Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
René Daumal de Ion Pop

Deşi n-a trăit decât treizeci şi şase de ani (1908-1944), René Daumal contează printre numele cele mai reprezentative ale poeziei franceze din secolul trecut. A fost un poet al experienţelor extreme (consumator de stupefiante, interesat de practici oculte), un neliniştit, căutător de absolut, deschis către orizonturi metafizice, dar în acelaşi timp profund marcat de angoasele timpului său şi angajat cu o rară fervoare în căutarea propriei subiectivităţi profunde, conectate la ritmurile şi misterele universului. S-a dorit a fi un Ťiniţiatť, şi un Ťvizionarť, în tradiţia unui Arthur Rimbaud; a fost pasionat şi a scris despre mituri şi despre simboluri, a studiat sanskrita şi filosofia orientală. Întemeietor, împreună cu Roger Gilbert -Lecomte, al revistei Le grand jeu (1928), din care au apărut doar trei substanţiale numere, a marcat un moment de mare rezonanţă spirituală, în paralel cu mişcarea suprarealistă, de care s-a delimitat totuşi, considerându-l pe André Breton prea interesat de Ťistoria literarăť, în timp ce el şi camarazii săi se vedeau Ťînscrişi pentru posteritate în istoria cataclismelorť.
Poezia lui René Daumal, din care Editura Gallimard a publicat în anul 2000 o Ťediţie definitivă ť (în colecţia ŤPoésieť), cuprinde textele din singurul său volum de versuri antum, Le Contre-Ciel (Contra-Cerul), apărut în 1936, alături de altele, excluse de autor dintr-o culegere proiectată cu câţiva ani mai devreme, precum şi toate prozele cu caracter poetic, scrise după 1935. Li se adaugă un număr de pagini traduse din sanskrită.
Am ales pentru grupajul de faţă poeme de pe tot acest scurt parcurs, ilustrând lirismul său tensionat, de acută angajare existenţială, dar şi - ca în cazul poemului Memorabile - o înţeleaptă înseninare, atinsă în preajma sfârşitului.



MEREU ÎN ZADAR

Acesta care-mi vorbeşte e o pasăre fără cap,
flacăra asta, pasărea asta,
aceste trei ţipete peste furtună,
ţipătul care cade sfâşiind cerul,
ţipătul ce-şi ia zborul răscolind marea,
şi ţipătul ţipetelor ce se ciocnesc,
e cântecul unui cap tăiat
iar pumnii mei sunt pietre
pe care le linge focul.

Surâs de trăsnet, mâini de ocean negru,
eu sunt victima voastră absurdă,
alunec pe mătasea crudă,
ah, ochiul meu nu mai e la cârmă,
a-nnebunit, alergând pe coastă,
el ştie, însă, că e absurd,
dar fulgerul îl scandalizează ,
poate să strige, poate să crape, poate să ştie,
o pasăre neagră izbucneşte în râs,
degeaba îmi fierbe sângele, asta e.

PIELEA LUMII

Trăiesc şi merg întrebându-mă despre viaţă,
şi despre chipul ce nu mi-l pot cunoaşte,
lumea asta de aer, de stâncă, de case, de lumini,
de milioane de chipuri fără legi, fără voci,
arama asta, acest lemn lustruit, răsuflările, strigătele
astea
se-nvârt, culori atinse abia,
forme pipăite, mâncate, - unde-s eu?

(Nu, nu, nu-i o ghicitoare,
vai, nu-i o ghicitoare,
aici ori altundeva,
nu mă mai recunosc.)

Ordine-atât de firavă a geometriei
nu-mi mai dărui atâtea consolări din inima ta de fier.
În zilele astea, mă duc în culori şi sunete-amestecate,
şi văd noaptea în luminile cele mai vii,
lumea, monstruoasă fantomă,
ziua asta cea mai goală din nopţi.
Un glas spune: "unde sunt? cine sunt?"
Să fie vocea mea în pustiul ăsta?
Suprafaţa fiecărui lucru
e-ntinsă de noaptea care o umflă,
- oh, noaptea asta în văluri de soare! -
Da, acest cuvânt în clăbucii iluziei,
acest cuvânt pierdut,
nu-i niciodată decât al meu.

GREA}A DE-A FI

Nu am venit pe lume
ca să le făuresc braţe centaurilor,
ca să dau sângele meu batistelor
ce se usucă sub clarul de lună.

N-am venit pe lume
ca să mă lupt cu umbra mea,
nici ca să-mi găsesc într-o zi pumnii
ciuguliţi de fazani.

N-am venit să lovesc
nici să râd în faţa morţii.
Nu-mi mai aduc aminte,
tărgile se duc,
galerele pârâie,
genunchi tremură şi şoimi se aşează
pe băşici fragile şi vii.

Dacă privesc înapoi,
moartea merge de-a-ndărătelea,
la nesfârşit se trântesc uşile
până la dulapurile zării.

Moartea cu râs vulgar
în spatele storurilor ei verzi
suge o bomboană englezească
iar covoarele sunt ude de ceaiuri.

N-am venit pe lume,
la început nu-i decât un râs mare,
la colţul unei străzi o păpuşă de gips
deschide, asudând o apă verde de furie,
cutii ce nu conţin decât cutii,
la nesfârşit cutii.

Mai departe, aşa cum o inimă suge sângele,
o gaură într-o carne uriaşă mă absoarbe,
ziduri vii, roşii şi calde,
mă trag după ele de gât,
nu mai vreau să mă-ntorc,
vreau să fiu asasinat imediat,
cu o lovitură de cuţit de bucătărie
între cei doi umeri.

DUP|

Mă voi naşte din nou fără inimă,
tot în aceeaşi lume,
purtând tot acelaşi cap,
aceleaşi mâini,
poate-ntr-alt fel colorate,
însă tocmai asta n-o să mă consoleze.
O să fiu crud şi singur
si-o să mănânc caracatiţe
şi insecte crude.
N-o să vorbesc cu nimeni,
decât cu cuvinte de-ale insectelor,
ori de-ale goalelor caracatiţe,
cu vorbe ce vor trăi şi vor râde fără de mine.

CELE PATRU TIMPURI CARDINALE

Găina neagră a nopţii
tocmai a mai ouat o auroră.
Te salut albule, te salut, galben,
te salut, germene nevăzut.

Domnul Amiază, rege de-o clipă,
în înaltul zilei loveşte gongul.
Salut ochiul, dinţii-i salut,
un salut măştii sfâşiind, mereu!

Pe pernele orizontului,
fructul roşu al amintirii.
Te salut, soare ce ştii să mori,
te salut, tu, care ne arzi murdăriile.

Dar în tăcere salut marele Miez-al-nopţii.
Cel ce veghează când cei trei se-agită.
Închizând ochii îl văd fără să văd nimic
dincolo de-ntuneric.
Închizându-mi urechea îi aud pasul
ce nu se-ndepărtează.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara