conturi în interiorul partidului comunist decît ale unei reforme politice în stare să arunce o lumină nouă asupra "obsedantului deceniu". Documentele de partid erau laconice. Nimeni nu putea aprecia cît de departe poate merge demascarea erorilor şi a crimelor. în 1967 Marin Preda publica, în definitiv, întîiul roman în care momentul colectivizării şi consecinţele lui nu mai era evocat în termenii ideologiei de partid. Asperităţile procesului şi chiar unele din tragediile umane cărora le dăduse naştere începeau să fie scoase la iveală. Critica socială din romanele vremii va fi tot mai ascuţită. Preda era abia la debutul reconsiderării istorice. Nu conţine mai mult de un sîmbure de adevăr, dar unul cu siguranţă conţine, afirmaţia lui Negoiţescu şi Geacăr conform căreia transformarea satului pe care o găsim în roman este tot aceea din "punctul de vedere mistificator al realismului socialist". Continuarea Moromeţilor este totuşi altceva decît Desfăşurarea. Sechele ale vechii interpretări există (de exemplu, înfăţişarea rezistenţei la colectivizare a unor categorii de ţărani ca un complot chiaburesc sau încercarea de a lăsa impresia că, în pofida unor greşeli, politica PCR este corectă şi necesară), însă romanul nu mai are unilateralitatea nuvelelor, ascultînd, cum se spune, şi cealaltă parte. Lui Niculae, activistul convins de justeţea principiilor, chiar dacă dezamăgit de aplicarea lor în viaţă, i se opune Ilie Moromete. Niciodată înainte nu fusese sugerată o astfel de alternativă ideologică. Unele dintre întrebările acestea pot părea astăzi naive, în banalitatea adevărului lor, dar în 1967 ele sunau cît se poate de îndrăzneţ. "Păi, cum, domnule, să suprimi dumneata comerţul liber?", i se adresează Ilie Moromete fiului său în stilul obişnuit. încă şi mai mirat se arată tatăl de pretenţia tînărului activist de a guverna fără opoziţie: "Crezi dumneata că e bine aşa? Crezi că numai dumneata ai dreptul să vorbeşti în numele ţării şi ăilalţi să nu zică nimic?".

în prima lui parte, Moromeţii este un roman prin excelenţă social (ţărănesc, familial), fără universalitate expresă, dar prea puţin etnografic. în această privinţă, critica a fost împărţită. I. Negoiţescu (Scriitori contemporani, 2000) e de părere că "ţărănimea absoarbe cu atîta forţă atenţia autorului, încît ea capătă valoare de umanitate integrală". Marian Popa (Istoria literaturii române de azi pe mîine, 2001) consideră romanul "costumbrist", adică unul de moravuri specifice. Latura sociologică n-a scăpat nimănui. N-a fost însă de regulă apreciată corect. Celebrul incipit al romanului ("în cîmpia Dunării, cu cîţiva ani înaintea celui de al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfîrşită răbdare"), raportat la tot aşa de celebrul final ("Trei ani mai tîrziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare"), a sugerat comentatorilor faptul că tema principală este declinul gospodăriei ţărăneşti în condiţiile introducerii relaţiilor capitalise în agricultură după reforma din 1921. Nu s-a observat însă că familia lui Ilie Moromete nu reprezintă cea mai bună ilustrare a procesului istoric cu pricina care, de altfel, este în mare măsură, rodul imaginaţiei ideologice a istoricilor marxişti de la M. Roller şi Istoria sa din 1947. Deşi au existat şi între războaie istorici care au deplîns lovitura de graţie pe care capitalul ar fi urmat s-o dea economiei rurale, iar ţărănistul Ion Mihalache paria, ca şi Moromete (acesta, totuşi, liberal), pe mica gospodărie independentă, satul românesc a făcut progrese considerabile şi viaţa ţăranului s-a îmbunătăţit. Alegerea lui Preda, care împărtăşea mai mult sau mai puţin opinia cu pricina, de a face din Ilie Moromete un ţăran paradigmatic pentru declinul întregii clase, este greu de justificat. Ce se întîmplă cu Ilie Moromete şi cu ai săi are o foarte mică legătură nu numai cu prejudecata marxistă a sărăcirii maselor ţărăneşti exploatate de capitalişti, după ce fuseseră şi de boieri, dar cu istoria satului interbelic. Risipirea familiei (cei patru fii îl părăsesc, Catrina, soţia, pleacă şi ea de acasă pentru o vreme) şi dificultăţile materiale cărora nu le mai face faţă n-au drept cauză imperfecţiunile reformei agrare, pămîntul prea puţin, datoriile (nu toate convertite) către bănci, nici chiar criza economică dintre 1929 şi 1933. Cauza trebuie căutată în firea şi în concepţia de viaţă a personajului. în orice situaţie, el ar fi păţit la fel. Ilie Moromete este un ţăran prea puţin dispus la munca grea a pămîntului, iubitor de taclale ("Eşti mort după şedere şi după tutun", îi spune Catrina) şi de otium mai degrabă decît de negotium (chiar dacă o dată se lasă purtat pe drumuri ca să vîndă grîu), convins că, nedivizat, pămîntul va continua să-i hrănească pe toţi, veşnic în întîrziere cu datoriile către bănci sau către stat, faţă de care manifestă, acelaşi dispreţ suveran ca şi faţă de bani (îşi face chiar un titlu de glorie din a înşela statul), respingînd orice schimbare, pentru că nu crede în progres, ci doar în păstrarea neştirbită a liniştii lui sufleteşti şi materiale. Inteligent, deşi nu cultivat, Moromete nu se poartă cu ai lui altfel decît se poartă majoritatea ţăranilor. E autoritar, discreţionar, veritabil pater familias, egoist şi puţintel cinic. Superioritatea lui morală a fost mult exagerată de către critică. Pe soră-sa Guica a deposedat-o de moştenirea părintească, a refuzat să treacă pe numele Catrinei casa în care locuiesc laolaltă cu copiii din trei căsătorii şi a provocat, nepăsător, o dramă familială cînd a încercat să-i readucă în sat pe feciorii cei mari. Sărăcia Moromeţilor este relativă. Cele opt pogoane, caii, căruţa, oile reprezintă în epocă media pentru ca gospodăria ţărănească mică să evite falimentul şi chiar să prospere. Problema lui Moromete este inadecvarea la realitatea economică. în Convorbiri, Preda însuşi a botezat-o quijotism. Nici cînd, în pragul războiului, Moromete descoperă vorba "beneficiu" şi strînge bani destui din vînzarea produselor, el nu gîndeşte altfel: o face pentru a-şi convinge fiii să se întoarcă, nicidecum fiindcă ar fi înţeles mecanismul prin care s-ar putea îmbogăţi. Ilie Moromete se află, în tot primul volum, în contrasens cu istoria. Accelerarea spre final a nenorocirilor lui familiale nu este pricinuită de accelerarea istoriei, cum ne lasă a înţelege romancierul, ci de ideea greşită a protagonistului despre stabilitatea gospodăriei ţărăneşti şi de proasta gestionare a averii. Ironia soartei (de care nu ştim cît de conştient este autorul însuşi) face ca tocmai Paraschiv, prostovanul fiu dintîi al lui Moromete, să descopere motivul real al declinului în gesturile consumatoriste ale tatălui, care cumpără pe datorie în loc să investească din credite, stocînd produsele în loc să le vîndă. O prejudecată derivată din interpretarea simpatetică a personajului de către narator, dar şi de către critici, este aceea că romanul ar înfăţişa, în paralel cu declinul familial, pierderea treptată de către Ilie Moromete a seninătăţii la care ţine atîta. Aşadar, nu numai universul istoric al satului românesc s-ar întuneca la orizont, ci şi acela moral-psihologic al personajului central. însă cînd a fost Ilie Moromete cu adevărat senin? E destul să revedem chiar prima scenă din roman, cînd familia se întoarce de la cîmp, ca să ne dăm seama de raporturile tensionate dintre personaje, de "lipsa de veselie" a tuturor, de conflictele care mocnesc. Nu trebuie să aşteptăm pînă spre finalul volumului scena în care tatăl îşi cotonogeşte progeniturile şi se aşează pe piatra de hotar ca să se "laude", vorba lui, spre a vedea că, senin, Moromete nu este nici o clipă şi că ceea ce pierde el pe parcursul timpului este, poate, puterea de a se complace în nepăsare şi în micile satisfacţii cotidiene. Nu e un fericit, Moromete! Nu seninătatea îl părăseşte, ci răbdarea.



Volumul al doilea ni-l arată tot în contratimp cu istoria. Tocmai cînd descoperă, e drept, din raţiuni strict personale, valoarea banului şi gustul negustoriei, survine reformarea comunistă a agriculturii. Un Ilie Moromete în colectivă este o ciudăţenie la fel de mare cum a fost un Ilie Moromete cu chimirul burduşit de parale. De data asta istoria este cu adevărat cauza schimbărilor din viaţa personajului. Precipitarea timpului, anunţată la finele primului volum, acum se petrece cu adevărat. Romanul nu mai curge, ca înainte, lent, paşnic, "fără conflicte mari". Din contra, uriaşe transformări aruncă satul în-

tr-un vîrtej care-l antrenează, fără voia lui, şi pe Ilie Moromete. Deşi continuă să discute politică împreună cu prietenii lui liberali (nu în poiana fierăriei, ci în cerdacul casei, adunările publice fiind interzise în comunism), Moromete este umbra celui de odinioară. Se uită la fel de curios în jur, dar înţelege prea puţin din ce se petrece. Oamenii s-au schimbat. Satul nu mai este acelaşi. Moromete e tot mai rar ironic şi tot mai des întunecat. între volumele romanului sînt şi alte deosebiri importante. Primul semăna cu un caleidoscop de scene (masa familiei, secerişul, tăierea salcîmului ş.a.), aproape intemporale, în sensul că puteau avea loc oricînd şi nu într-o succesiune obligatorie. Al doilea volum călăreşte o perioadă de timp mult mai întinsă (aproape două decenii, faţă de numai cîteva luni, cel dintîi), rezumîndu-le ori sărind pur şi simplu peste anumite momente. Nu mai există nici acea perspectivă centrală din volumul precedent. Prim planul fiind ocupat de mulţimi, nu de indivizi, perspectiva nu mai este unică. Moromeţianismul ca mod de comportare, gîndire şi expresie încetează la finele volumului întîi. în următorul, perspectiva nu este nici măcar a lui Niculae, fiindcă fiul n-are personalitatea tatălui, dar şi fiindcă Preda a intuit corect necesitatea de a nu proceda ca în Desfăşurarea ori în celelalte nuvele din anii '50, unde, cum am văzut, istoria era interpretată unilateral, şi de a lăsa o oarecare marjă de desfăşurare "opoziţiei". Opozantul este Ilie Moromete. I-am citat deja cîteva opinii prin care îl contrează pe Niculae. Discursul politic al lui Moromete este disident. întrebarea care s-a pus a fost dacă există o voce supratextuală decisivă şi care este ea. Chestiunea comportă o analiză mai amănunţită decît pot face aici. La prima vedere, balanţa stă dreaptă. în orice caz, dezbaterea este mai echitabilă decît în Desfăşurarea. Unde însă romanul nu iese din standardele ideologice ale vremii este în prezumţia de bună-credinţă şi onestitate a oficialităţii comuniste, care, nu e aşa, deţine adevărul, chiar dacă se fac şi greşeli. Mai exact, greşesc indivizii, mulţi activişti sînt impostori sau corupţi, dar sistemul e bun, ameliorabil şi mai ales nenegociabil. Niculae este eliminat din activul raional, după ce un ţăran se îneacă încercînd să scape de hăituiala activiştilor în căutare de produse ascunse. Deşi nu participase direct la evenimente, Niculae e scos răspunzător şi tras pe tuşă, unde va sta ani buni (această perioadă din biografia lui va face obiectul romanului Marele singuratic). Dar el nu va renunţa nici în aceste condiţii la convingerea că direcţia evenimentelor este corectă şi că ţărănimea este o clasă care va trebui să dispară. Dispreţul lui Moromete faţă de aceste alegaţii, care fac din el şi cei asemenea lui "ultimii ţărani", n-are puterea să aplece cumpăna spre o altă înţelegere a mersului istoriei decît aceea marxistă şi oficială a lui Niculae. E interesant de ştiut ce gîndea Preda însuşi. în Moromeţii nu e limpede cui îi dă dreptate, mai ales că Niculae este chiar el şi oarecare identificare simpatetică există, deşi nostalgia după lumea tatălui şi după valorile ei este deopotrivă de evidentă. Abia în Cel mai iubit dintre pămînteni (unde epoca întreagă este botezată de Victor Petrini Era ticăloşilor) acest stadiu ambiguu va fi depăşit. Cîţiva ani mai înainte, în 1973, în Convorbirile... cu Florin Mugur, Preda pare edificat doar pe jumătate. întrebările pe care şi le pune sînt încă dilematice: "Nu ştiu ce lume se naşte. Este o lume mai bună? Este o lume în pragul unei noi civilizaţii, a unor noi orizonturi? Asta rămîne să vedem. Cei care se uită înapoi văd cu ochi răi prezentul. în ce priveşte viaţa ţăranilor, eu m-am uitat deseori înapoi. Se poate afirma că nu văd bine prezentul". E limpede că aici nu mai vorbeşte Niculae. Dar, după un sfert de veac de la începuturile colectivizării pe care personajul le trăia pătruns de necesitatea lor, ce iluzii mai nutrea, în definitiv, Preda însuşi?



Din Convorbirile despre Marin Preda ale lui E. Simion cu Aurora Cornu aflăm că scriitorul avea la un moment dat în vedere mai multe romane despre familia Moromeţilor, la care a renunţat, folosind o parte din material în al doilea volum al romanului, în Marele singuratic (1972) şi în Delirul (1975). E interesant de constatat că în acestea două din urmă, naratorul se referă din capul locului la Ilie Moromete şi la familia lui ca şi cum cititorul ar trebui să ştie despre cine e vorba. Acest mod de a-şi introduce personajele este, probabil, o reminiscenţă din proiectul iniţial de a alcătui o mare Comedie ţărănească, după modelul declarat al Comediei umane a lui Balzac. în Delirul sînt povestite întîmplări din intervalul care lipseşte între volumele Moromeţilor, cum ar fi călătoria lui Moromete la Bucureşti în scopul de a-şi readuce fiii acasă. Abia acum episodul este relatat pe larg. Alte întîmplări din sat sînt legate de Al lui Parizianu care îl însoţeşte la Bucureşti pe Moromete şi care ajunge ziarist. în Marele singuratic, Niculae o lasă o vreme în sat pe Simina, soţia lui, care e pictoriţă. Simina locuieşte la Moromeţi, prilej de a-i revedea pe toţi din unghiul unei străine. Această revizitare a lumii lui Moromete oferă singurele pagini artistic viabile din cele două romane, altminteri fără mare interes astăzi. Protagonistul Marelui singuratic, Niculae, este un "om fără însuşiri", dar la propriu, nu ca eroul din romanul lui Musil pe care Preda îl citise. Niculae e un ţăran declasat, neadaptat deplin mediului orăşenesc în care trăieşte şi încă şi mai puţin aceluia artistic din vecinătatea fermei unde munceşte ca inginer horticol. Titlul romanului e bombastic. Nimic semnificativ nu explică retragerea orgolioasă din politică a lui Niculae, nici, cu atît mai puţin, reangajarea lui la sfîrşitul romanului. Mediul artistic e zugrăvit caricatural.



Nu e mai bun Delirul, deşi cu mult mai ambiţios. Autorul ne-a rămas dator cu un al doilea volum. Nu ştim exact ce ar fi conţinut. Nici dacă protagonist ar fi rămas Al lui Parizianu. Ca şi Niculae, Al lui Parizianu nu pare în stare să susţină un întreg roman. Abia sosit din sat, e angajat la un mare ziar, unde se remarcă numaidecît prin reportajele sale. Veritabil Rastignac, Paul Ştefan (acesta este numele lui de ziarist) cucereşte rapid Capitala jurnalistică şi mondenă. Puerilele lui aventuri profesionale şi sentimentale par scoase din recuzita romanelor de mistere din secolul al XIX-lea, în care nu există bariere sociale şi mezalianţele sînt de rigoare. Le citise ori nu Preda? Probabil nu, deşi dat fiind interesul lui pentru Dostoievski, măcar de Eugčne Sue trebuie să fi auzit. Curios este altceva şi anume că, deşi avea aşa-zicînd la îndemînă experienţa proprie (nu venise el însuşi la Bucureşti în căutarea unei slujbe, fiind îndrumat spre un mare cotidian, în care şi-a făcut debutul de corector şi de prozator?) pentru a-şi alimenta cu ea romanul, Preda preferă să umple biografia lui Paul Ştefan cu fapte senzaţionale. Doi ani mai tîrziu, în Viaţa ca o pradă, el îşi va povesti aventura bucureşteană într-un chip mult mai plauzibil. Pînă şi sumara lui experienţă militară în spatele frontului ar fi fost mai interesantă decît aceea a lui Paul Ştefan, expediat de patronul gazetei sale pe frontul de Est, de unde trimite reportaje ce vor fi mutilate în redacţie. Toată mica istorie a lui Paul Ştefan stă pe cutia de rezonanţă a guvernării şi rebeliunii legionare. Şi în acest plan se petrec lucruri mai degrabă neverosimile şi, în orice caz, foarte naive literar. Paul Ştefan salvează viaţa patronului său, căutat ca să fie împuşcat de un comando legionar. El este mereu în locul potrivit, ceea ce explică iuţeala cu care face carieră. Cîteva personaje sînt istorice. De exemplu, Mareşalul Antonescu, în carne şi oase, sau Pamfil Şeicaru, sub alt nume, patronul ziarului. Specia literară a Delirului este istoria romanţată. Atît formula, cît şi faptul de a se referi la o perioadă necunoscută generaţiilor noi, redusă în tratatele de specialitate la o frazeologie ideologică fără miez, au făcut succesul de librărie al romanului, altminteri mediocru. Ca şi al doilea volum al Moromeţilor, ca şi, parţial, Intrusul, Delirul şi mai apoi Cel mai iubit dintre pămînteni se numără printre romanele anilor �60-'70 care au reconfirmat în mod spectaculos interesul publicului larg pentru un gen care păruse definitiv sufocat de realismul-socialist. Romanele lui Preda, Buzura, Ivasiuc, D.R. Popescu, C. }oiu, G. Bălăiţă şi ale altora sînt doldora de o realitate istorică şi politică, uneori strict actuală, pe care cititorul vremii o descoperea cu o curiozitate cu atît mai mare cu cît publicistica, studiile istorice, manualele o trataseră tendenţios, cînd n-o ocoliseră cu totul. Ficţiunea romanescă ţinea loc de toate acestea. în plus, perspectiva nu mai era aceea falsă de dinainte. Romancierii încercau să dea credibilitate romanţărilor lor. Romanul de acest tip a reprezentat un adevărat fenomen social în deceniile şapte şi opt. Calităţile lui literare nu sînt totdeauna excepţionale, dar sînt, oricum, peste medie. Ceea ce conta era informaţia şi felul de a o comenta. Spiritul critic nu lipsea din zugrăvirea unei actualităţi în privinţa căreia presa ori televiziunea trişau sistematic. Pe de altă parte romanul acestei epoci îşi ia, s-ar zice, revanşa asupra celui din anii '50, atunci cînd e vorba de istorie. După ce Petru Dumitriu, Z. Stancu, Titus Popovici, E. Barbu, Marin Preda însuşi rescriseseră din perspectivă comunistă istoria în romanele lor mai vechi, venise momentul reabilitării genului. Aşa se face că unica istorie neideologizată n-o găsim altundeva decît în romane ca Delirul. Captivat de Tolstoi, Preda avea şi o părere personală în această privinţă: el observase că tema istorică n-avea tradiţie în romanul nostru, Sadoveanu, bunăoară, uitîndu-se la "ultimul război mondial ca la un fenomen ce nu merită atenţie". Dovadă că romanele atingeau un punct sensibil sînt reacţiile la Delirul . (Revista Historia le-a consacrat după 1989 un număr.) Cea dintîi a venit din partea principalei publicaţii literare sovietice. Autorul era învinuit că încearcă să-l reabiliteze pe Antonescu şi politica lui anexionistă. Replica românească a fost de asemenea una ideologică. Naţionalismul precumpănitor din anii '70 a fost vexat de amestecul sovieticilor în istoria românească. în plus, s-a ivit bănuiala că romanul i-ar fi fost comandat lui Preda. Regimul se folosise şi înainte de istorici ori de scriitori spre a face publice evenimente şi idei pe care nu şi le putea asuma nemijlocit. Acestor istorici sau romancieri de serviciu li se permisese accesul la documente pînă atunci secrete, cum ar fi cele referitoare la 23 august 1944, la epoca legionară ori la Mareşal. în Dosarul "Marin Preda" publicat în 1999, Mariana Şipoş afirmă că n-a descoperit în Arhiva Securităţii indicii pentru o astfel de comandă făcută autorului Delirului. Puncte de vedere strict literare şi eventual critice la adresa romanului n-au fost tolerate în 1975, cînd romanul a fost tipărit ostentativ în două ediţii. După 1989, chestiunea a fost repusă pe tapet, în împrejurările tot mai frecventelor iniţiative ale extremei drepte reînviate de a-i compune lui Antonescu un nou look. Preda a fost considerat un precursor. în Replici din burta lupului, 1997, S. Damian, care este, dintre critici, cel mai necruţător cu Delirul, găseşte bunăoară neconformă cu realitatea istorică scena din roman a vizitei lui Antonescu la Hitler. Din nou acela care i-a luat apărarea scriitorului a fost E. Simion. însă argumentul lui S. Damian nu era lesne de combătut. Nu simpla credibilitate psihologică a lui Antonescu, faţă în faţă cu Dictatorul, era în chestiune, ci însăşi filosofia politică a scriitorului care părea să se facă ecoul doctrinei ceauşiste asupra capacităţii statelor mici de a sfida marile puteri. Şi alte pasaje au stîrnit polemici, cum ar fi scena imensului monolog al lui Stalin, cenzurată în 1975, rod al lecturilor recente ale lui Preda, devenit adeptul ideii celor două "deliruri" care ar fi însîngerat secolul XX, acela hitlerit şi acela stalinist. Un alt episod cenzurat, de data asta în reeditarea din 1991, a fost acela al tînărului revoluţionar purtat de jandarmi între baionete. Unii l-au văzut în personajul cu pricina pe Nicolae Ceauşescu însuşi şi i-au reproşat lui Preda concesia. Nu e însă probabilă identificarea, decît dacă luăm în considerare esopismul romanului nostru politic din acei ani, şi, în acest caz, episodul este mai degrabă o dovadă de curaj decît o concesie, fiindcă lui Ceauşescu însuşi n-avea cum să-i placă un rol în care el, eroul naţional, era umilit şi batjocorit de jandarmi ca un simplu mucos. Dificultatea romanului este însă, dincolo de aceste dispute în jurul ideologiei lui, naivitatea artistică. Caduc, romanul nu este pentru că îl reabilitează pe Antonescu ori, din contra, îl mai condamnă o dată, ci pentru că lasă nedigerat documentul în ficţiune, lungind pe zeci de pagini reportajul reprimării rebeliunii, parcă luat de-a gata dintr-un izvor istoric, şi pentru că nu poate face, oricît s-ar strădui, din Paul Ştefan un protagonist veridic. Pe umerii prea înguşti ai ambiţiosului june stă o istorie copleşitoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara