Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Retorica artei şi retorica străzii de ---

De câteva săptămâni bune, reţelele de socializare de pe net alimentează reacţii dintre cele mai bizare la postarea în spaţiul urban al Bucureş tiului a grupului statuar reprezentându-l pe Împăratul Traian ţinând în suspans, ca pe o ofrandă gata să-şi intre în rol, Lupa Capitolină (Lupoaica de pe Capitoliu), căreia i-au fost transferate însuşiri simbolice... suprarealiste!

O serie de critici de artă, printre care îl amintim aici pe Erwin Kessler, au reacţionat la aşa-zisele blasfemii publice, pe care noi le-am califica drept postmoderniste, dacă n-ar fi, unele dintre ele, excesiv de vulgare, când ele vin de la cei pe care nu-i putem suspecta de lipsă de înţelegere şi de entuziasm maladiv, când li se asociază exibiţiile anonime. Ni s-a părut, însă, că o explicitare (atitudinală, să fim înţeleşi, precum cea amintită mai sus!) s-ar cuveni să fie întărită. De aceea ne-am decis ca în spaţiul acestei pagini să găzduim textul unui articol semnat de criticul de artă şi profesorul Alexandra Titu, de la Universitatea de Vest din Timişoara. Cu menţiunea că îi apreciem decenţa tonului, dar şi moderaţia evaluării, cu subtilele sale trimiteri culturale! (Petre Tănăsoaica)

...Am putea saluta un scandal, a cărui importanţă rămâne într-o perspectivă gravă, mai curând minoră, ca strategie eficientă de a solicita atenţia unui public altfel inert, în mare majoritate lipsit de cultura care permite înţelegerea operei de artă, a complexităţii mesajului artistic şi a limbajului ca parte integrantă a sa, şi nu ca anexă a unui discurs ce urmăreşte neapărat accesul imediat la o lectură confortabilă şi la o aderenţă unanimă, bazându-se pe stereotipuri mini şi inovaţii minime.
...Să salutăm deci scandalul provocat de expunerea publică, în faţa Muzeului de Istorie din Bucureşti, drept o benefică luare de cunoştinţă despre o operă de artă care s-a integrat spaţiului urban în alte zone cu o experienţă culturală şi edilitară mai sistematice şi mai vechi – Sevilla şi Roma –, dar nu şi în Bucureşti, unde monumentele, cu câteva excepţii, sunt ori insignifiante, ori ridicole.
Provocantul monument este datorat sculptorului Vasile Gorduz, unul dintre cei mai importanţi artişti români ai contemporaneităţii. Calitatea nu asigură aderenţă şi autoritate confuzului mecanism al opiniei publice, obscurelor pasiuni şi interese ce declanşează manipularea unei reactivităţi de stadion, gustului pentru injurie şi jocul de cuvinte trivial, dorinţei de protest fără structură, focalizare şi pertinenţă. Gustul pentru scandal ţine locul gustului pentru artă, pentru cultură, sau, mai complet, gustului.
Sculptura expusă cu prilejul expoziţiei tezaurelor dacice îl reprezintă pe cuceritorul Daciei, împăratul Traian, oferind ca pe o emblemă, ca pe o ofrandă şi o garanţie de autoritate latină Lupoaica.
Retorica discursului este complex articulată din referinţe simbolice la condiţia cuceritorului, un învingător şi un erou civilizator, un cuceritor ce înaintează oferind un dar, care îşi regăseşte prestigiul în patrimoniul simbolic al civilizaţiei cucerite. Titlul complet al lucrării este „Nostalgia după o victorie care, dacă ar fi avut loc, ar fi însemnat nefiinţa noastră”. Această victorie sub stindardul dacic, cu montajul capului de lup şi a cozii de dragon (şi care a generat la rândul său o impresionantă creaţie a lui Vasile Gorduz), ar fi lipsit spaţiul românesc tradiţional, modern şi actual, de apartenenţa sa la latinitate, la acest prim universalism deja european, în sensul construcţiei angajate şi proiectate ca imperiu deschis absorbţiei culturale, metisajelor de idei şi stiluri, sub forţa expansivă a aculturaţiei romane. Reprezentarea lupoaicei reia aluziv forma stindardului dacic, ca o voalată indicare la un universalism arhaic, din care s-au individualizat cele două civilizaţii în conflict. Reacţiile vehemente, faţă de acest pachet de semnificaţii indică o dublă repulsie faţă de conceptul de latinitate şi, cu aceeaşi intensitate, de universalism. Două concepte şi două realităţi care legitimează ca naţiune o populaţie mereu jenată de a se legitima cu firesc şi relaxare politică şi dispusă să se furişeze în contemporaneitate cu complexul marginalităţii şi cu deliciul uşilor dosnice, sau cu siguranţa precară a imitaţiilor cuminţi, după tendinţele zilei.
Câteva inventive comentarii şi montaje imagistice din facebook indică direct nervozitatea iscată de ofranda latinităţii, una dintre situaţii fiind cea a excluderii animalului simbolic din grupul statuar cu explicaţia „hingherii au luat maidanezul”. Poate că un complex al legitimării genetice e de găsit, obscur, în această reacţie mohorât hazlie.
Din medii mai culturale se invocă la originea repulsiei faţă de opera de artă tema depăşită a protocronismului, ceea ce demonstrează că autorii acestei lecturi nu înţeleg nici sensul montajului simbolic, care vorbeşte despre universalismul latin, nici consistenţa arheologică şi istorică a acestei teme, şi nu au fost atenţi nici la titlul lucrării.
O altă temă exploatată este legată de anvergura virilă a Împăratului, ceea ce implică probabil şi ofensa unui model autoritar pentru o populaţie a cărei creativitate în practica înjurăturii a fost blocată de stereotipul invocării automate a morfologiei sexuale personale, descalificate prin comparaţie. Pârghiile revoltei canalizate spre imaginea de artă ca defulare naţională sunt multiple şi comice deseori.
Neînţelegerea referinţelor implicate de limbajul sculptorului, explicit ca realism simbolic, sublimat prin referinţa la arhaicitatea etruscă indicată de regimul volumelor, sau condiţia de coloană a personajului, ca şi raportul dintre verticalitatea purtătorului de ofrandă şi orizontala lupoaicei, care indică alt traseu interpretativ, enervant ca invocare a altui nivel universalist încă operant, cel al simbolicii creştine, generează alte reacţii.
Desigur, orice imagine autoritară, datorată unui artist cu incontestabilă autoritate, oferă creaţiei artistice înseşi invitaţii la parodie sau la referinţe ce se înscriu în estetica postproducţiei, la fel de generoase în amploarea dialogului cultural, ca şi gesturile radicale ale primei avangarde (imaginea Monei Lisa, căreia Duchamp îi adaugă mustăţi, sau a măgăruşului expus de Maurizio Catelan, în replică la calul expus de Jannis Kounelis cu ani înainte, în aceeaşi galerie, ca protest ecologist). O replică polemică sau doar de o referinţialitate de tip postproducţie a tânărului (încă) sculptor, foarte interesant ca discurs, Balco, personajul albastru purtând un ogar ca ofrandă gratuită, înscria deja opera lui Gorduz în această actualitate a discursului generator de interpretări.
Dincolo de trivialităţile discursului străzii, concrete sau virtuale, şi de imaginea jalnică pe care eşantionul denigratorilor impertinenţi (mai explicit, lipsiţi de pertinenţă) îl creează despre publicul urban românesc, salut o polemică creată în jurul unei opere de artă şi nu a numărului de încălţări, ale unei vedete, de scandalurile din familiile unor figuri ce ocupă primplanul televiziunilor de succes şi a altor feluri de nimicuri, care însufleţesc viaţa cotidiană a automarginalităţii noastre.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara