Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Relaţiile muzicale româno-ruse: o promisiune, o speranţă de Dumitru Avakian

Coincidenţă fericită sau aranjament atent plănuit – nu cercetez pe această direcţie – cele două colective simfonice ale ţării noastre, ale Federaţiei Ruse, Orchestra Filarmonică din Moscova şi Orchestra Filarmonicii bucureştene, au în aceste zile vizite reciproce.
Nu pot să nu văd în evenimentele în curs de desfăşurare o importantă promisiune pe drumul spre normalitate. Date fiind vecinătăţile noastre istorice, cele culturale, cele artistice.
Yuri Simonov este actualmente una dintre baghetele importante ale lumii muzicale contemporane. Revenirea la Bucureşti a domniei sale a fost un eveniment de zile mari. Concertează peste tot în centrele muzicale ale lumii, în Europa, pe coasta de Est şi cea de Vest a continentului nord-american, în Asia, în Exteremul Orient; …conduce concerte simfonice, operă. A concertat la noi, ultima oară, în urmă cu opt ani, cu prilejul ediţiei din anul 2003 a Festivalui enescian. A primit atunci o importantă distincţie prezidenţială, o cruce pe care nu a ezitat a o purta şi acum, la piept, cu prilejul apariţiei sale pe scena Atheneului. Recunoşti în actul său artistic marea tradiţie a culturii orchestrale ruse, cea care valorifică zona spirituală aflată în imediata vecinătate a celei expresive a muzicii; este un aspect grefat temeinic pe o viziune amplă asupra construcţiei de ansamblu pe care o stăpâneşte în mod suveran; sunt luminate cu abilă diferenţiere detaliile planurilor sonore; iar aceasta urmărind claritatea evoluţiilor tematice, a liniilor complementare ale muzicii. Plastica imaginii muzicale pe care o dezvoltă Simonov este determinată de o plastică eficientă a gestului. Indiscutabil, melosul slav îi este apropiat şi cunoaşte o cuprindere expresivă de o profunzime ce atinge limitele greu imaginabile ale paroxismului; …de asemenea, în ce priveşte ardoarea comunicării, extensia dinamică a sonorităţilor devine covârşitoare. Este ceea ce poţi observa audiind sub conducerea sa Simfonia a 9-a, în mi minor, de Antonin Dvorak. Sentimentul romantic, atât de pregnant exprimat, evită sentimentalismul; se situează în zona consistenţei expresive autentice. Pe o direcţie apropiată se situează şi realizarea celebrului diptic „Preludiu” şi „Moartea Isoldei” de Richard Wagner; retorismul expresiei nu este atins de grandilocvenţă ci câştigă în măreţia sentimentului nespus, a sentimentului cântat al iubirii, al dragostei ce trece dincolo de viaţă şi de moarte. În schimb, pe parcursul Suitei de balet „Pasărea de foc” de Igor Stravinski, este valorificat spectacolul coloritului timbral al muzicii. Sugestia imagistic poetică este impresionantă. Evocat timbral prin gestul lui Simonov, zborul păsării atinge în supleţe farmecul indicibil al grădinii Edenului! La cei şaptezeci de ani pe care îi împlineşte în această perioadă, Simonov se situează la zenitul carierei sale. Este de menţionat reacţia publicului românesc; în egală măsură generozitatea muzicienilor. La Bucureşti, la cererea insistentă a melomanilor, au fost oferite nu mai puţin de patru suplimente…; iar la Timişoara opt! Câte or fi fost oferite, oare, la Arad?
Temeinic asimilat şcolii dirijorale ruse, moldoveanul Iurii Botnari a gândit un program integral dedicat muzicii din ţara sa de adopţie, celebre pagini semnate de Piotr Ilici Ceaikovski – uvertura-fantezie „Romeo şi Julieta”, muzica baletului „Lacul lebedelor”, de asemenea cele trei „Dansuri simfonice” de Serghei Rahmaninov; acestea din urmă fiind pagini ce pun în lumină virtuozitatea de ansamblu a colectivului simfonic moscovit. Mai puţin spectaculos, Botnari rămâne un conducător eficient ce stabileşte o bună comunicare cu muzicienii orchestrei.
Cum notam, Orchestra Filarmonicii din Moscova nu se află pentru prima oară în România. Am admirat de această dată temeinicia structurării ansamblului, consistenţa verticalelor acordice, unitatea de acţiune a compartimentelor orchestrei, claritatea sunetului corzilor, aspectul compact al sonorităţii alămurilor, diversitatea rafinată a timbrelor atât de atent omogenizate în cazul suflătorilor de lemn. S-a ajuns aici printr-o muncă stăruitoare; se lucrează în ansamblu un număr de patru ore zilnic, timp căruia i se adaugă cele trei ore de lucru pe partidele instrumentale, sub conducerea dirijorilor asistenţi. A fost dobândită o personalitate profesională de foarte bună calitate. Este un ansamblu ce nu poate coborî sub un anume nivel, indiferent de natura artistică a şefului de orchestră. Este un ansamblu ataşat marii tradiţii a cântului orchestral, dezvoltat în Rusia de peste două secole, menţinut la mare cinste inclusiv în perioada sovietică, revigorat în deceniile din urmă. Este un ansamblu în egală măsură ataşat unei viziuni noi, cea care valorizează transparenţele timbrale, maleabilitatea dinamică a evoluţiei orchestrale. Nu este de mirare. Orchestra împlineşte în acest an şase decenii de la fondare; este un ansamblu relativ tânăr. Ansamblul a evoluat de o manieră absolut spectaculoasă; în mod special în anii din urmă. Actualul turneu internaţional al Filarmonicii moscovite se petrece sub egida inspiratoare, „Zilele Culturii Spirituale a Rusiei”, şi este dedicat sărbătorii naţionale a ţării.
Se pare că doar vecinătatea datelor adiţionează cele două evenimente, anume concertele Filarmonicii moscovite şi cele ale Filarmonicii bucureştene. La sfârşitul acestei săptămâni, Orchestra Filarmonicii „George Enescu” concertează la Moscova, în Sala Coloanelor, sub bagheta dirijorului Horia Andreescu. Muzicienilor români le este rezervată prima zi, momentul de deschidere a celei de a şasea ediţii a Festivalului Mondial al Orchestrelor, eveniment aflat sub patronajul preşedintelui Rusiei. Eveniment anual, desfăşurat pe parcursul câtorva zile, ediţia din acest an găzduieşte ansambluri simfonice din Europa de Est, concertele orchestrei Filarmonicii Cehe, Orchestra „Simfonia Varşovia”, Orchestra Simfonică Reunită din Saratov, Orchestra Filarmonică Naţională a Rusiei condusă de Vladimir Spivakov.
Programul de bază al concertului a fost deja prezentat publicului bucureştean şi include prima Simfonie în do major de Beethoven şi cea de a 2-a Simfonie de George Enescu, lucrări apropiate lumii spirituale a dirijorului nostru. Ce poate fi mai seducător – ne aducem aminte – decât o simfonie beethoveniană de tinereţe, revigorând cu transparenţele sale timbrale, spiritul vienez al sfârşitului de secol XVIII? Ce poate fi mai captivant decât acest mare opus enescian care stabileşte o relaţie atât de intimă, de pertinentă, între tematica melodică de specific românesc şi simfonismul de natură clasico-romantică, o relaţie pe care Andreescu o descoperă continuu, de aproape două decenii de când este preocupat de acest opus atât de aparte. Nu pot să nu amintesc faptul că Andreescu deţine în repertoriul său, inclusiv în discografia sa, integrala creaţiei simfonice enesciene.
„Sunt convins că acest forum creativ va contribui la dezvoltarea unei colaborări culturale internaţ ionale”, a declarat preşedintele Medvedev, în cuvântul său adresat participanţilor, adresat publicului moscovit, dată fiind deschiderea proximei ediţii a Festivalului Mondial al Orchestrelor Simfonice. Pe aceeaşi direcţie privind strângerea legăturilor culturale dintre ţările noastre – relaţii pe care le-a apreciat ca fiind tradiţionale – a insitat în cuvântul său şi E.S. Ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti cu prilejul concertului susţinut de concetăţenii săi la Atheneul Român.
O ştim bine, legăturile noastre culturale cu Uniunea Sovietică, cu Federaţia Rusă, au fost instituţionalizate încă din secolul trecut, în perioada interbelică; iar aceasta graţie iniţiativei marelui Titulescu. Greu de apreciat că aceste ralaţii ar fi parcurs un traseu normal; erau când prea strânse, când lipseau cu desăvârşire. Este firesc să ne considerăm cu toţii drept oameni ataşaţi unei bune comunicări utile ambelor părţi,…decât să ne tot întrebăm cine este omul Moscovei la Bucureşti sau cine ar putea fi omul Bucureştilor în capitala Federaţiei Ruse. Indiscutabil, concertele muzicienilor români la Moscova, cele ale muzicienilor ruşi la Bucureşti, se aşază pe drumul spre normalitate. Iar muzica rămâne un spaţiu generos al unor apropieri necondiţionate, întremătoare.