Mi-e aproape lehamite să abordez tema asta. Pentru că, dacă tema e aceeaşi, ideea e, şi mai şi, fixă: tinerii nu mai au modelele de altădată, eroi, artişti, oameni împliniţi profesional sau măcar oneşti.
Scriem asta şi gândim asta de aproape un deceniu, de când ne-am dat seama în ce lume am nimerit scăpând din cealaltă. Cred că am şi văzut un sondaj făcut în clasele mari ale unui liceu, unde elevii aveau modèle de tipul Gigi Becali sau manelistul acela mic de statură. Iar motivarea era, mereu, ultramonotonă, aceeaşi: banii, cât mai mulţi bani cu cât mai puţin efort. Deci, cursa fiind nicidecum alta decât după bani, cât mai mulţi bani, mi se pare foarte normal ca modelele să fie cei care au reuşit în acest domeniu. Doar n-o să vrei bani şi să-l ai ca model pe Mircea Ivănescu!
În vremurile de demult - că nici de astea nu scăpăm! - modelele izvorau din literatură, eroi reali sau personaje „pozitive" din romane, epopei, piese de teatru, la prima vârstă, şi persoane de caracter sau profesori excepţionali pe care adolescentul îi întâlnea, mai apoi. Deşi ar părea normal, n-o să-l auzi pe nici un candidat la viaţă idealizându-l pe Tănase Lumânărarul din Întunecare, cel care s-a îmbogăţit vânzând armatei furnituri putrede, sau, mai direct, Dinu Păturică, doar şi ăla se îmbogăţea spectaculos, aşa cum visează astăzi orice tânăr. Nu-i au ca modèle pe aceştia, nu că le-ar fi ruşine s-o spună, dacă de jur ar şti că ei există, ci pentru că habar nu au de existenţa lor, deoarece sunt în cărţi şi doar n-o să citească pentru a-şi alege modelul, când sunt atâtea altele mult mai aproape, prin „Click" sau „Cancan" sau chiar „Libertatea". Parcă-i aud spunând decis: „eu am decât un model, pe Gigi Becali" sau „eu am decât două modèle, pe Becali şi Adrian Minune".
Partea proastă e că epocile nu sunt delimitate strict, de un zid, şi un timp coexistă - paşnic, să zicem, deşi nu e deloc aşa - reziduuri din epoca anterioară şi embrionii celei noi, care ajunge să se impună, fatalmente, în cele din urmă, cu limbajul ei, cu modelele ei, cu oamenii ei. Noi, cei cu modelele onorabile, suntem reziduurile, ei, ceilalţi, embrionii timpurilor noi. Numai că nici măcar aşa de simple nu sunt lucrurile, pentru că mai persistă şi la unii indivizi ai noilor generaţii mentalitatea moştenită, astfel încât o să poţi vedea şi printre tinerii de azi unii cu modèle de tip, să zicem, clasic: de reuşită onestă şi profesionistă în viaţă. Lasă că şi moştenirea e foarte diferită, părinţi sau profesori mercantili vor modela în această direcţie plastilina care i se oferă sub formă de copil sau elev. Sigur că, atâta vreme cât tipurile de opţiune persistă, ambele părţi sunt deranjate una de cealaltă: cei cu modelele morale şi profesioniste, să zicem aşa, de cei cu maneliştii şi invers. S-ar părea că în clipa în care se sting toţi cei care strică frumosul peisaj al noilor opţiuni morale şi profesionale se aşterne armonia. Ei, bine, nu e chiar aşa, pentru că s-ar putea ca şi printre noii alegători de modèle să se afle unii cărora le miroase urât unanimitatea şi atunci să opteze altfel, numai aşa, de ai dracului
Cred că este de toată evidenţa că, înainte de a evalua modelele şi anti-modelele unor generaţii, e bine să stabilim priorităţile acestor generaţii. E drept că şi cei dinainte de al Doilea Război Mondial iubeau banii, dar exista o ipocrizie socială care nu permitea afirmarea prea apăsată a acestui ideal. Am auzit şi eu acasă, spunându-se dezaprobator de unul sau de altul că e cam „mercantil". Între timp, pe nesimţite, cuvântul a trecut mai la umbră, aproape dispărând din fondul principal de cuvinte, nu de alta, dar astăzi e prea multă lume dotată cu această însuşire, încât dai într-unul, dai în majoritate...
Dar poate că exagerez. Poate că există şi astăzi destui idealişti, care nu sunt nici mercantili şi nici nu şi-i aleg ca modèle de reuşită în viaţă pe cei doi ipochimeni pomeniţi mai sus, ori pe alţii eiusdem farinae. Nu de alta, dar în orice lume trebuie să fie şi perdanţi, căci, dacă banii nu ar fugi de la unii, nu ar avea cum să se grupeze temeinic la alţii.
Pentru noi, cei născuţi şi educaţi în alte epoci, cu alte modèle, opţiunile adolescenţilor din ancheta de care v-am vorbit constituie cele mai pure anti-modèle. Ar fi şi invers, dacă aceia ar şti cine sunt ... şi aici ajung în încurcătură, pentru că nu-mi mai aduc nici eu aminte cine ar fi fost modelul unora din generaţia mea. Desigur, personaje despre care admiratorii lui Becali sau ai micului manelist nu au de unde să ştie că există.
Sunt sigur, însă, acum, la sfârşitul acestor rânduri foarte nesigure de ele, că un sondaj în lumea adolescenţilor ar spune mult mai multe decât darea mea cu presupusul. Sigur că olimpicii care ni se arată din când în când la televizor ar răspunde altfel decât reperul pe care eu, poate eronat, l-am ales pentru a începe aceste rânduri. Bănuind asta, spuneam la început că mi-e lehamite să mai deplâng starea morală a lumii de azi, a tineretului în speţă, atunci când, de fapt, se ştie că în toate epocile au existat şi oameni care-i admirau pe ticăloşi şi arivişti, alături de oameni care-i admirau pe cei cinstiţi şi corecţi. Numai că acum, existând televiziuni, toată lumea, şi mai ales acea parte care se aşează sub steaua manelei, se exprimă. Uite că şi eu, stând mai toată ziua cu Mezzo deschis şi abia zapând peste televiziunile tip OTV, tot ştiu că acestea exhibă mase de admiratori ai nimicului îmbogăţit.
În orice caz, tipul de gentleman, sau de lady, nu mai are adeziunea pe care o avea, credem noi, altădată, în rândurile celor care se pregătesc pentru viaţă şi urmează căi bătute de alţii, că nu toţi sunt originali, azi nici artiştii măcar. Derbedeul este un model mult mai atractiv pentru prea mulţi băieţi, iar femeia de moravuri uşoare, cum se spunea pe vremuri, reţine ca un magnet interesul prea multor fete, la televiziunile care din ăştia trăiesc. O fi de plâns, o fi de râs? Eu cred că de nici una. „Lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi." Oricât ne-am opune.
