Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Retorică şi politică de Elvira Sorohan

Dacă e adevărat ce se spune că "retorica renaşte ori de câte ori ideologiile se prăbuşesc", atunci înseamnă că ar fi momentul ca, în at­mos­fera de rătăcire ideologică şi violenţă verbală manifeste în exces pe eşichierul politic de la noi, arta oratoriei să cu­noască un necesar reviriment. Valorile ei ar putea să renască mulţumitor dacă s-ar apropia măcar de nivelul discursurilor parlamentare din perioada interbelică, despre care am mai scris. Avem, deci, o tradiţie. Ne poate umple de speranţe gândul, cu tot idealismul lui, că generalizarea unor cursuri de retorică, educative şi reeducative mai ales, ar putea redresa parlamentarismul nostru politic ajuns la maxima lui degradare. Avem cărţi recente ce nu trebuie trecute cu vederea întrucât ele ar putea deveni un bun ghid pragmatic pentru cel care este sau aspiră la poziţii politice. Cine este se poate ori remodela, ori elimina, iar cine nu este poate deveni. Politicianul trebuie trimis la şcoală disciplinării gândirii, vorbirii şi spiritului public în acţiunea socială. Nu în cele din urmă, el trebuie să înveţe demnitatea şi respectul a ceea ce este minima moralia în realizarea binelui pentru ceilalţi. Credulitatea "mulţimilor electorale", despre care vorbeşte Gustave Le Bon, poate fi uşor manipulată prin fals discurs. Induse cu o anumită abilitate, făgăduielile oratorului cu logos şi pathos, dar fără ethos, pot seduce, trezind speranţele. Din nefericire, parlamentarii noştri îşi atrag miraculos simpatia mulţimii chiar şi prin ignoranţă sau nebunie. Explicaţia nu e numai una. Ca şi inteligenţa rău orientată, ignoranţa e periculoasă în exercitarea unei demnităţi publice, oricare ar fi ea.

Pe lângă că serveşte atâtea discipline ale spiritului, retorica are o lungă carieră în politică. Politica, în înţeles clasic de apărare a concordiei şi ordinii în polis, e de neconceput fără forţa persuasivă a cuvântului adresat celuilalt. Comunismul însă, percepând elocinţa ca fiind periculoasă, cum şi este în raport cu puterea totalitară, a expulzat-o dintre disciplinele de studiu şi a înlocuit-o cu limbajul de lemn, gol şi totuşi paradoxal terorizant. Disoluţia retoricii clasice s-a produs încet şi sigur. Consecinţele, la noi şi aiurea în estul european, se văd astăzi, când politicienii seamănă discordia şi distrug cetatea. Pluripartitismul, în grabă şi în parte fals refăcut după ^89, presupune poziţii opuse. Spre binele public, distanţele de opinie nu se pot ameliora decât prin arta convingerii, cu apel dublu: la raţiune şi afect, presupunând că politicianul le posedă pe amândouă. De când se ştie, retorica a produs texte monumentale şi, în consecinţă, a fost creatoare de opinii. Oratorul de talent putea fi numit un "predateur" pentru că îşi îndupleca auditoriul, îl prăda de opiniile cu care venea să-l asculte şi i le înculca pe ale sale. Nu vrea nici un senator de la noi să înveţe să fie un "predateur"? nu vrea nici un politician (dacă există unul absolut onest) să obţină aplauze pentru o catilinarie de genul: "până când, în fine, "baronule" X vei abuza de răbdarea acestui popor... etc. etc.? Dacă nu e o facultate naturală, arta de a vorbi convingător se dobândeşte prin studiu.

Eroarea numită de latini fallacia extra dictionem o vedem atât de des practicată de politicienii care, evitând problema în discuţie, se situează fals în afara ei. învăţarea retoricii i-ar scuti de ceea ce constatăm a fi vorbire vidă, cum ştim că era discursul politic în regimul totalitar, de la care nu s-a abdicat încă. Elocvenţa politică presupune obligaţia de a cunoaşte şi respecta legile, ceea ce s-ar constitui în ethosul vorbitorului; alegerea cuvântului expresiv şi civilizat, adică logosul potrivit şi pasiunea ce decurge din conştiinţa justeţii tezelor apărate cu pathos în discurs. Sunt acestea cele trei condiţionări clasice ale succesului oratoriei, indiferent de domeniul servit de ea.

Cărţile recente care pot fi recomandate instruirii celor care vor să refacă demnitatea pierdută a parlamentarului, să devină cu adevărat bărbaţi politici (politikos andres), aparţin unui autor român preocupat intens de problemă. Profesorul ieşean Constantin Sălăvăstru, începând din 1996, încearcă să influenţeze pozitiv revirimentul retoricii în această eră a noastră pretinsă a fi, la nivel teoretic, era comunicării. Notorietatea contribuţiilor sale, logic construite, se susţine pe cărţi precum: Raţionalitate şi discurs, Critica raţionalităţii discursive (apărute în ţară), Identité et altérité: les avatars de la rhétorique contemporaine (apărută la editura Universităţii din Neuchâtel, Elveţia) şi altele. Idei din volumul Discursul puterii - încercare de retorică aplicată (1999) sunt reluate, solid adâncite şi strâns aplicate la actualitate, într-o nouă carte, cu titlu sugestiv, publicată în Franţa: Rhétorique et politique. Le pouvoir du discours et le discours du pouvoir, Paris, Harmattan, 2004. Cum se specifică pe pagina de gardă, prin sucursalele editurii pariziene, cartea circulă în Italia şi Ungaria. Aviz Editurii Humanitas! încă şi mai recent, profesorul Constantin Sălăvăstru a scos la Editura Universităţii din Iaşi un Mic tratat de retorică, 2006. Numai acest tratat de l-ar avea deschis parlamentarul român, alături de laptop-ul atât de costisitor cu care îşi împarte "demnitatea", s-ar simţi umilit de ignoranţa asupra tehnicilor persuasiunii. Oricât de limitat şi închis în interesele sale sau ale grupului ar fi, nu se poate să nu înţeleagă funcţia pragmatică a discursului după parcurgerea unui singur capitol, întins pe treizeci de pagini. Titlul însuşi ispiteşte prin formularea interogativă: "Cui serveşte arta oratorică şi de ce?" Pentru cine este cât de cât iniţiat în domeniu, realizează că "Micul tratat", de peste patru sute de pagini, e o sinteză ce conţine câştigurile şi înnoirile acestei arte de la antici, trecând prin Augustin şi până la experienţele moderne inspirat exemplificate. Considerată a fi în structura ei un manual, cartea nu are o bibliografie finală, dar din subsolurile fiecărei pagini se poate deduce că autorul n-a neglijat nimic din ce este esenţial în istoria artei persuasiunii, nici actualizările cu trimiteri precise la mediul social, cultural şi politic universal şi românesc. Este bine citit subtextul ironic al spusei lui Renan, la finele secolului al XIX-lea, cum că "retorica este singura eroare a grecilor". Slujindu-se de subtilitatea ironiei, gânditorul francez îşi comunica oblic opinia despre decăderea artei oratorice în vremea sa. Cu profit se citesc paginile economic scrise despre domeniile tradiţionale în care a funcţionat regalitatea retoricii: juridic, politic, filosofic, literar. Substanţială ca valoare pentru funcţia instructivă a tratatului este partea a doua, "Construcţia discursului oratoric", de la inventio - la elocutio şi actio. De absolută noutate sunt şi paginile despre retorica gestului.

O editură de primă popularitate la noi şi-ar spori prestigiul, dacă nu cumva şi câştigurile, publicând în variantă românească Rhétorique et politique, o carte de retorică a zilelor noastre. Este aici o apărare întemeiată lucid - şi explicit şi subiacent - pe ideea că succesul puterii poate fi condiţionat de conjuncţia între retorică şi politică. Dintotdeauna retorica a fost o soluţie a cuceririi şi păstrării puterii prin forţa ilocutorie şi perlocutorie a cuvântului (actio). Pe acelaşi principiu s-ar baza şi resurecţia ei. Omul public de astăzi, ambiţios să domine sau să manipuleze nonviolent, prin acţiunea persuasivă a cuvântului, poate fi provocat de subtitlul cărţii profesorului Sălăvăstru: "Puterea discursului şi discursul puterii". Permutaţia termenilor subliniază dependenţa lor, complicitatea între discurs şi putere sub condiţionarea însuşirii artei cuvântului. Subtitlul e detaliat în cele două mari acţiuni ale volumului. Cel dintâi, "Retorica sau puterea discursului", desfăşoară o informaţie foarte bogată privind destinul şi avatarurile retoricii până la paradigma postmodernă a discursului performant în politică, filosofie, literatură şi deopotrivă în publicistică, propagandă vizuală, reclamă. Diversitatea domeniilor nu trădează nici legătura cu dialectica, nici unitatea mecanismelor de construire a discursului, mecanisme de ordin logic, ideatic, argumentativ şi stilistic, înţelese ca norme de obţinere a persuasiunii. în demonstraţia acestui adevăr autorul, excelent iniţiat în istoria acestei arte, se bizuie pe argumente extrase din substanţa marilor contribuţii teoretice, începând cu Retorica lui Aristotel (citită în traducere franceză, prefaţată profetic despre viitorul elocvenţei de eruditul om politic J. Barthelemy-Saint-Hilaire), cu Cicero şi Quintilian, până la Noua retorică. Tratat de argumentare, de Perelman şi Olbrechts-Tyteca. Paginile, destul de numeroase, despre "Stilul şi retorica poetică" pot fi oricând parcurse de un teoretician al literaturii cu plăcerea recunoaşterii a ceea ce el ştie, dar şi cu un plus de profit.

De mare atracţie, ca lecţie de învăţat cu spor educativ pentru politicianul zilelor noastre, este capitolul al doilea al cărţii, "Politica sau discursul puterii". Poate trezi ambiţii argumentarea faptului că numai discursul politic performant asigură puterea şi autoritatea competenţei. E posibil, cum schematizează Constantin Sălăvăstru, să ai autoritate fără putere şi invers, după cum e posibil să nu ai nici una sau să le ai pe amândouă. Nu lipsesc dintre exemple modelul performant al discursului politic, cel clasicizat, nici discursurile neo-populiste din politica românească recentă. Concluziile asupra perspectivelor elocvenţei în politica de astăzi sunt pe cât de lucide tot pe atât de încurajatoare, dacă ele ar contribui la responsabilizarea politicianului faţă de colectivitatea căreia îi este dator să o reprezinte cu demnitate.

Este prea evidentă nevoia ca politicianul român să se instruiască în arta elocinţei, spre a-şi câştiga cinstit, adică meritat, locul şi privilegiile. însă, nimic fără cărţi de retorică, aşa cum sunt cele prezentate şi care ar trebui reeditate şi iar reeditate, cum fac francezii. Să introducem retorica în şcoli şi universităţi pentru ca tinerii să nu recurgă la cercuri restrânse unde să exerseze comunicarea persuasivă, cu tot ce ea presupune, în scopul seducţiei raţionale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara