Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Reverberaţii antice în Cartea nunţii de Alexandra Ciocârlie

Cu câteva luni înainte să apară Cartea nunţii (1933), G. Călinescu îşi definea scrierea într-un interviu acordat lui I. Valerian1:… este un roman de dragoste, în genul lui „Daphnis şi Chloe” cu oarecare lirism idilic interior, tratat însă într-o formă cu desăvârşire epică. Tinereţea, spre a-i surprinde funcţiunea eternă a sufletului, este proiectată pe un mediu de burghezie bătrână a Capitalei, format din consiliul halucinant a zece celibatari.

Aproape un deceniu mai târziu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), când vorbeşte despre sine în calitate de autor epic, criticul indică aceeaşi filiaţie literară a primei sale lucrări romaneşti: El a vestit în repetate rânduri, înainte, că înţelege să facă un roman liric, la modul grec, luând ca model „Daphnis şi Chloe” de Longos. Schematism psihologic, descripţie de atmosferă, chiar elemente de o certă facilitate, în scopul petrecerii, erau prevăzute şi se păreau îngăduite într-o literatură stăpânită de proza lirică a lui Sadoveanu şi în care paginile de savoare ale lui Damian Stănoiu sunt admise2. În liniile sale generale, opera modernă preia subiectul foarte simplu al celei antice – înfiriparea iubirii dintre doi tineri şi împlinirea ei prin ceremonialul nupţial – transferându-l însă din mediul pastoral de odinioară într-unul citadin din actualitatea secolului al XX-lea. Dincolo de indivizi se întrevăd prototipurile clasice, dincolo de reacţiile specifice – aspiraţiile etern umane. În Cartea nunţii nu se face trimitere la scrierea bucolică a lui Longos decât indirect, prin câteva calificative şi notaţii fugare din primul capitol. Eroul care revine în ţară cu trenul după ce a studiat în străinătate, contemplă de la fereastra compartimentului un peisaj de o pustietate aşa de idilică, încât apariţia unei cornute placide pe orizont ducea cu gândul la epoci străvechi geologice (p. 6) şi îşi opreşte privirea asupra şirului de copaci aci şuierători şi sălbatici […] aci diafani şi idilici (p. 7)3. Observă că mai multe vite înfipte cu copitele în nămol mişcau placid cozile, adăpându-se (p. 7), în timp ce un băiat desculţ şi îndesat mâna cu o nuia, din urmă, trei vaci greoaie (p. 8). Urmăreşte coborârea de pe dâmburile cu păşuni a vitelor , admiră felul cum veneau cirezile de la păşune, mânate cu băţul de ciurdari sau cum animalele împunse cu bâta de văcar, se încăpăţânau să aspire cu nasul apa scursă printre crăpăturile unei lungi troace de lemn (p. 9). Remarcate din goana trenului, mişcările animalelor şi gesturile păstorilor le reiau inevitabil pe cele din vremuri imemoriale. Ulterior, ajuns în casa bătrânelor lui rubedenii, Jim visează de-a valma priveliştile şi pe oamenii întâlniţi de curând, cu rolurile schimbate între ei: domnişoara din tren poartă pelerina mătuşii Mali, dom’ Popescu doarme în vagon, Iaca e aşezată în plasa cu bagaje, iar văcarii mânau spre sate turme de pisici negre (p. 37). Abia întrezărit, universul pastoral arhaic supravieţuieşte chiar cu semn schimbat într-un roman ostentativ modern şi citadin.

Dincolo de astfel de sugestii vagi ale cadrului din Daphnis şi Chloe, în Cartea nunţii există destule aluzii la Antichitate. Mai multe elemente de decor sunt de factură clasică sau trimit la evenimente din vechime. Prima descriere a casei decrepite din strada Udricani o asociază cu un Herculanum acoperit de lava anilor păzit de baba Chiva care îşi desface masca miceniană într-un râs mut, până la urechi (p. 16). În interior, uşa odăii are canaturi prea înalte, dominate de un fronton grec, iar soba e împodobită cu coloane ionice şi ornamentaţii bombastice (p.18). Pe ţărmul de la Constanţa, Jim are impresia că respiră aerul grec antic al Sciţiei minor (p. 76) şi consideră drept anacronice clădirile actuale ale oraşului: trebuiau ziduri greceşti de piatră, coloane albe, oameni înfăşuraţi în pânze albe, o civilizaţie în sfârşit de stâncă albă, pe margine de apă (p. 77). Recunoaştepopulaţia firească a străvechii Tomis doar când trece pe lângă el un grup de fete în costum de baie şi se închipuie fără spaimă prefăcut în scrum în unul din marile sarcofage antice de piatră cu capac cu streşini, scufundat în câmpul de nisipuri. Odată ce soarele de toamnă intră în nori, redescoperă atmosfera Tristelor pe digul cu alură funerară şi îşi aminteşte de Ovidiu şi de Sciţia minor, de bastarni şi de sauromaţi năvălind peste Istrul îngheţat când zăpezi dese transformau Pontul în Scandinavie (p. 77). Alteori, realităţi umile surprinse în treacăt au un corespondent ilustru în lumea antică: astfel, pârtia săpată de baba Chiva şi dom’ Popescu printre troienele adunate în faţa casei în ziua nunţii lui Jim cu Vera se arată a fi un drum alb, glorios ca o Via Appia (p. 153). În general, ambianţa din Cartea nunţii este accentuat modernă. Fidel ideilor expuse în articolul Romanul şi viaţa modernă4, unde prozatorul român e îndemnat să cerceteze oraşul concret, cu baruri, teatre, cinematografe şi cafenele, cu case de mode şi bazinuri de înot, cu concursuri de frumuseţe şi crime fioroase, Călinescu insistă asupra felului cum eroii săi gustă plăcerile veacului: conduc automobile, se uită la filme şi frecventează localurile de noapte şi arenele sportive din Capitala remodelată de arhitecţii modernişti. Cu toate acestea, în chip neaşteptat, decorul din Cartea nunţii aminteşte uneori de Antichitate, ceea ce poate sugera originile clasice ale scrierii.

Personajele atrase de moda timpului poartă câteodată o vestimentaţie inspirată din alte epoci. Dora face exerciţii de scrimă cu sandale romane în picioare (p. 44); Lolei i se recomandă să-şi strângă umerii şi gâtul în tunici simple din catifea spre a-şi pune în valoare buclele (p. 103); Jim le visează pe Dora, Lola şi Veraîn peplumuri greceşti şi cu picioarele goale în sandale (p. 76). Ultima imagine aparţine unei scene de factură mitologică, uzuală în literatura antică: tânărul bucureştean care vrea să-şi aleagă o parteneră dintre prietenele lui de dată mai veche sau mai nouă se află în situaţia frumosului prinţ troian pus să aprecieze calităţile a trei zeiţe. De altfel, referinţa este enunţată explicit: Dora, Lola şi Vera şedeau în peplumuri greceşti înaintea sa [...] iar el, nou Paris în costum de baie Iantzen, cu o minge de tenis în mână, sta la îndoială pe cine să lovească (p. 76). În chip oarecum similar, într-o secvenţă anterioară elevul Bobby, fratele Verei, avea dificultăţi în a opta pentru una dintre actriţele preferate: şi-ar fi dorit ca îmbrăţişat cu admiraţie de Lillian Harvey, Marlene Dietrich şi Anny Ondra, idolele sale, să stea să se gândească pe care s-o aleagă (p. 52). În escapada la Constanţa unde pleacă a doua zi după ce s-a visat în ipostază de Paris, Jim oscilează între cele trei camarade de înot, fiecare cu atribute mitologice. Comparată într-un capitol precedent cu un efeb zvăpăiat şi zvelt (p. 65), Dora apare acum ca un mic Adonis căruia ochii şi buzele îi dau lascivităţi feminine, Lola este o Veneră cu linii sinuoase, iar Medy – o amazoană cu o vigoare fizică de piatră statuară şi proporţii armonioase compensând masivitatea călcâielor de erou troian (p. 79). Jim este asimilat la rândul său unor figuri de legendă: dornic să intre în valuri ca un centaur tânăr (p. 76), i se pare că e înconjurat de făpturi fabuloase, că un Ulise jegos de sare scoate braţele păroase într-un înot clocotitor sau o turmă de centauri năvăleşte deodată peste spuma apei (p. 77). În primul moment, îşi îndreaptă atenţia către Dora, nereidă cu două cozi (p. 81), aparent îndrăgostită de el, însă în momentul în care tânăra îi destăinuieşte că s-a logodit cu un student, se simte jignit în mândria lui virilă şi se aruncă în valuri cu furie de Neptun (p. 82). Numaidecât, el decide că mentalitatea germanică a Dorei nu se potrivea cu sufletul său clar latin şi caută în schimb să-şi evoce latinitatea sub chipul eterat al Lolei (p. 82), căreia îi va declara mai târziu că pare o statuă antică de marmură colorată şi cu părul aurit (p. 103). Analogiile mitologice şi reminiscenţele clasice conferă eroilor contemporani o aură de nobleţe subminată însă adeseori prin detalii prozaice în măsură să evidenţieze discrepanţa dintre cele două lumi.

Capitolul O partidă de nataţie, versiune nouă a anticei judecăţi a lui Paris, abundă, aşadar, în comparaţii din domeniul mitic. Cu o frecvenţă mai redusă, procedeul se întâlneşte şi în restul romanului. Cea care va deveni adevărata dragoste a lui Jim, inocenta Vera, replică modernă a suavei Chloe, este asemuită în mai multe rânduri unor făpturi legendare. Nedeprinsă cu simptomele fizice ale iubirii, ea tânjeşte după îmbrăţişarea încă indecisului Jim, iar când rămâne singură în odaie îndură chinul lui Tantal, căruia îi fuge apa de la gură (p. 97). După ce îşi lămureşte sentimentele şi o cere în căsătorie, Jim elaborează un plan de activităţi fizice şi spirituale menit să facă din Vera o mică Diană modernă (p. 125). Cuprinsă de vraja apropiatei nuntiri, gata să admită ideea că în cameră Cupidon ar fi intrat gol pe uşă, cu arcul în mână (p. 138), Vera îşi alcătuieşte trusoul cu lenjerie elegantă, cămăşi vaporoase şi un combinezon de dantelă fin ca pentru picioare de nimfă (p. 140). După împlinirea căsniciei, doarme mai uşor decât Eros sub privirile celui drag (p. 176), iar trupul ei dezvelit aduce cu al unui triton rămas inert pe nisip după retragerea apelor (p. 178). Şi personajele desconsiderate prilejuiesc uneori asociaţii din arsenalul clasic, în acest caz inadecvarea dintre planul solemn şi cel derizoriu fiind generatoare de expresivitate. În capitolul Pitia modernă şi căile soartei, tanti Magdalina, înconjurată de un sobor de bătrâne fascinate de misterele viitorului, ghiceşte în cafea cu extaz de Pitie lansându-se în consultările destinului negru de drojdie (p. 86). Poezia lui Sonetu, pretendentul caraghios şi fără noroc al Lolei, include declaraţii de dragoste pline de afectare: Te-ador ca un spumos şi alb centaur/ Ieşit din oceanicele limfe,/ Rostogolit în faţa unei nimfe (p. 104). Cum se vede, apropierile mitologice se întâlnesc la tot pasul în acest roman al vieţii moderne de sorginte elenistică.

Aluzii la Antichitate conţin şi alte scene importante în economia romanului, chiar dacă fără însemnătate în raport cu desfăşurarea evenimentelor. Capitolul O gală de box descrie unul dintre evenimentele sportive la care participă cu entuziasm eroii timpurilor noi şi pune totodată în lumină analogia cu spectacolele prizate de oamenii din vechime. Spectatorii de astăzi se înrudesc cu cei din Roma antică, constată Jim când asistă la câteva runde pugilistice: se gândi numaidecât la plebea romană rău mirositoare din circuri, urmărind cu aviditate luptele de gladiatori(p. 145). Reacţiile mulţimii sunt aceleaşi acum ca şi odinioară, arhitectura arenei actuale corespunde celei de demult: un murmur surd de mii de glasuri vibra pe deasupra largii pâlnii a amfiteatrului (p. 145); cocoşii ţopăiră iarăşi pe duşumele în urletele amfiteatrului (p. 146); un urlet prelung, delirant de satisfacţie, se ridică din pâlnia amfiteatrului (p. 148). Jim are senzaţia că asistă la o încleştare din alte vremuri, impresia de luptă de gladiatori unşi cu ulei (p. 148), confirmată parcă şi prin gestul final al învingătorului care salută ridicând mâna în sus, ca un războinic scutul (p. 149). Pasiunea pentru înfruntările sportive îi apropie pe bucureştenii secolului al XX-lea de spectatorii luptelor desfăşurate în Colosseum în vremea Cezarilor.

În Cartea nunţii se face adesea referire la metodele uzuale de consultare a viitorului folosite de contemporani pe urmele anticilor care întrebau oracolele. Baba Chiva îi dăruieşte lui Jim la întoarcerea acasă o planetă de tânăr pe care acesta citeşte un oracol vestindu-i reuşita în afaceri şi o viitoare căsnicie cu fata Leana (p. 20). După ce Dora îl sărută pe obraz, Jim rămâne perplex, ca-n faţa unui oracol al Pitiei de la Delfi (p. 50). Caietul cu însemnări de la colege al lui Bobby – agentul destinat de soartă al reîntâlnirii dintre Jim şi Vera (p. 142) – poartă titlul de Oracol şi adună cugetări anoste cum ar fi Omul când se naşte zice: A/ Iar când moare zice: mor/ Aşa că toată viaţa se compune din: A-mor (p. 62). Superstiţioase, convinse că soarta le face şi le desface, cele şapte bătrâne din „casa cu molii” sunt pasionate de ghicitul în cărţi, în plumb topit, în oglindă, în cenuşă, în palmă, în ghioc sau în cafea (p. 87), iar Magdalina se dovedeşte cea mai competentă în a interpreta oracolul (p. 85): toate femeile traseră fotoliile şi mai aproape de masă şi ascultară pe rând oracolul, comentând (p. 88). Jim se preface că studiază cu atenţie liniile din palma Lolei anunţând o existenţă plină de dezamăgiri şi fără afecţiuni (p. 102), iar fata ascultă oracolul mulţumită că i se recunoaşte calitatea de fiinţă excepţională prin răceală şi indiferenţă (p. 103). După ce a hotărât s-o ceară de nevastă pe Vera, Jim se lasă stăpânit în automobilul său de gânduri platonico-umaniste enunţate emfatic: Poate că în ninsoarea siderală a haosului fiecare suflet îşi are planeta sa, închegată din limfa genunilor în noaptea dintâi a ivirii sale pe lume şi care îşi îndeplineşte ursita ascunsă în criptograma fulgilor căzători şi în ţârâitul mărunt al greierilor cereşti (p. 114). Ca şi predecesorii lor din vechime, oamenii care trăiesc după primul război mondial cred în predestinare şi încearcă să sondeze viitorul, fie şi prin mijloace derizorii.

Soarta îl preocupă şi pe unchiul lui Jim, profesorul de istorie Silivestru, cu lecturi clasice încă din timpul liceului când citea De bello gallico (p. 59). Incapabil să găsească o femeie cu care să-şi împartă viaţa, acesta se pătrunde de adevărul unei determinaţiuni superioare a faptelor omeneşti (p. 167). Meditând la întâlnirea neaşteptată a lui Jim cu Vera în tren, el decretează sentenţios: soarta e totul, dar ea poate fi întârziată şi poate chiar fi împiedicată, dacă nu mergi, conştient, pe căile ei; soarta e latentă şi facultativă, şi dacă fără colaborarea ei nu se poate face nimic în viaţă, e cu putinţă totuşi să nu te foloseşti de semnele ei; dacă ai renunţat la numărul câştigător la loterie, de vină nu e norocul sau soarta, ci tu, fiindcă n-ai îndeplinit condiţia probabilităţii. Convins că soarta trebuie consultată, Silivestru decide să iasă în calea ei (p. 167). Contemplă perindarea femeilor la Şosea privindu-le ca un hipnotizator spre a întreba soarta şi aşteaptă soarta lângă un pom, dar când o necunoscută ţipător îmbrăcată încetineşte paşii, o ia la fugă fără să ştie ce să facă spre a se folosi de soartă (p. 168). Constatând că metoda lui de a consulta destinul era greşită şi putea da naştere la gesturi nechibzuite, se gândeşte că, spre a putea să recunoască soarta, are nevoie de o imagine ştiută, un semn, un nume sau cel puţin un moment unic, dinainte hotărât, pentru ca în el să nu poată să se rătăcească elemente accidentale (p. 168-169). Recurge la mijloace de divinaţiune insolite adunând toate pisicile în odaia lui spre a vedea care dintre ele i se va sui în pat în speranţa că numele acesteia avea să fie fatidic şi să-i servească la identificarea soartei (p. 169). Eşecul experienţei în cauză îl face pe Silivestru să născocească un nou oracol: deschide cărţile la întâmplare şi pune semn unde i se părea că propoziţia are un caracter profetic fiind reconfortat de timbrul de fatalitate istorică a acestor citate: avea sentimentul hotărât că şi soarta sa avea să se îndeplinească pe neaşteptate, când limba va atinge pe cadranul existenţei numărul său, şi asta îi dădea o speranţă şi o încredere în viitor (p. 170). Ulterior, îşi procură cărţi de magie, spiritism şi necromanţie şi le urmează instrucţiunile când face diferite formule ca să producă şi să stimuleze dragostea în jurul său; aşază pe o tablă de aramă pietre preţioase în jurul unei lumânări spre a vedea dacă lumina trece în dreptul grenadei ca să prevestească o căsătorie (p. 170); caută rădăcini de mătrăgună care inspiră dragoste; aruncă în foc o broască şi o preface în pulbere, deşi nu ştie cum trebuie folosit praful spre a produce efectele erotice; profesează catoptromancia şi se priveşte în oglindă între două sfeşnice cu lumânări aprinse (p. 171). Între timp, surorile lui, care topesc cositor şi îl răstoarnă în apă, citesc în cafea, dau în cărţi şi ies în răspântie la miezul nopţii la Anul Nou, îl îndeamnă pe Silivestru să consulte norocul la jocul de loton cu caracter oarecum mistic: ele vor să afle astfel norocul fiecăruia, fiind contrazise însă de dom’ Popescu, încredinţat că norocul e cum şi-l face omul (p. 173). Deznodământul fatal este anunţat de comentariul profetic al Ghencăi când vede isprava cu pisicile – să ştiţi c-a intrat în anul morţii (p. 169) – precum şi de imaginea funebră care i se arată în oglindă lui Silivestru: el însuşi întins cu ochii închişi şi cu mâinile pe piept (p. 172). După o aventură nereuşită cu o femeie de stradă, flăcăul bătrân steril, fără seve creatoare, nerodnic ajunge la concluzia că poartă în sine moartea unei rase, putreziciunea şi că zadarnic consulta aşadar „soarta” (p. 187). Obsedat de propria extincţie, el trece în revistă diferite forme de sinucidere, printre care şi posibilitatea să-şi taie vinele în baie, ca anticii (p. 192), pentru ca în cele din urmă să pună în practică mai puţin prestigioasa spânzurătoare. Grotesc, mediul senil din strada Udricani părea incompatibil cu tragicul, sesizat, în răspăr, doar de mama Verei, care, la pierderea pisicii sale de Angora, scotea strigăte de tragedie şi imprecaţiuni la adresa probabililor răpitori (p. 96). La moartea lui Silivestru după repetate şi inutile încercări de descifrare a sorţii, fatalitatea se coboară asupra „casei cu molii”.

Comice sau serioase, precise sau vagi, referirile la lumea antică presărate ici-colo în Cartea nunţii vin să susţină, parcă, diagnosticul privitor la descendenţa clasică a romanului scris de un autor încredinţat că noi suntem, geografic şi spiritual, mai aproape decât mulţi alţii de străvechea Eladă5.

Note:
1 „De vorbă cu domnul Gh. Călinescu”, Viaţa literară, nr. 139, decembrie 1932.
2 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941, p. 839-840
3 Referinţele trimit la primul volum din seria G. Călinescu, Opere, ediţie critică îngrijită de Nicolae Mecu, Editura Minerva, Bucureşti, 1993.
4 G. Călinescu, „Romanul şi viaţa modernă”, România literară, 27 februarie 1932.
5 G. Călinescu, „Sensul clasicismului”, Revista Fundaţiilor Regale, nr. 2, 1946, p. 248-258.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara