Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Reverii şi dragoste (Marina Stroici) de al. cistelecan

Anda Boldur, fiica Marinei Stroici, a fost o femeie foarte frumoasă. Manuela Cernat, nepoata Marinei Stroici, e o femeie foarte frumoasă. Oricît nu m-aş pricepe eu deloc la genetică şi oricît de imprevizibilă şi ilogică ar fi aceasta, cred că se poate presupune fără nici o teamă că şi Marina Stroici1 va fi fost o femeie foarte frumoasă. Şi chiar era. În orice caz, aşa ne asigură, în memoriile sale, fiul Marinei, Gheorghe Boldur-Lăţescu; ba era, zice el, chiar într-atît de frumoasă încît, la 21 de ani, cînd surorile îşi pun în gînd s-o mărite (căci era, după standarde, deja tîrziu), se constată că „nu exista /…/ nici un candidat demn de inteligenţa şi frumuseţea surorii lor”.2 Eşecul acestui proiect e evitat, totuşi, graţie fratelui Manole (viitor campion european la tir şi ministru al sporturilor sub Antonescu), care-şi aduce, în vizită ţintită anume, un coleg de la Şcoala Specială de cavalerie din Sibiu, pe junele locotenent Ionel Boldur- Lăţescu, urmaş al vornicului Boldur, cel care i-a bătut pe leşi la Lenţeşti, în 1497.3 Întîlnirea, zice fiul Marinei, a fost electrică absolut, iar „surpriza Marinei fu de nedescris” în faţa acestui „tînăr ofiţer înalt, subţire” şi care „arăta superb în uniforma lui de roşior.” Ba părea chiar „un adevărat Făt-Frumos coborît din poveşti”.4 E dragoste subită şi învăpăiată, dar cu ritual romantic lung şi candid, concretizată numaidecît într-un schimb de scrisori de mare discreţie şi suavitate, în care Marina se plînge, totuşi, că „suferinţa singurătăţii e tare grea.”5 Singurătatea nu va dura însă mult, căci peste un an, în 1922, cei doi se vor căsători.6 Ionel făcea parte din lotul naţional de călărie, alături de tatăl lui Cristian Ţopescu, şi era aghiotantul lui Antonescu, directorul Şcolii sibiene (care-l şi demite după însurătoare, pentru că nu l-a consultat la căsătorie;7 un asemenea aviz e, probabil, tot ce mai rămăsese din jus primae noctis). Orfan de ambii părinţi şi sărac,8 Ionel e, cu toate astea, mîndru nevoie mare şi, cu eclatant cavalerism şi emfază idealistă, refuză dota propusă de socrul moşier.9 Conu Gheorghiţă, mirat oarecum de ţîfna ginerelui, dar cinic de felul lui, îi acceptă jocul,10 ceea ce n-a fost, fireşte, deloc bine pentru tînăra familie. Eroismul sentimental şi idealistica amoroasă dăunează grav uneori.
Că Marina s-a măritat atît de „bătrînă” (se născuse la 24 martie 1900, în Iaşi, „în ziua de Buna Vestire”;11 moare la Bucureşti, în 1992), nu-i chiar a se mira. Dincolo de frumuseţea şi inteligenţa ei (calităţi care, în exces, nu favorizează la căsătorie), mai era şi izolarea la Volovăţul de pe Prut, unde era moşia Stroicilor (coborîtori din Luca Stroici).12 Îşi face studiile la pensionul Humpel, din Iaşi, dar de pe la 16 ani (deci tocmai cînd nu era cazul) stă doar la Volovăţ (era cel mai mic copil dintre cei şapte ai familiei Stroici şi probabil că moşierul era mai posesiv cu ea),13 unde n-avea nici măcar lumină electrică (darmite prieteni!), deoarece Conu Gheorghiţă „era /…/ un neprieten al noutăţilor, în ciuda studiilor sale de Drept urmate la Paris.”14 Cum altceva nu era de făcut, Marina „citea mai tot timpul, din cînd în cînd vîna şi adesea visa cu ochii deschişi.”15 Era vînătoriţă performantă, într-atît de versată încît nu numai că-l va întrece pe Ionel la o vînătoare de iepuri, dar îl va întrece şi pe Manole, cît era el de campion la tir.16 Peste toate, mama Marinei, „Coana Maricica,” fuge de acasă (la 50 de ani!, pe cînd Marina avea 14), împreună cu meditatorul copiilor, cu care se şi căsătoreşte la Cernăuţi.17 (Coana Maricica era femeie spectaculară, cu gust pentru aventură şi pentru gesturi supreme de roman cu domniţe rezolute: cînd s-a măritat, ca să aleagă între pretendenţi, şi-a aruncat inelul într-un tufiş, dîndu-le test să-l găsească; Conu Gheorghiţă a fost mai ager şi l-a găsit primul.18) După divorţul părinţilor, atmosfera de la Volovăţ devine de-a dreptul „sumbră”19 iar Marina iese în lume doar după ce începe primul război, cînd tatăl (care era atunci senator conservator şi va deveni vicepreşedintele Senatului) o duce la Iaşi şi o predă Martei, cea măritată cu D. Gusti. Aici mai vede şi Marina lume, căci în casa Martei veneau mereu Ion Petrovici, George Enescu ş.a.20 După război, viaţa Marinei se întoarce la aceleaşi „citit, vînătoare şi visare” de la Volovăţ (la care se adaugă acum „cîteva încercări de a scrie versuri”).21 Monotonia de la Volovăţ durează pînă cînd Ionel o duce cu sine la Sibiu. Dar nici la Sibiu nu-i prea bine, căci Antonescu îi alerga toată ziua pe cavalerişti, aşa că biata Marina „stătea ore întregi citind, dormind sau visînd cu ochii deschişi,”22 într-un oraş în care era o străină, de nu chiar un fel de exilată. Ionel face ce face şi se accidentează tocmai cînd cavaleriştii lui Antonescu făceau demonstraţie în faţa regelui (care-l şi vizitează pe accidentat la spital, cu toţi generalii după el, în semn de mare cinste).23 La doi ani după măritiş li se naşte primul copil, Anda,24 dar în 1926 Ionel e mutat la Botoşani, unde, ghinion, tocmai se deschisese „unul dintre cele mai luxoase şi excentrice cabarete din ţară,” pe care, fireşte, îl frecventează asiduu şi Ionel, laolaltă cu toată ofiţerimea, în vreme ce Marina, prinsă cu naşterea celuilalt copil (Gheorghe), e frecventată de gelozie. Cum solda nu era chiar grozavă, Ionel cumpără de la socru, mai pe nimic (poate datorită mustrărilor din afacerea dotei), o „moşioară de 20 de hectare” la Hriţeni, unde va face viticultură,25 treabă care merge binişor. În ‘35 Ionel e numit comandant al Divizionului de cavalerie din Bălţi, aşa că toată familia se mută „în noroiosul oraş basarabean.”26 După doi ani, cînd Ionel devine maior, se trambalează cu toţii la Iaşi,27 dar peste un an, în ‘38, Ionel e trimis pe Nistru şi Marina se reîntoarce la vechea ei singurătate.28 În această singurătate cu visare va începe să scrie poezii, pe care le ascunde, dar fiul dă oricum peste ele şi le citeşte.29 Sunt poemele care vor intra în Singurătate. După încheierea războiului nu va mai scrie, dar se va reapuca de scris după 197030 (în orice caz, după apariţia volumului mai scrie, căci în Luceafărul din 1944 i-am văzut cîteva poeme). Familia se mută în Bucureşti după cedarea Basarabiei, iar Ionel, rănit pe front, e decorat şi cu „Coroana României” şi cu „Steaua României”. Dar lucrurile nu mai ţin şi în 1948 Marina divorţează de Ionel, recăsătorindu- se cu Teodor Rosetti Solescu (se cunoşteau de la Sibiu), fost mareşal al Curţii şi strănepot al Elenei Cuza.31 Urmează o viaţă de privaţiuni şi hăituială. La 50 de ani Marina se „recalifică” în urma unui curs de „desenatoare tehnică”, dar e mereu dată afară de pe la slujbele pe care le găseşte.32 Bolnavă şi tot mai chinuită de boli, „cînd s-a stins”, zice Gheorghe Boldur-Lăţescu”, a lăsat „o valiză plină de versuri nepublicate,”33 plus „un caiet cu ultimele ei versuri şi cu rugămintea de a le publica.”34 Dintre acestea, prefaţatorii – şi îngrijitorii, cred – volumului Singurătatea amurgului (Editura Albatros, Bucureşti, 2004) – Gheorghe Boldur-Lăţescu şi Manuela Cernat – vor alege piesele incluse în ciclul Amurg. În tot cazul, cei doi prefaţatori cred că „perioada 1970- 1992 /…/ sunt anii cei mai prolifici ai poetei”.35
În ciuda titlului, Singurătate nu-i o carte de spleen-uri şi de lamentele (deşi sunt şi din acestea cîteva) şi nu toarce suferinţă incontinentă. Marina – se vede şi din traducerile pe care le face din poezia franceză modernă şi pe care le introduce în volum; şi se vede şi mai limpede din ciclul de poeme în franceză, Avril e septembre – e o rafinată care trece cu naturaleţe de la versul clasic (de toate lungimile) la cel liber şi care face pregnantă pictură de reverii. Nu se patetizează mai niciodată, nici chiar în confesia erotică; ba din contră, are umor nu doar în decuparea scenelor domestice, dar şi în rezolvarea lor anecdotică (aşa cum se întîmplă în cele două poezii de deschidere, dedicate Andei şi lui Iordăchel, După ploaie, respectiv Răţoiul). Anecdota copilăroasă nu e, de fapt, decît un scenariu pe care se poate desfăşura o reverie pastelistă în tonuri euforice: „Aleargă norii umezi pe cerul de safir,/ Sclipeşte-n valuri iarba, trezită fir cu fir,/ Şi rîde cîmpul, rîde şi drumul, şi fîntîna…/ Se-ntrec lăstunii oacheşi de i-ai opri cu mîna;/ E limpede lumina în nesfîrşita zare,/ Întinerit e codrul şi mai aproape pare” etc. (După ploaie). Pe N. C. Cadioschi volumul – în care, zice el, „poezie este din plin peste tot, grea de gînduri şi simţiri” – l-a impresionat cu deosebire prin maturitatea formală, poeta fiind, deşi debutantă, „chiar prea fixată asupra formei.”36 Nu e, fireşte, un reproş, ci mai degrabă o floare de omagiu, dar nu nemeritată, căci Marina ţine ritmul şi-n poeziile cu aritmie intenţionată. Primul ciclu – care dă şi numele volumului – e de reverii naturiste, construite cu descriptivism şi migălos şi avîntat (chiar dacă mai scapă cîte-o cacofonie) şi transmutate în proiecţii interioare (prin care mai adie, dar nu primejdios, cîte-o notă de elegie erotică); peisajul, de regulă mai degrabă euforizat decît melancolizat, foloseşte la confesiune şi-i asigură un trend de discreţie: „Ca un pumnal de aur, sclipitor,/ Din mîna serii parfumată,/ Cade/ În taina înfloritelor arcade,/ Şiretul gangure/ Sonor.// Asuns/ Ca dragostea noastră sfîrşită…/ Şi luminos ca chipul tău/ Uitat…/ Ca el, de patimi calde frămîntat,/ S-aprinde legănat în sfînta adiere,/ Ca o cădelniţă de aur,/ Şi de miere:/ În care parcă dorm de mult închise,/ Mirezme de căpşune coapte,/ Şi caise” etc. (În grădină). Cînd îşi lasă imaginaţia descriptivă să zburde printre analogii, Marina se comportă destul de pillatian, desenînd nostalgii pe un fond de tonice, printre realiile unei lumi „bune”, aurifere, paradisiace în substanţa ei şi prin cotloanele unei memorii feerizante. Cînd mută obiectivul pe portativul sentimental, lucrurile se schimbă destul de radical şi Marina cîntă de patimi grele şi strivite, unind, totuşi, imaginea delicată, adesea preţioasă, cu cea violentă, de foc dezlănţuit: „Mi-e sufletul un gol nemărginit,/ Cu fluturări de aripi şi de şoapte…/ Un călăreţ străin… pierdut în noapte…/ Un chiot atuncat spre infinit!” etc. (Iertare). Desenele de depresie prind consistenţă aproape expresionistă şi Marina se lasă în voia unei retorici de desfigurare existenţială, traumatică numaidecît: „De ani aştept… şi-n şesul sur al vieţii,/ Stau, alb canton, la margine de drum,/ Dusă-i nădejdea, zîmbetul şi visul,/ Spre zări de ceaţă şi tăceri de scrum.// E toamnă, toamnă rece şi tîrzie!/ Hain mai geme vîntul pe sub grinzi;/ Hurue lanţul zilelor ocnaşe…/ Rînjeşte moartea- n cioburi de oglinzi.// Urlă în noapte sufletul spre lună,/ Ogar flămînd şi rătăcit pe veci,/ Ce-şi trage lanţul rupt şi dorul aprig,/ Pe-ntunecate, veştede poteci!” etc. (Singurătate). O natură ce îngînă reverii şi un suflet tescuit de frustrări, aşadar.
Cînd trece chiar la Dragoste (e al doilea segment), Marina e cu adevărat poetă de patimi. Are, cel puţin în bună parte (partea cu bucuriile nu-i chiar adevărată), dreptate Cadioschi să spună că „întreg ciclul dragostei e un ţipăt de dorinţi şi bucurii.”37 Şi lui Victor Papilian i-au căzut cu tronc poeziile de dragoste, declamîndu-le direct preeminenţa: „cele mai frumoase poezii /…/ sînt hotărîte de iubire.”38 Ce-i drept, asta şi pentru că, în viziunea lui Papilian, „iubirea la femeie este esenţialul, ea este o trebuinţă vitală ca şi respiraţia, ea cuprinde în sine şi imboldul primar şi scopul final”39 şi, prin urmare, celelalte cad din importanţă. La Marina, Papilian subliniază „minunata discreţiune” a derulării sentimentului, lucru care, zice el, şade bine mai ales la poete.40 Tot un fel de „minunată discreţiune” remarcă şi Alex. Ştefănescu, pentru care această poezie (de al doilea volum vorbeşte) din alte vremi „impresionează prin delicateţe, prin eleganţa retoricii, printr-o bunăcuviinţă faţă de lume greu de înţeles azi.”41 La drept vorbind, Marina nu e chiar atît de discretă (marginile discreţiunii sunt, fireşte, relative, depind de la om la om) şi nici nu văd cum ar fi putut fi avînd în vedere voltajul sălbatic al pasiunii şi devoranţa ei absolută, deschisă între calinerie şi extazul fatal – şi închisă, cum se cuvenea, într-un oximoron: „Tu, fiară mîndră, galeşă şi blîndă!/ Sfinţit mănunchi de busuioc în soare!/ Lumină caldă şi tremurătoare!/ Tu, dragoste! Extatică osîndă!” etc. (Tu dragoste). Ca la Stănescu, ori de cîte ori apare, iubirea e o fiară devoratoare (şi dorurile sunt „fiare albe”; e drept că şi „sfinte”, dar cu toată inocenţa şi sacralitatea lor, funcţia devoratoare rămîne). În general, de o partitură furtunoasă, pasională absolut, e vorba: „În ochii tăi sunt năvăliri de valuri/ Ce vin din larg, mînate de furtuni,/ Spre dorul meu ceaş teaptă-n van pe maluri,/ Fregata plină-a dulcilor minuni!” (În glasul tău e murmur stins de strune…). Iar momentele „bune” sunt frenezie pură, bucurie în explozie: „Aş prinde toate stelele de mînă,/ Le-aş învîrti în horă de argint,/ Şi în albastrul limpede, stăpînă/ M-aş avînta cu visu-mi, să-l alint!” etc. (Seară în munţi). O asemenea temperatură senzuală – cum e, bunăoară, cea din Dor - nu văd cum ar putea respecta gramatica discreţiei cînd ea se exercită direct în gramatica vîlvătăilor: „Să te ating cu degete de flăcări…/ Ca iedera de jar să te cuprind!/../ Să tremurăm ca stelele în noapte,/ În cerul dezmierdărilor de foc”. Nici nu mă mir că Marina are imnică exultantă cînd vorbeşte despre iubit: „Iubite!/ Tu, lumină, zbor şi cîntec!/ Poveste dragă-a nopţilor pustii!/ Tu fagure de miere!/ Crîng în floare!” etc. (Obsesie); şi asta pentru că are cu adevărat cerneală extatică. Numai că, fireşte, se-ntîmplă ca-ntotdeauna: brusc focul se stinge şi devine că „zadarnic e tot ce-mi vei spune…/ stau ziduri de plumb între noi…/ Suntem doi şoimi răniţi de moarte/ Ce nu pot zbura înapoi!” etc. (Calvar). Aşa e, dar la Marina suferinţa asta de stingere amoroasă nu e simplă suferinţă: e calvar! E limpede că Marina simţea şi suferea cu intensităţi.
Ce e nou în Singurătatea amurgului (în care sunt preluate şi poezii din primul volum) e linia reflexivă, mult mai accentuată decît în volumul de debut. Arta poetică din deschidere – Poetului – e în favoarea confesiunii, dar prinde şi ceva din misiunea orfică şi cathartică (”Lasă sufletul să cînte,/ Nu-l opri!/ Numai aşa ies ghioceii din zăpadă/ Şi îngerii nu se sfiesc să cadă/ De-acolo de pe prispa lor cu stele” etc.). Climatul poetic e, fireşte, schimbat (ne previn şi prefaţatorii) şi totul cristalizează în nostalgii. Şi normal, memoria e funcţia cea mai activă: „Dar n-am uitat amurgul cînd mi-ai şoptit: mai stai,/ Nici roua din adîncul privirilor tăcute,/ Nici farmecul nestins al nopţilor pierdute/ Cînd mă scăldam în raza pe care tu o dai” etc. (Ne-am despărţit). Reflecţiile, care se adîncesc acum în condiţia umană fragilă, se întîlnesc, desigur, şi cu rugăciunea, dar ecuaţia centrală a poeziei rămîne pillatiană: „Din toate, azi n-a mai rămas nimic, nimic!” Cînd gîndurile se detaşează de angoasele timpului, Marina lucrează bijuterii de definiţii: „Regretele-s şiraguri, podoabe vechi de lacrimi/ Ce stăruie în gînduri, mici clopoţei ce sună,/ Zăpadă îngheţată pe ofilite ramuri/ Cînd zdrobitor granitul trecutului se-adună” etc. (Regrete). Peisajele de sine sunt acum hieratizate funebru, dar cu retorică de notaţii, aproape strict constatativă; versurile devin mai reactive doar cînd se moralizează: „E sufletu-mi piatră-ngheţată,/ ca-n vatră cărbunele stins,/ Pe inimă, cruce furată,/ Reci lacrimi de foc s-au prelins.// Mă uit împrejuru-mi mirată,/ La oameni, la zbuciumul lor,/ La tot ce-a stîrnit altădată/ Furtuni ce şi astăzi mai dor.// Şi-ntreb, cu adîncă mirare:/ De ce acest vis trecător,/ Ivit din trecută vîltoare,/ Cînd totul e fulg plutitor?// Aici, între noi, e doar ura,/ Himere deşarte, amare,/ Nimic n-are sens, doar Natura,/ Natura cea biruitoare” etc. (Sensuri). Înţelepciune senină cristalizată elegiac, pe scurt. Marina şi-a ţinut firea şi la greu, aşadar; chiar dacă părea o fire pasională greu de ţinut.

______________
1 După Marina Stroici şi Singurătatea ei din 1943, apărută la Editura Cugetarea-Delafras din Bucureşti, a trebuit să trimit pînă la Paris- Bulac (biblioteca universităţii de acolo pare să fie singura care mai are cartea Marinei) – şi încă nici nu i-am decontat cheltuielile de drum şcl lui Daniel Ilea, care va rămîne cu mulţumirile cuvenite unui gest spontan de amabilitate. Exemplarul de la École Nationale des langues orientales vivantes e dăruit de Elena Văcărescu; Marina i l-a trimis abia la 15 aug. 1946, cu frumoasă – fireşte – dedicaţie, pe care-mi permit s-o reproduc: „Domnişoarei Elena Văcărescu, pentru care am avut întotdeauna cea mai adîncă admiraţie, socotind-o ca o mîndrie naţională, acest modest dar însufleţit omagiu din partea autoarei”.
2 Gheorghe Boldur-Lăţescu, Memorii. Patru generaţii. Amintiri, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2008, p. 7.
3 Idem, ibidem.
4 Idem, p. 8.
5 Idem, p. 10.
6 Idem, p. 16.
7 Idem, p. 14.
8 Idem, p. 8.
9 Idem, p. 16.
10 Ibidem.
11 Idem, p. 5.
12 Ibidem.
13 Ibid.
14 Ibid.
15 Idem, p. 6.
16 Idem, p. 8.
17 Idem, p. 5.
18 Idem, p. 58.
19 Idem, p. 6.
20 Ibidem.
21 Idem, p. 7.
22 Idem, p. 17.
23 Ibidem.
24 Idem, p. 18.
25 Idem, p. 21.
26 Idem, p. 23.
27 Idem, p. 26.
28 Idem, p. 27.
29 Idem, p. 30.
30 Ibidem.
31 Idem, p. 102.
32 Idem, p.138.
33 Idem, p. 327.
34 Idem, p. 347.
35 Cf. Prefaţă la Singurătatea amurgului, p. 7.
36 În Familia, nr. 3-4/1943.
37 Idem, ibidem.
38 În Luceafărul, nr. 4/1943.
39 Idem.
40 Ibidem.
41 În România literară, nr. 8/2005.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara