Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Refuzul „postmodern“ al lecturii – un simptom? de Mircea Braga

Se citeşte puţin şi, chiar atunci cînd aceasta se întîmplă, relaţia cititorului cu textul este defectuoasă, dacă nu chiar blocată. E constatarea, implicită, a comentariului lui N. Manolescu (vz. un recent editorial al acestuia din România literară, nr. 47/22.11.2013), finalizată cu întrebarea, evident retorică, dacă nu cumva şi-ar dovedi utilitatea o iniţiativă educaţională de tipul reading writing sau, chiar păstrînd termenul încetăţenit, de creative writing, din moment ce „lectura literară nu e o ştiinţă exactă, dar e o artă precisă”. În context, nu se face diferenţa între lectura cărţii-obiect de hîrtie şi cea desfăşurată în spaţiul virtual: dincolo de natura obiectului, esenţial este procesul, singurul care atestă infirmitatea menţionată. De aici încolo, însă, perspectiva deschisă de N. Manolescu lasă loc întrebării dacă ne aflăm în faţa unui accident (similar, eventual, unei derute supuse unei pasagere situaţii conjuncturale) sau a unei direcţii „naturale”, deci de prevăzut fiind persistenţa sa. Oricum, problematizarea pe un atare teren părăseşte zona literaturii, o depăşeşte şi pe cea a culturii, pentru a se plasa sub un orizont în care referinţele pot fi ramificate la extrem. Cu un alt prilej, acelaşi critic denunţa – cu deplină îndreptăţire – „reformarea” sistemului de învăţămînt, concepută, printre altele, ca mod de dislocare pînă aproape de dispariţie a „ştiinţelor spiritului”, cum erau denumite în mai vechea teorie a culturii. Iar în alte intervenţii, alături de alţi comentatori, N. Manolescu sesizase o marcată „suferinţă” textuală, vizibilă nu doar în coborîrea rostirii în zone degradate (motivaţia prin „autenticitate” a puerilă), dar şi o „elementaritate” care nu se deschide, ci se închide în sine, ca să ne amintim şi de filozoful de la Păltiniş.
Ca întotdeauna, sesizăm că un simptom prezent în literatură se reclamă de la un moment de „instabilitate” culturală (e un eufemism...) care, la rîndul său, ne trimite înspre planuri multiple. Nu departe de literatură şi, totuşi, depăşind-o, în urmă cu peste patru decenii, George Steiner marca intrarea mentalităţii sub zodia postculturii (alţi teoreticieni au preferat a aduce în scenă alte concepte, de la mediacultură la sfîrşitul istoriei), cercetarea reorganizîndu-se, apoi, după baleierea fenomenului sub auspicii sociologice, de psihologie socială, de psihanaliză ori chiar de modulaţii New Age, cum ar fi cele de „conştiinţă extinsă”, pe o tablă a interdisciplinarităţ ii. Cea din urmă devenise necesară în urma constatării că nici una din discipline nu arăta a avea, singură, instrumentele necesare explicării resorturilor intime ale refuzului „postmodern” de a menţine noii actanţi în perimetrul vechilor constituiri culturale (şi nu numai). Cu alte cuvinte, aşa cum observase şi G. Steiner, se vădea alterată capacitatea mentalului de a relaţiona cu segmentul „clasic” (“vechi”) al culturii. De altfel, în acest sens, există şi o explicaţie de ordin cantitativ, ca să zicem aşa, sesizată sociologic: expansiunea procesului democratic, alături de fenomenul mixării populaţiilor, a făcut ca indicele numeric al relaţiei cultură/societate să fie drastic diminuat. Cercetarea sociologică actuală constată (şi nu e un act de incriminare!) că, faţă de rudimentele argumentării din urmă cu un veac, un veac şi jumătate, un volum cultural relativ constant, cel mult în creştere uşoară, se cere raportat la o cifră a potenţialilor consumatori în explozie spectaculoasă, ceea ce impune – comparativ – o diagramă puternic descendentă.
Si, evident, operarea din unghi sociologic la nivelul masei nu poate ocoli alte sedimentări în plan mental, cu indubitabil efect în cantitatea şi calitatea consumului cultural. Dintre acestea, nu este de omis faptul că, la respingerea istoriei, privită cu neîncredere, devenită neinteresantă, simţită ca neaderentă semnificativ la prezent, în consecinţă neconvocabilă, s-a adăugat incertitudinea viitorului, simţit ca lipsă de perspectivă, de unde fascinaţia imediatului, captivitatea acestuia, în interiorul căruia se putea „construi” totul, atît trecutul, cît şi ceea ce va urma. Panoplia miturilor se află în prezent (vz. şi Roland Barthes), cum se află şi cea a utopiilor (eschatologicul se găseşte în imediat: sfîrşitul lumilor ţine de iminenţă). Într-un timp al „pesimismului ironic”, directeţea sistemului cultural liniar nu mai domină şi nu mai controlează „codul natural”, căderea „axiomei ontologice a progresului istoric” duce la negarea, adică la desconsiderarea valorilor trecutului, la relativizarea tabloului axiologic de mîine, cu atît mai mult cu cît chiar ştiinţa ne arată că principiul cunoaşterii este nu doar instabil, ci mult nesigur. După Nietzsche şi, pe urmele acestuia, după Heidegger, din moment ce cuvîntul este făcut doar în parte ca să comunice, utilizat fiind cu precădere ca să ascundă, nu poate urma decît o fugă din faţa sa, drept care pînă şi educaţia (vorbim de cea şcolară) îl neglijează, punînd accentul pe tehnologie.
Poate e sumbru, prea sumbru acest tablou fie şi numai ca modest (sau mizerabil, dacă vreţi) avertisment. Dar ştim de ceva timp: cultura – în întregul ei, ceea ce vrea să însemne deopotrivă cu istoria şi cu şansele ei de viitor – reprezintă un mod de a înţelege şi de a-ţi asuma existenţa. De aici, corolarul: punerea ei între paranteze, cum se pare că se petrece acum, face din fenomenul cultural unul de nişă, frecventabil de puţini oameni, a căror înstrăinare e reală şi căreia ei înşişi îi caută definiţia în alegaţia donquijotismului practicat ca resemnare.
Vom recunoaşte, totuşi, că actul de consum cultural îşi are dificultăţile sale, se impune prin el însuşi ca selectiv la extrem în captare, departe de ceea ce, nu cu mulţi ani în urmă, se considera ca avînd o destinaţie sans rivages. Limitîndu- ne doar la palierul literaturii şi revenind, deci, la constatările lui N. Manolescu, chiar teoria receptării, prin Wolfgang Iser, dincolo de ceea ce este încercare de penetrare oarecum tehnicizată a actului lecturii, nu poate ocoli un moment care trece mai departe de jocul semnelor şi al semnificaţiilor aferente ori de mecanica atitudinilor psihologice. Liminar, el vede „emoţia originară (cea la contactul cu opera – n.n.) ca primă etapă a trăirii estetice”, iar înaintea sa, Roman Ingarden considera că schema textuală e necesar a fi completată, dacă nu chiar umplută, de către cititor, singura modalitate prin care acesta reuşeşte să se transpună în dimensiunea „metafizică” a creaţiei. Aserţiunile ne arată că lectura, ca „artă precisă”, solicită a triplă ipostaziere a cititorului. Mai întîi, în registrul emoţiei aflîndu-se, ea îl plasează în interacţiune afectivă cu substanţa textului. În al doilea rînd, „trăirea estetică” trimite la o vibraţie existenţială (şi ne aducem aminte că, invocînd sintagma lui Eliot, Steiner preciza şi el că este vorba de privirea literaturii ca „mod de a exista”). {i în al treilea rînd, înţelegem că accesarea literaturii necesită antecedente, aşadar o practică în consecinţa căreia experienţa devine motor de decriptare şi înţelegere, de intrare în conexiune afectivă cu pagina scrisă. Deşi, singură, funcţia imaginantă a cititorului nu explică în întregul ei dimensiunea actului lecturii, importanţa acesteia e sesizabilă în capacitatea celui care citeşte – notează Iser – de a integra varietatea configuraţiilor pe care el însuşi le creează. Iar cum fiecare text îşi are „enigma” sa, Gestalt-ul (= structura) textual cheamă implicarea într-o situaţie de interacţiune: „...înţelegerea unui astfel de text – precizează autorul Actului lecturii – nu este un act pasiv de luare în primire, ci un răspuns productiv...”. Deşi concluzia nu este în clar formulată, ea transpare: lectura este, la rîndul ei, un moment al creaţiei, fie el şi de rangul al doilea sau al treilea, altul de la cititor la cititor.
Si iată-ne, astfel, ajunşi la versul bacovian, dat ca exemplu de încifrare de către N. Manolescu: „Dormea întors amorul meu de plumb”, vers cu o conotaţie multiplă, „ceea ce înseamnă că textul poetic actualizează (subl. aut. – n.n.) în acelaşi timp toate virtualităţile cuvintelor întrebuinţate, fie ele de natură fonologică, semantică, istorică, idiomatică sau, pur şi simplu, contextuală”. Iar criticul invocă două atitudini interpretative, ambele, evident, discutabile: unul cu trimitere la „iubita poetului”, altul la „îngerul de bronz de pe cavou”, realitatea polisemică a versului fiind, de fapt, întodeauna deschidere, niciodată închidere în sens unic. Ne vom permite, deci, şi noi o „interacţiune”: dacă somnul e considerat antropologic, de mult, ca asemănător morţii, cadedus din moarte, venind din aceasta ca formă temporară, întreruptă a ei, atunci un somn întors este unul întors la starea sa originară, revenit, re-căzut în moarte, somnul definitiv. Si, firesc, nu „iubita”, nici „îngerul de bronz” nu se află în cauză, ci chiar „amorul”, cum scrie poetul, însăşi iubirea sa îşi doarme somnul de moarte.
Lectura nu este nici facilă, nici inutilă; este personalizată şi personalizează; poate fi evaziune, poate fi şi un impas; dar mai este şi un exerciţiu de creaţie. Poate fi şi învăţată. Cu singura condiţie să se dorească şi să se simtă necesitatea acesteia.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara