Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Revelaţia divină de Nicolae Mareş

La 27 aprilie 2014, Biserica Universală va marca, exact de ziua Milostivirii Divine, canonizarea Papei de fericită amintire, Ioan Paul al II-lea. Sute de milioane de credincioşi din întreaga lume vor fi cu ochii aţintiţi spre Piaţa Sfântul Petru din Roma, acolo unde Papa Francisc va oficia ceremonia de canonizare a Papei Ioan al XXIII-lea – pontiful sub patronajul căruia a avut loc Conciliul Vatican II, cea mai importantă manifestare ecumenică şi teologică din secolul trecut; va fi canonizat, totodată, şi unul dintre cei mai mari Pontifi din istoria Bisericii Catolice, primul Papă polonez, ridicat în jilţul Sfântului Petru în 1978. Ca Episcop al Romei, Papa Wojtyła a fost prezent în urmă cu exact 15 ani în România, pe teritoriul unei ţări ortodoxe, în mijlocul unei naţiuni dragi Sfinţiei Sale, cunoscut fiind pretutindeni ca dramaturg, actor, muncitor într-o carieră de piatră, dar mai ales ca poet şi teolog. Subliniem că El a lăsat posterităţii peste 70.000 de pagini scrise despre evenimentele de la îngemănarea celor două milenii cât şi despre ceea ce a înfăptuit Biserica Universală sub Pontificatul său.
Scriam, într-un eseu publicat cu ceva timp în urmă, că poetul şi sacerdotul cracovian a ajuns de timpuriu la convingerea că doar „prin credinţă înţelegem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu” şi că numai prin c u v â n t, ne apropiem de Atotputernicul. Cel care în 1938 a început studiul literelor la Universitatea Jagiellonă, având profesori de primă mână în filologia polonă, printre care pe marele exeget al romantismului polonez, Stanisław Pigoń, a ajuns la concluzia că slovele poeţilor polonezi: Mickiewicz, Słowacki, Krasiński sau Norwid deveneau cuvinte înaripate pentru el, că pasiunea pentru desluşirea mesajului lor îi călăuzise fericit paşii spre prestigioasa Alma Mater din sudul Poloniei ce dăinuia ca instituţie din Evul Mediu. Am subliniat, totodată, că încă din primul an de studii Wojtyła a recitat, în salonul literar din Vila „De sub tei“, alături de alţi tineri colegi poeţi, câteva din primele sale poezii, menţionate pe un afiş din octombrie al acelui an. Atunci a rostit versul încărcat de mare premoniţie: Eu sunt David, eu îs Păstor!
Karol Wojtyła a scris, în anii de mare încercare din timpul războiului, ciclurile: Cânt despre drumul ascuns şi Cânt despre soarele nesecat (1944), poeme în care găsim toată neliniştea frunzelor ce tremură şi cad în hăul vremurilor, precum toţi muritorii, mai ales cei năpăstuiţi de evenimente implacabile ca războiul pe care îl trăia din plin. Dar ce profunzimi surprindem în mesajul creştin al acelui tânăr atât de bătut de soartă, obligat să sfărâme – nu la figurat –, ci la propriu, stânci de piatră, condamnat fiind să muncească fizic, ca artificier, într-o carieră, unde – „Mai întâi m-ascund în cruce,/ şi-apoi în grâul copt; şi-n pâine”.
A surprins în vers revelaţia divină care simţea că îl ajută să cunoască mai bine lumea: „O minune, minune, Minune!/ Când descopăr a Domnului omenie,/ De-a Lui dragoste mă simt învăluit/ De chinurile Lui sunt copleşit”.
Soarele nesecat al credinţei în puterea lui Dumnezeu, care răsare şi trebuie să răsară în fiecare zi, devine punct de referinţă în viaţa tânărului Wojtyła şi în lirica sa, iar moartea, care înconjura lumea la fiecare pas şi în fiecare clipă, nu era decât „o scurtă rază din cunoscutele ceasuri solare”, deci o infimă reflectare a vieţii în largul univers. Adevărul adevărat despre amurg îl ştie numai învăţătorul, iar oamenii de veacuri suspină şi plâng pentru starea lor trecătoare.
Gândurile Domnului şi ale oamenilor despre Dumnezeu vor deveni hrana sa, făcându-l să uite de toată nimicnicia umană, el încântat fiind că poate rătăci pe „razele înalte”. Să fie aceasta o răsfrângere a lecturii Cărţilor Sfinte asupra cărora se aplecase sau a celor de metafizică pe care le păstra înfăşurate în ziar alături de felia de pâine, pentru a le citi în schimbul al doilea sau în cel de noapte la fabrica de produse sodice „Solvay”?
Fără să-l înspăimânte hăul adânc al existenţei, tânărul Wojtyła îşi găseşte puterea în cele mai simple cuvinte: Tatăl nostru. Restul sunt gânduri smintite – avea să spună.
Şi încet, încet, speranţa trebuie să se nască: „Cum să-i mulţumesc soarelui că amurgul nu mă respinge,/ că seara şi dimineaţa nu sunt departe una de alta?”
Poetul, iar mai târziu filosoful Karol Wojtyła, avea să dovedească în poemele sale că iubirea nu-i doar o paradigmă, ci o stare care ne face să gravităm spre o fiinţă, care poate „da”, respectiv „primi” întru îmbogăţirea propriului „eu”. Ca şi Platon, Karol Wojtyła, identifică unele din gradele iubirii, modalităţile în care aceasta se manifestă în indivizi concreţi; iubirea – aşa cum vom arăta – îngemănează în lirica sa şi unele valori naţionale: limbă, cultură, patrie etc.
De la Creator începând, şi ajungând spre toate manifestările creaţiei divine, elementele acestea se constituie, în creaţia wojtyliană, în subiect şi obiect al adoraţiei sale faţă de divinitate. Această stare transcende însă şi la indivizi, lirica sa fiind o doxologie adevărată. Ca şi credinţa, iubirea este pavăza cea bună, ca gheaţa de rece, şi jar totodată, în tăcerea reciprocităţii întruchipată. De aici şi constatarea, legată de ruga Poetului:
„Domnul, când în inimă îl ai, e ca o floare/ ce tânjeşte după a soarelui căldură,/ O, lumină, vino din adâncurile zilei de neînţeles/ ca pe-al meu mal să sălăşluieşti. /.../ Apleacă-te, inimă, apleacă-te soare de pe culmi,/ înceţoşat într-ale ochilor străfunzimi,/ apleacă- te deasupra unei flori de neatins/ apleacă-te deasupra unuia din trandafiri.”
Toată dragostea este îmbrăcată la Karol Wojtyła într-o frumuseţe suavă, ca la toţi marii poeţi ai lumii: începând de la Dante şi Sfântul Ioan al Crucii (care a mărturisit despre Cântarea sufletului în comunicarea intimă cu Dumnezeu prin iubire) până la Goethe, Novalis şi Eminescu sau Norwid – terminând cu Vasile Voiculescu, Blaga, Esenin, Ioan Alexandru şi alţii. Pentru că, spune Wojtyła: „în inimă şi-n univers Domnul se află, / – cel care ne-a cucerit cu simplitatea lui.”
Autorul Cântului despre Domnul ascuns, nu se luptă aşadar cu Dumnezeu – aşa cum o fac unii din predecesorii săi romantici –, ci se postează pios şi cu smerenie mai mult în rolul de descoperitor al o m e n i e i divine şi al privirii creatoare dumnezeieşti asupra a tot ce înseamnă o p e r ă divină.
„Într-o privire copilărească,/ în blânda Hostie concentrată/ m-am întâlnit cu Părintele Ceresc/ care privea cu-o dragoste nestrămutată.”
Încântarea Poetului se întruchipează într-un pârâu care poate malul să-l răpună, înainte de-a pătrunde cu tot dorul său în nesfârşitul ocean. Pentru Karol Wojtyła: câmpie deschisă brăzdată de-un pârâu liniştit, – făr de talaz care se zbate pe-al curcubeului arc – i u b i r e a - i forţa omniprezentă, capabilă să îi explice totul, să îi dezlege totul, el fiind doar frunza care nu se înspăimântă de nimic, ştiind că totul e trecător şi efemer. De aici concluzia indubitabilă că iubirea şi credinţa pot fi pentru om şi pentru Poet elementul stenic, demn de preamărire.
Ca gânditor, Karol Wojtyła pleacă de la concepţia scolastică a iubirii binevoitoare trecând şi spre cea concupiscentă, iubire care acceptă apropierea individului de individ, ştiut fiind că aceasta se manifestă în convieţuirea armonioasă dintre persoane, întâlnind la nivelul respectiv acel atât de dorit şi aşteptat bine şi frumos moral, care asigură resorturi noi vieţii, ca în situaţia cuplurilor din piesa: În faţa magazinului bijutierului, cea mult jucată de peste 20 de ani de Teatrul Naţional Radio.
În enciclica din 1998, Fides et ratio, Papa Ioan Paul al II-lea vede în iubirea intelectuală şi un veritabil mijloc de cunoaştere, acel „al treilea gen” pe care îl intuia Spinoza, cunoscut fiind – potrivit Pontifului – că „profunzimea înţelepciunii revelate rupe cercul schemelor noastre obişnuite de gândire, care nu sunt deloc în stare să o exprime într-o manieră adecvată”. Numai înţelepciunea crucii, este cea care „depăşeşte orice limită culturală care s-ar voi să i se impună şi obligă la deschidere spre universalitatea adevărului căreia i se face purtătoare.”
Prin concepţia sa, creatorul Pontif se situează la polul opus gândirii materialiste, şi – totodată – se pronunţă a fi un adversar indubitabil al preceptelor nietzscheene sau schopenhaueriene, care au apreciat iubirea sau dragostea drept „o capcană întinsă individului pentru perpetuarea speciei”.
Ştim că ceva mai târziu, în timpurile de restrişte, când poeţii lagărului socialist erau chemaţi să fie în primul rând internaţionalişti, aliniaţi la practica literară şi estetica simplistă propovăduită de Moscova, teologul poet, Karol Wojtyła, revigora gândurile romanticilor polonezi, gândind patria. „Patria – când gândesc – pe mine mă exprim/ şi mă-nrădăcinez”. Autorului poemului Cântul despre drumul ascuns nu-i este indiferent trecutul şi spaţiul din care se trage ca individ şi nici limba care ne ferecă şi ne farmecă pentru a rămâne în misterul unui gând. Patria este pentru poet, în primul rând, sunetul coasei în lanul de grâu. Şi ce mesaj de curaj degajă acest poem al său: „Libertatea necontenit trebuie dobândită,/ Nu poate fi doar stăpânită./ O primeşti în dar şi se păstrează prin luptă./Dar şi lupta se scrie pe file ascunse,/ şi totuşi văzute.”
Da, văzuse Karol Wojtyła că pentru libertatea (noastră şi a voastră) individul plăteşte şi cu propria-i viaţă, că numai astfel poate exista Patria cea care vine din chemarea pământului. Aminteşte, fără echivoc, că în istoria Poloniei, „libertatea de aur a fost judecată de împilare”, aluzie transparentă la ocuparea ţării sale timp de 123 ani de cele trei imperii vecine: rus, austriac şi prusac, pentru a se ajunge ca, prin luptă, libertatea să devină mai puternică decât moartea.


Înainte de toate mărturisirea credinţei

Fără a fi didactic, poetul desprinde în Liturghia istoriei valenţele demnităţ ii şi ale încrederii din cuvântul Domnului, împărtăşindu-le celor mulţi, tocmai pentru a participa cu ei la Euharistia popoarelor, depăşind, în primul rând, ura; trecutul poate fi şi vremea naşterii, nu doar timpul apus al morţii. În vremurile biblice, în fântânile care ne reflectă, precum cea din Sihar, în străluminările apelor se regăsesc oamenii, dar şi deşărtăciunea lor.
Pătrunşi în peisajul dur al Carierei de piatră pe care ne-o prezintă, cu accidentele inevitabile care se petrec acolo, în preajma pietrei care nu iartă, conştientizăm împreună că Omul poate fi sortit şi pieirii, timpul oprindu-se brusc din mers. Dar chiar înecată în amărăciune, iubirea nu poate să dispară.
Cei care se vor apleca asupra istoriei bulversate a acestui sfârşit de mileniu nu pot lăsa deoparte faptul că, în efortul de gândire şi persuasiune pentru demolarea răului, Karol Wojtyła, prin meditaţiile sale poetice cu caracter biblic, etic, istoric şi social, dă liricii poloneze şi universale valenţe noi, Pontiful Poet asigurând, totodată, alături de alte demersuri, dimensiuni noi preceptelor creştine ale iubirii. Ca filosof şi gânditor, El s-a pronunţat hotărât împotriva curentelor hedoniste, cele care macină nemilos spiritul uman şi sensibilitatea omului. Aşa a ajuns poetul cracovian la convingerea că răul – putem să îi spunem şi comunism – poate şi trebuie să dispară.
„Pe tine te-ador, copac aspru,/ căci în frunzele căzute din coroana ta / nu găsesc jalea. Pe tine te-ador, copac aspru, Căci spatele Lui l-ai acoperit,/ Atunci când sângele din el a şiroit.// Pe tine te-ador, firavă lumină din pâine, Căci veşnică sălăşluieşti aici o clipă,/ plutind spre malul nostru / pe-o cale tainică.” (cf. Karol Wojtyła, Poeme, în traducerea lui Nicolae Mareş, p. 19, Bucureşti, 1992).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara