Calificată adesea drept sumbră, paradoxală şi cinică, gândirea expusă în opera lui Emil Cioran a fost mereu o tentaţie pentru eventuale exegeze din perspectivă clinică. Citind din volumele lui Cioran numeroasele pagini despre moarte şi sinucidere, savurându-i cugetările născute din disperări şi dezamăgiri, cunoscându-i angoasele şi depresiile, paşii te îndreaptă, în cel mai natural mod cu putinţă, spre teritoriul psihanalizei. Doi foarte respectaţi doctori din Bistriţa, Mircea Gelu Buta şi Liliana Buta, au făcut o primă încercare de explicare a gândirii lui Cioran din perspectiva experienţelor de viaţă care i-au marcat copilăria şi adolescenţa (Mircea Gelu Buta, Liliana Buta, Emil Cioran, psihanaliza adolescenţei/ Emil Cioran, La psychanalyse de l'adolescence, Editura Dacia, 2001). Doi ani mai târziu, eseistul Valentin Protopopescu publică studiul Cioran în oglindă. Încercare de psihanaliză (Editura Trei, 2003). Oarecum pe aceeaşi linie de abordare se înscrie şi volumul Martei Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran. Cu deosebirea majoră că acesta nu propune (cel puţin, nu în mod explicit) o altă intepretare din perspectivă psihanalitică a gândirii filosofului, ci face un fel de fişă clinică a veşnicului bolnav Emil Cioran, demonstrând modul în care suferinţele sale fizice au furnizat un permanent combustibil pentru operă. Comparând idei din cărţile scrise de Cioran în anumite perioade ale vieţii sale şi suferinţele sale fizice din anii respectivi, aşa cum sunt ele menţionate în Caietele şi corespondenţa filosofului, ori în însemnările celor care l-au cunoscut, Marta Petreu ajunge la concluzii poate surprinzătoare, dacă nu şocante: ceea ce pentru mulţi părea să fie rezultatul unei risipe de imaginaţie şi al unei infatigabile abilităţi în combinarea unor termeni aparent incompatibili, cu scopul de a pătrunde în abisurile sufletului omenesc, nu este decât o descriere cvasi-realistă a simptomelor bolilor care nu l-au ocolit pe autor şi o angoasată anticipare a evoluţiei acestora. Scrie Marta Petreu: "Caracterul repetitiv al operei sale (fireşte, este vorba de Cioran - n.n.) se explică prin faptul că s-a născut din experienţa personală a corpului dureros al lui Cioran însuşi: o experienţă în niciun caz nelimitată, ci supusă unor mecanisme fiziologice, cvasiinvariabile şi în boală. Iar aerul paradoxal al multor fragmente cioraniene provine din aceea că, deşi autorul şi-a concentrat expresia, dând numai concluziile descoperirilor sale, el nu şi-a cenzurat sinceritatea" (p. 22). Cu siguranţă, mulţi dintre admiratorii moralistului vor strâmba din nas în faţa unei asemenea explicaţii. Eseista îşi aduce însă un martor surpriză, dar de credibilitate maximă în susţinerea afirmaţiilor sale: Cioran însuşi, ale cărui mărturisiri din corespondenţa cu cei foarte apropiaţi şi din jurnale nu lasă loc de vreo îndoială.
De la vârsta de şaptesprezece ani, până în ultima zi a vieţii, Cioran a fost torturat de două maladii cronice: reumatismul şi insomnia. Acestora li se adaugă de-a lungul timpului alte şi alte boli şi suferinţe, reale sau închipuite. Din 1961constată cu groază "ciudata dezagregare a memoriei" şi devine obsedat de ideea că suferă de o continuă degradare a creierului. În final, aceasta avea să îl şi răpună, e drept, mult mai târziu decât şi-ar fi închipuit, la venerabila vârstă de 84 de ani. Încă din tinereţe, însemnările sale şi, în bună măsură, scrisorile către apropiaţi devin adevărate fişe medicale. Cu ochi de cvasi-profesionist, Cioran îşi analizează simptomele, descrie cu lux de amănunte tratamentele pe care le urmează şi, cu aer de inţiat, recomandă la rândul său medicamente şi dă sfaturi (toate din perspectiva propriei sale experienţe de pacient) celor care se plâng de diverse inconveniente fizice (în special fratelui său, Relu). Capitolul Doctorul Cioran este chiar amuzant prin prisma faptului că filosoful le recomanda cunoscuţilor - cu aer de mare cunoscător, adesea într-un limbaj cât se poate de specializat - exact tratamentele pe care le urma el, indiferent de bolile acestora.
Oricât ar părea de surprinzător din perspectiva reputaţiei sale de persoană incomodă, Cioran a fost mai degrabă ceea ce s-ar putea numi pacientul ideal. Stă cu orele fără să-şi piardă răbdarea prin sălile de aşteptare ale spitalelor, ascultă docil, cu maximă atenţie, tot ce i se spune, îşi urmează cu stricteţe regimul alimentar destul de sever şi parcurge zilnic, pe jos, zeci de kilometri. Prin statutul său de bolnav permanent are sentimentul că aparţine lumii medicale şi se mândreşte cu prieteniile pe care le-a legat cu diverşi doctori şi farmacişti.
Mai interesante, dar şi mai riscante, sunt capitolele dedicate aventurii mistice a lui Cioran (inclusiv faimoasa adeziune din 1933 la principiile politice ale extremei drepte este pusă de Marta Petreu sub semnul unei încercări "de a-şi oferi un substitut care să-i compenseze marea frustrare mistică în care trăia") şi "relaţiilor" sale cu Dumnezeu. Nu sunt foarte convins că auroralul peisaj consemnat în Caiete ("Insomnie la ţară. Odată, pe la 5 dimineaţa, m-am sculat să admir grădina. Viziune de Eden, lumină supranaturală. În depărtare, patru plopi se înălţau către Dumnezeu") reprezintă în chip evident expresia unei stări extatice cu credinţă, aşa cum susţine Marta Petreu. De ce nu s-ar citi aici doar expresia livresc-lirică a unui entuziasm estetic? Să fie apariţia numelui lui Dumnezeu în acest text suficientă pentru a proba urmele credinţei? Nici celălalt fragment esenţial pentru raporturile lui Cioran cu divinitatea nu pare cu mult mai convingător. La vârsta de 56 de ani, filosoful îşi notează în Caiete: "Prin 1919 (aveam opt ani), la Răşinari, dormeam în odaia părinţilor mei. Seara, tata îi citea adesea mamei, cu voce tare, câte o carte. Odată am fost izbit în chip deosebit de nişte lucruri nu tocmai în regulă. Era vorba despre un călugăr rus (...) tatăl lui Rasputin, (...) i-a spus fiului său: ŤDu-te la Moscova, cucereşte oraşul, nu da înapoi de la nimic şi nu-ţi face scrupule, pentru că Dumnezeu e-un porc de câineť. Fraza aceasta citită de tatăl meu, care era preot, m-a răscolit - şi m-a eliberat. (...) Cred că n-am închis ochii toată noaptea." Este acest fragment edificator pentru a proba lipsa de credinţă a preotului Cioran? Nu aş băga mâna în foc. Filosoful însuşi se plânsese, încă din 1961, de o anumită "dezagregare a memoriei". Ce preţ putea pune, atunci, pe o amintire de la vârsta de 8 ani şi, mai ales, pe înţelegerea sa de la vârsta de 8 ani. Cine ştie în ce fel a comentat preotul fragmentul citit soţiei sale? Mă tem că în termeni nu foarte admirativi, nefiind deloc de colea nici ca un călugăr să aibă un fiu (mai ales unul ca Rasputin!!!). Decât să fi trăit toată viaţa cu această obsesie, nu ar fi fost mai simplu ca viitorul filosof să-şi întrebe direct tatăl despre rostul celor citite, chiar şi după scurgerea unui număr de ani? Dar mai importantă decât faptul în sine - dacă preotul Cioran a fost sau nu credincios - este percepţia fiului legată de această situaţie. Or, aici, cel puţin cuvintele subliniate în citatul cu pricina par să îi dea dreptate Martei Petreu.
Despre bolile filosofilor. Cioran, de Marta Petreu este o carte construită pe logica celor de tipul Aceşti bolnavi care ne guvernează. Un demers cvasi-publicistic, un exerciţiu de investigaţie literară făcut cu inteligenţă şi indiscutabil talent. La capătul lui, cititorul are, efectiv, sentimentul că înţelege mai bine personalitatea şi resorturile operei lui E. M. Cioran. Mă întreb însă dacă nu cumva această scufundare în adâncurile uneori foarte tenebroase ale personalităţii lui Cioran poate avea, ca efect secundar, o diminuare a interesului publicului pentru opera unuia dintre filosofii foarte respectaţi ai secolului XX. Mărturisesc sincer că mi-a plăcut cartea Martei Petreu. La fel de sincer trebuie să spun însă că mă voi strădui să o uit cât mai repede. Nu mă bucur să constat că acolo unde bănuiam că se ascunde fascinaţia geniului ar putea sta doar o banală descriere a ravagiilor făcute de boală în propriul trup. Prefer să păstrez intact mitul şi să mă bucur naiv de farmecul paradoxurilor şi teribilismelor lui E. M. Cioran. Chiar dacă, după lectura cărţii Martei Petreu, ştiu că, într-o oarecare măsură, mă amăgesc singur.
