Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Reîntâlnirea cu o capodoperă de Liana Tugearu

Inaintea oricărei reîntâlniri trăieşti emoţia nesiguranţei - oare lucrurile ţi se vor înfătişa în aceeaşi lumină ca şi altădată? În cazul revederii unor companii de dans şi a creaţiilor unor coregrafi îndrăgiţi odinioară, scurtcircuitul între scenă şi sală va mai avea loc sau totul se va desfăşura sub semnul indiferenţei şi al distanţei existente între amintirea caldă de atunci şi răceala impresiei de acum?

Alvin Ailey American Dance Theater a venit pentru a treia oară la noi în ţară, în această toamnă, în cadrul întâlnirilor JTI - compania Japan Tobacco International, care ne-a mai prilejuit şi alte frumoase întrevederi cu companii şi coregrafi de prestigiu ai momentului. Alvin Ailey American Dance Theater a mai prezentat spectacole la Bucureşti în 1974 şi în 1979 şi, de fiecare dată, în titlul cronicilor mele de atunci a intrat şi cuvântul bucurie: "Alvin Ailey şi bucuria dansului" şi, respectiv, "Al­vin Ailey ne-a dăruit bucurie curată". Cum avea să fie re­întâlnirea de acum, când compania sărbătoreşte 50 de ani de existenţă printr-un turneu internaţional, dar fără creatorul ei, Alvin Ailey, care a părăsit această lume în 1989, era dificil de apreciat. Pentru noi, esticii europeni, prinşi în vâltoarea evenimentelor de atunci, dispariţia lui s-a petrecut aproape pe nebăgate în seamă. Dar atunci, în 1974, şi mai ales în 1979, când o serie de iubitori ai dansului, dansatori, coregrafi şi critici, am stat non stop alături de companie, la studii, repetiţii şi spectacole, legătura cu acest creator de o mare generozitate şi deschidere şi cu compania lui a fost deosebit de strânsă. Drept martori ai acelor momente de caldă efuziune ne-au rămas două fotografii, astăzi cu valoare de document, care văd prima oară lumina tiparului.

Dar nu era previzibil care urma să fie impactul de acum asupra publicului românesc al acestei trupe americane, cea mai mare şi mai importantă companie de dans, care a făcut, şi continuă să facă, cunoscute în toată lumea valorile artei şi tradiţiilor culturale afro-americane. Compania şi-a păstrat, din fericire, intacte prospeţimea şi elanul după dispariţia lui Alvin Ailey, sub conducerea lui Judith Jamison, dansatoare şi coregrafă şi ea de renume internaţional, pe care o urmărisem într-una dintre cele mai frumoase creaţii ale lui Alvin Ailey, compuse special pentru ea, Strigăt. Şi totuşi a existat o distanţă între primele două piese prezentate şi ultimele două. Night Creature, pe muzica lui Duke Ellington, compoziţia din 1974 a lui Alvin Ailey, specifică stilului acestuia prin fuziunea între clasic, modern şi folclor negru, purta prea apăsat amprenta clasicului, iar Solo-ul pentru fiecare dintre cei trei admirabili interpreţi, Clifton Brown, Jamar Roberts şi Antonio Douthit, conceput pentru ei de olandezul Hans van Manen, în 1997, dincolo de impecabila lui interpretare şi de fluiditatea şi legatto resimţite în mişcări, în concordanţă cu muzica lui Johann Sebastian Bach, nu excela coregrafic prin fantezie.

La un alt nivel şi dincolo de amprenta oricărui timp s-au situat ultimele două lucrări: Love Stories, creaţia lui Judith Jamison, în colaborare cu Robert Battle şi Rennie Haris, ultimul promotor al dansului de stradă şi al hip-hop-ului, pe muzică de Stevie Wonder şi capodopera lui Alvin Ailey din 1960, Revelations. În Love Stories trupa şi-a dat pe deplin măsura în stilul postmodern american, puternic marcat de break street. Niciodată nu am mai văzut acest stil ridicat la un atare nivel valoric, nu prin dinamică, ci prin calitatea com­po­zi­ţională, dansatorii electrizând în final sala. Iar ca un suprem dar ne-am reîntâlnit cu nemuritorul Alvin Ailey, din Revelations. Câte generaţii au preluat, una de la alta, această coregrafie, aproape de aceeaşi vârstă ca şi compania? Şi totuşi toată poezia şi fervoarea ei au rămas intacte. Ca şi prima oară, ca şi a o suta oară, poate, bis-ul final a fost acompaniat nu numai de muzica tradiţională a piesei, ci şi de ritmul aplauzelor spectatorilor. Dacă întreaga companie ar trebui pomenită, totuşi trebuie amintit în primul rând Antonio Douthit, pentru plastica sa de un subtil rafinament. Supravieţuirea neştirbită a acestei capodopere a lui Alvin Ailey are un singur corespondent în Europa, în piesa La masa verde, a lui Kurt Jooss, din 1932, care, după părerea multor critici îşi păstrează nealterată întreaga valoare. În final, chiar dacă de astă dată nu în titlu, trebuie să pomenesc, din nou, cuvâtul bucurie, acea bucurie fără egal pe care, cel puţin mie, numai dansul mi-o poate da, la întâlnirea sau reîntâlnirea cu o capodoperă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara