Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Resemnări profesioniste de Marius Miheţ

Între atitudinile alergice la postmodernismul autohton se numără şi himerismul. Curiozitatea, căci există una, vine de la faptul că noţiunea nu este teoretizată şi sus- ţinută de o grupare anume, ci de un singur scriitor. Lui Vasile Baghiu îi prieşte ipostaza donquijotescă.
Şi e perseverent. Aşa se face că între 1998 şi 2010 a publicat patru manifeste ale „curentului” himerist, considerându-l cea mai coerentă direcţie poetică de la onirişti încoace. Cu ecouri, ce-i drept, cam firave. Programul teoretic l-a susţinut cu 12 volume, majoritatea de poezii (inclusiv antologii de autor) şi doar două de proză: povestirile din Punctul de plecare (2004) şi romanul Ospiciul (2006).
De curând a publicat un alt roman, Planuri de viaţă. Puternic ancorat în teoriile himeriste, volumul nu cred să surprindă publicul său de poezie. Dar să vedem ce este himerismul. Totul începe cândva înainte de 1989. Cum călătoriile în străinătate sunt aproape imposibile, iar cele exotice ţin de iluzoriu, scriitorul îşi inventează un alter ego livresc ce călătoreşte în locul lui prin zone idealizate. Se conturează astfel o formă de libertate. Doar că imaginarul nu rămâne la un stadiu al visării poetice; el este convertit într-un fel de ontologie a vieţii trăite direct prin poezie. Sintetic formulat, himerismul structurează dedublarea în variaţiuni ale expresionismului, privilegiind un eu liric ce aparţine unui globe trotter cu antene romantice, un Himerus Alter – cum îşi numeşte Vasile Baghiu eul artistic; el investighează şi execută plonjări în timp şi istorie, revizitând mituri şi sentinţe pentru a le dilua în semnele expresionismului regenerat.
Lipsesc din roman o bună parte din termenii care invadează poezia lui Baghiu, cu precădere cei medicali, împrumutaţi, fără îndoială, de la expresioniştii germani. Atmosfera morbidă este refăcută doar de textul memorialistic al tatălui, Grigore Barna, pe care fiul Vili, naratorul, îl transcrie în timpul unei burse culturale în Occident. Aceasta este şi povestea romanului. O confesiune de departe, cu teleportări întrun trecut ramificat, după modelul manifestului poetic. Nu lipsesc desele afilieri biografice, de la care pornesc ficţiuni plăpânde pentru a masca sinonimiile. Planuri de viaţă nu este un roman cu lipici. Mai întâi pentru că vocea narativă este atât de melancolică, încât impresia e că citim un Musset la bătrâneţe. Nu există intrigi, nici turbulenţe narative. Doar planuri. Dintr-o viaţă trecută, a tatălui prizonier în lagărele siberiene, şi dintr-una prezentă, a provincialului care ajunge într-un centru european al iradierilor culturale. Sentimentul copleşitor îl refugiază pe Vili Barna în scris. Este un imatur predispus la ratări, resemnat şi introvertit. Cu toate acestea, un familist convins. Planurile de viitor privesc pe fiul Matei, captiv în ofertele şi îndoielile vârstei – în fapt, tot o fobie de-a tatălui. Din alt punct de vedere, romanul va câştiga cu greu cititori pentru că mesajele sunt deseori filtrate prin conceptele specifice himerismului. Altfel citit, romanul va dezamăgi.
Interesant este felul în care se transmite sentimentul că suntem martorii unei aventuri unice. Asta chiar dacă naratorul aminteşte pleiada de tentative ale emigrării (Turcia, Australia, Canada, SUA) şi nu se întâmplă, cum spuneam mai devreme, nimic neaşteptat. Vili Barna pleacă la o şcoală de creaţie înarmat cu imaginarul confecţionat o viaţă. Dar şi cu complexele periferiei. Renunţările din această evaziune compensatorie nu mai amână nimic. Aici e problema. Ele sunt definitive.
În toate, naratorul se străduieşte pentru ca cititorul să vadă similarităţile dintre destinul lui Vili şi cel al numelui de pe copertă – munca la sanatoriu, demisiile din lumea literară, psihologul şcolar, familia etc. Obositoare, la un moment dat. Vasile Baghiu nu rezistă şi, printre rânduri, când şi când, rezolvă cu ironie nedisimulată conflicte vechi şi noi. E un mod de a survola destinul lui Vili Barna care, uneori, se trezeşte în toiul unor raţionamente intense, incompatibile cu statutul consacrat de naiv. Romanul este radiografia lumilor trăite de un resemnat profesionist. Povestea sa şi a celor care au trecut prin viaţa lui. Odată înţeles mecanismul planurilor care dospesc din altele – vechi, uitate sau înstrăinate – viaţa se poate reorganiza. După criterii noi.
Esenţială rămâne disocierea dintre viaţă şi literatură. De pildă, Andrei Dorian, prietenul său literat, face din bibliotecă şi cultură repere absolute. Pentru Vili, însă, primează viaţa revelată. Problema e că, la 45 de ani, viaţa lui a rămas un plan continuu, la fel de incert.
Vasile Baghiu înfăţişează în Planuri de viaţă lumea eşecurilor unui antierou. Incapabil să emigreze, acest „luptător cu lacrimi în ochi” este o victimă perfectă a contemporaneităţii. Deşi are toate datele contestării, el rămâne captiv într-o melancolie ireversibilă. Candidatul perfect instalat în idealurile lumii occidentale şi campion absolut al dezamăgirilor. Vasile Baghiu mizează pe structuri care să decoreze, cum ne-a obişnuit şi în poezie, o interioritate degradată. Introspecţii vesele şi triste vor organiza o viaţă după criteriile unei memorii capricioase. Baghiu introduce cu subtilitate în roman un filon memorialistic, al tatălui prizonier în Siberia anilor’ 50 (trimiterea la Prizonier în URSS -1998, memoriile lui Vasile Gh. Baghiu, fiind mai mult decât evidentă). Este un punct de plecare spre teoria dedublării: stilizând scrisul tatălui, fiul trăieşte viaţa celuilalt. Asistăm la numeroase iluzii temporale, prinse în zone identitare ale conştiinţei. Sensurile rezultate din recuperarea trecutului vor încetini un prezent nicidecum revigorant. Vasile Baghiu animă prezentul prin episodul performanceului artistic. Fără succes în terapia străinătăţii, afară de accentuarea unei insignifianţe – încorporate de antieroul nostru. Rezidenţa literară prilejuieşte scufundările în trecut şi scris, nu experimentarea prezentului, cum ar fi fost firesc. Kerstin, Aishwarya, Maryem, Omar sau Katia, artiştii invitaţi, dau tonul unei familii care restaurează simbolic experimentul cultural într-o fostă fermă, sub oblăduirea Primei doamne germane.
Degeaba, pentru că Vili e prins între un trecut al tatălui – pierdut la 8 ani, şi un prezent în care numai familia asigură porţia de normalitate. De aceea abilitatea de a se privi din afară este esenţială. În lipsa medicamentaţiei himerice, el este condamnat la pesimism.
Vasile Baghiu este interesat de relaţia cu o singurătate a memoriei. În sensul că singurătatea, privită ca un „sentiment de lux al celor care se pot bucura de libertate”, este altceva decât supravieţuirea – alături de care pare un simplu moft. Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui este revelaţia mare. Nu întâmplător, în momentul în care termină de transcris memoriile tatălui, Vili e confuz: ce va face în continuare? Rămâne cu sentimentul că este o punte invizibilă între tată şi fiu. Că scrisul îi asigură supravieţuirea. Nimic mai mult.
Trebuie spus că naratorul nu pierde nicio ocazie pentru a ironiza eroul. Ai zice că, la cum iese de şifonat, Vili e aproape să fie admis în familia de spirite a unui Cănuţă. În ciuda tuturor, el dă tonul cărţii. Iar acesta, laolaltă cu atmosfera, dau senzaţia că suntem martorii unei vieţuiri in slow motion. O carte doldora de planuri de viaţă este lipsită în totalitate de sugestia unei cât de mici efervescenţe. Iată cum aventura unei vieţi se derulează cu încetinitorul. Dacă Vasile Baghiu a pariat pe anxietate, atunci i-a reuşit.
Fără a transmite pretenţii existenţialiste ori grimase filosofarde, romanul Planuri de viaţă se ambiţionează să răspundă la una dintre întrebările neliniştitoare ale literaturii: de unde acel ceva care îndeamnă la călătorii fără scop? Răspunsul poate fi neliniştea artistului, împreună cu obligaţia reuşitei pe care numai străinătatea o imprimă, de vreme ce acasă, prin integrare firească, nu invită la nimic altceva decât la desfătare şi pesimism. Dacă se poate sau nu supravieţui prin scris, rămâne de... trăit.
Supărat pe toată lumea, mai ales pe establishment-ul cultural, Vasile Baghiu a scris un roman despre drumurile abandonate ale existenţei. Planuri de viaţă acomodează cititorul în spaţii ale melancoliei, asigurându-ne, prin amprentele autobiografice, că indicaţiile himeriste pot fi un stil de viaţă. Partea bună e că romanul poate redirec- ţiona cititori spre poezia lui Vasile Baghiu. Tristă, dar adevărată echilibristică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara