Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
Regele nebun şi masacrul inocenţilor de Pavel Şuşară


Cîteva zeci de purcei de lapte, un număr semnificativ mai mare de suine adulte, aşa, ca să ne exprimăm academic, grămezi de orătănii care au evadat de constrîngerile elementare ale oricărei aritmetici, orchestre sosite din însuşi paradisul muzicii europene, adică de la Viena, o rochie de mireasă imaginată de stiliştii italieni şi livrată contra sumei de 4000 euro (euroi, în idiom local!), un naş avocat, fost procuror, fost parlamentar, fost ministru de Interne, cam tuciuriu el însuşi de felul său, televiziuni, presă scrisă şi audio de-a valma, gură cască şi priviri însetate iremediabil de spectacole în care grotescul periferiei şi excesele decadenţei nelocalizate nu se mai diferenţiază, deasupra cărora tronează, ca un triumf absolut al ficţiunii suprarealiste – al acelei ficţiuni în care se întîlneşte umbrela cu maşina de cusut pe o masă de disecţie – o coroană de aur masiv, eşuată ea însăşi pe o faţă puhavă, contrapunctată, la rîndul ei, de un burdihan mitologic, cam aceasta este imaginea, stilizată sever şi eufemizată la maximum, a acelui amestec de sclavagism tardiv, voaiorism în masă şi pedofilie camuflată în tot felul de principii de castă şi de cutume imemoriale, numită mediatic şi convenţional nunta prinţesei Ana Maria Cioabă. O (sau O,) ţară tristă, plină de humor, cum este România, în care setea de evenimente ieşite din comun este mult mai mare decît, să zicem, judecata lucidă şi instinctul moral, pare dispusă iremediabil, dintr-un estetism convertit în frigiditate sufletească prin împingerea lui la limita suportabilităţii umane, să nu observe dramele, nenorocirile de toate felurile, suferinţele şi agresiunile pentru că, asta e, din pricina acestui hedonism patologic totul devine ceremonial, expresie pură, fără nici o substanţă şi în afara oricărei etici. A trebuit ca un asemenea caz de barbarie sclavagistă, în care copiii sînt smulşi brutal din vîrsta, din universul şi din visurile lor, să ajungă la urechile Consiliului Europei, mai exact la baroneasa Emma Nicholson, în urma unui exces de mediatizare, el însuşi un semn de vagă barbarie, pentru a realiza şi noi că, în mod curent, zeci sau poate sute de copii sînt folosiţi ca materie primă în nenumărate ascenarii festivisto-erotice, doar pentru a flata memoria indo-europeană a unor părinţi autişti, autocraţi şi bîntuiţi de fantasme. Dar ceea ce rămîne cu adevărat grav, dincolo de unul sau altul dintre cazuri, dincolo de grotescul situaţiilor, de regi, împăraţi, regi internaţionali, decrete emise de pe banca din faţa curţii şi de analfabetismul galopant al curţilor regale extrase direct din Budai-Deleanu, este stereotipul nostru, în speţă al instituţiilor publice, de a percepe etnia ţigănescă într-o altă perspectivă decît aceea umană. Urmăriţi doar ca infractori, ţiganii sînt ignoraţi cu totul atunci cînd ar trebui priviţi pur şi simplu ca nişte cetăţeni normali, care beneficiază de toate drepturile şi se supun tuturor obligaţiilor care derivă din această calitate. A-i abandona, aşadar, pe proprii tăi cetăţeni şi a ignora faptul că ei trăiesc, într-o ţară europeană de la începutul sec. XXI, în plină ritualistică de tip neolotic, cu un cap al familiei care joacă, pe rînd sau simultan, şi rolul de rege, şi de mare preot, cu drept de a interveni sălbatic în viaţa unor copii minori este, cel puţin, o complicitate, dacă nu cumva chiar o ipostază cu mult mai gravă. Ubu Roy este fascinant în imaginar şi în reveriile noastre livreşti, dar, dacă îl aducem în piaţa publică şi îl facem stăpîn peste viaţa reală a copiilor noştri, fie ei şi ţigani, el devine de-a dreptul odios. Chiar dacă acei copii sînt numiţi, în compensaţie, prinţi, iar tortura lor este înveşmîntată în rochii de 4000 de euro şi acompaniată, probabil pentru a nu se auzi gemetele pierderii abuzive a inocenţei, în acorduri de valsuri vieneze.