Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Retrospectivă Poirot de Simona Drăgan

David Suchet (şi Geoffrey Wansell), Poirot şi cu mine, Bucureşti, Editura Rao, 2015, 320 pag.

În 2013, actorul David Suchet (n. 1946) şi-a luat adio de la personajul Poirot, pe care l-a interpretat timp de 25 de ani, realizând o ambiţioasă integrală a seriei Poirot din opera celei mai bine vândute autoare de literatură de divertisment.

Poirot a părăsit scena în Cortina: Ultimul caz al lui Poirot, o carte scrisă de Agatha Christie încă de la sfârşitul anilor 1940 (când se săturase de personaj), dar pusă la păstrare şi publicată abia în 1975, cu puţin timp înainte de moartea scriitoarei. În anul finalizării seriei Poirot pentru televiziune, actorul protagonist a publicat, ca un epilog al seriei filmate, şi o carte în care a povestit întreaga sa aventură alături de personajul care l-a consacrat, devenit în acei ani cel mai mare export britanic şi aducându-i interpretului o neîntrecută notorietate. Cariera lui Suchet dinainte de Poirot a cuprins aproape în întregime roluri dramatice, de compoziţie, majoritatea în teatru, deseori chiar negative, care i-au creat (ante-Poirot) imaginea unui actor cu greutate, iubitor de Shakespeare. Totuşi, printre aceste roluri serioase s-a strecurat şi cel al ... inspectorului Japp, interpretat în 13 la cină (1985), alături de Peter Ustinov ca Poirot. Lui Suchet (care nici atunci, nici când a început filmările la Poirot nu citise nimic de Agatha Christie), acel rol i s-a părut cea mai slabă interpretare a sa, dar e notabil că Ustinov, înclinat spre o partitură comică şi conştient că nu are datele necesare (inclusiv fizice) pentru un bun Poirot, i-a spus premonitoriu: „Ştii, tu ai putea să-l joci pe Poirot şi ai face o treabă foarte bună”. Nu se ştie cum (pare-se că şi fiica Agathei Christie l-ar fi indicat), dar ideea le-a mai venit şi altora, astfel încât, la începutul producţiei de televiziune, spre marea lui surprindere, Suchet a fost alegerea numărul unu. Milioanele de fani, critica de specialitate, premiul care a încununat la final creaţia acestui rol au dovedit că actorul s-a achitat cu brio de această sarcină, într-un parcurs anevoios, presărat cu pauze pline de incertitudini, supus presiunilor ratingului şi cifrelor de afaceri ale producţiei, schimbărilor de viziune şi de echipă sau curselor cu obstacole apărute din străduinţa de a onora, între serii, şi alte roluri, nu mai puţin importante pentru cariera sa.

Odată angajat în rolul vieţii sale, David Suchet nu a mai lăsat nimic la voia întâmplării: a început să citească intens Agatha Christie, începând cu povestirile timpurii, în care Poirot este descris cel mai bine de autoare. Pe baza lecturilor, i-a întocmit personajului său un „dosar de particularităţi” (bun de împrumutat şi monografilor, căci i-ar scuti de mult efort): cinci foi, în care a desprins din texte 93 de trăsături ale lui Poirot, aspecte de viaţă, tipicării, dar şi convingeri intime, din care au rezultat ulterior memorabile scene de sensibilitate sau vulnerabilitate a personajului, în special în raporturile sale cu dragostea, prietenia, credinţa în Dumnezeu sau ideile despre natura răului. A căutat ulterior, în timpul filmărilor, să nu omită nimic din ceea ce a considerat el că alcătuieşte esenţa personajului său: cultul raţiunii dublat de geniale intuiţii, minuţiozitatea, preţiozitatea, dar şi egocentrismul sau vanitatea, singurele defecte cu care actorul a declarat că nu s-a putut împăca, ele nestându-i în fire. La aceste trăsături de caracter s-au adăugat tot mai mult, pe măsură ce Suchet a avansat în rol, generozitatea, bunătatea, compasiunea şi căldura, sau calitatea de „excelent ascultător” a lui Poirot, mai presus de toate umană, dar în cazul lui şi intelectuală, căci, în profesia sa, ascultând îi dă ocazia criminalului să facă greşeli.

Pe baza studiului atent şi a deducţiei, Suchet a dorit să creeze în Poirot un gentilom din perioada eduardiană, care ştie, cu siguranţa unui dandy, să ţină în mâini în acelaşi timp „o pălărie de fetru, o pereche de mănuşi albe şi un baston cu măciulia de argint”, fără să le scape. La început, actorul s-a dedicat unor îndelungate reflecţii şi exerciţii de inventare a vocii, accentului şi a mersului lui Poirot. De exemplu, a dedus secretul paşilor mici şi repezi ai detectivului într-o denaturare a mersului normal din cauza ghetrelor strâmte şi incomode. Însă noblesse oblige! Poirot nu se abătea niciodată de la o anumită ţinută obligatorie, drept pentru care cel mai probabil îl dureau mai mereu picioarele. Iar pentru asta, actorul a exersat mult timp paşii cu un bănuţ între fese, până a ajuns să nu-l mai scape.

Studiul sistematic al personajului a evoluat în timp într-o adevărată relaţie, Suchet aspirând să îl încarneze pe „adevăratul” Poirot, cel pe care avea convingerea că nu îl văzuse în nici unul din înaintaşii săi. Încă de la primele lecturi s-a hotărât să devină legatarul Agathei Christie: „Eram încredinţat că scopul meu, ca actor, era să devin glasul scriitorului”. Hotărât să îşi „protejeze” personajul de orice interpretări abuzive, a devenit aproape un control freak în relaţie cu acesta (ca o observaţie, nu punea în gură nici o picătură de alcool în timpul studiului de scenă şi al filmărilor). Putem citi printre rânduri (foarte clar însă) că ajunge să se comporte asemenea unei vedete, dându-le mari bătăi de cap (dar pour la bonne cause) tuturor celor care îl contrazic cu privire la mici detalii despre personaj, considerate de el esenţiale. A avut totuşi şi o scăpare, neiertându-şi nici până în prezent că, într-una din scene, i-a scăpat un moment de neglijenţă, când Poirot îl primeşte într-o dimineaţă pe Hastings în camera sa cu părul deranjat (!). Odată configurat personajul, criticii nu au avut dificultăţi în a-i citi intenţiile şi chiar i-au răsplătit frumoasa nebunie, vorbind despre „rafinamentul şi integritatea prestaţiei” sale sau sesizând că eroul încarnat de Suchet „tânjeşte aproape cu disperare după perfecţiune”.

În principiu, dacă pedanteria şi maniile detectivului au creat efecte de comic pe ecran, convingerile interioare i-au conferit profunzime: de exemplu, în însemnarea 89, Suchet observă că, deşi celibatar, Poirot „crede din toată inima că relaţia fericită dintre un bărbat şi o femeie este cel mai minunat lucru din câte există”; ba mai mult, este chiar convins că lipsa unei „relaţii autentice” cu o femeie „îl îndurera profund” pe Poirot. Un alt aspect cheie al personalităţii interpretate de Suchet în Poirot ţine de raporturile acestuia cu religia, Poirot fiind un bon catholique, care citeşte în fiecare seară din Biblie. Interesant este că, provenind dintr-o familie parţial evreiască, Suchet se convertise la creştinism doar cu doi ani înainte de a începe filmările la Poirot. Credinţa noilor convertiţi are aproape întotdeauna ceva înduioşător, actorul declarând că una din scenele cele mai remarcabile pe care a simţit că le joacă a fost Poirot rugânduse, cu un rozariu în mână; iar pentru fanii serialului, scena în care îşi calcă pe conştiinţă părăsind Orient Expressul şi făcându-i scăpaţi pe autorii crimei are un aer dramatic şi definitiv: strângând în mână rozariul şi cu ochii strânşi, parcă străduindu-se să nu plângă, Poirot se pierde în peisajul de iarnă geroasă şi viscolită ca şi cum s-ar preda în faţa unui destin vitreg, care i-a jucat o festă urâtă. Este anticipat astfel finalul seriei (şi al vieţii sale), când, după o întreagă carieră petrecută în compania minţilor criminale, detectivul are de ales între combaterea răului cu orice preţ şi propriul lui suflet. Alegerea se cunoaşte, e foarte tristă, însă Poirot moare ca un bun creştin, sperând totuşi că Dumnezeu îl va ierta.

Multe din inovaţiile scenariilor au constituit pentru mine plăcute surprize şi ocazia unor comparaţii interesante cu cărţile Agathei Christie. Nu o dată, reuşita filmelor mi s-a părut eroică în comparaţie cu abundenţa de detalii psihologice, naraţiunea săracă sau valoarea estetică modestă a romanelor mai slabe. Nimic însă nu a egalat, ca plăcere, descoperirea rolului făcut de Suchet. Devenit în Anglia un fel de „tezaur naţional”, primit în Japonia ca un rege, asaltat în culisele sălilor de teatru de oameni veniţi doar ca să îl vadă pe „Poirot”, actorul declara: „Am realizat că Poirot are darul de-a mişca inima oamenilor într-un mod pe care nu mi l-aş fi imaginat niciodată”. Acest fapt, putem adăuga fără rezerve, i se datorează în întregime.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara