Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Refugiu subacvatic de Vasile Spiridon

Ultima poezie din cuprinsul cărţii Nimeni nu mai crede în iad (poezie) (Piteşti, Ed. Paralela 45, 2015) concentrează întreaga miză ideatică a acestui nou volum semnat de Liviu Georgescu: „peste tot sunt pereţi, înconjuraţi de pereţi/ traversăm golul din noi, golul dintre stele./ cerul se sprijină pe perete – o picătură/ se uită la noi peste timp –/ o hartă cu uscat şi cu ape/ şi dincolo de ele cântecul atomului/ şi coralul electric şi cantata rădăcinilor/ şi a zborului./ oamenii trec prin pereţi şi se roagă/ şi golul imens, la imensitatea golului,/ (pereţii sunt în fiecare din noi,/ golul îşi lărgeşte gura peste tot)/ dar nimic nu e gol, ci doar nesfârşire” (nimic nu e gol ). Iar de aici, versul „o hartă cu uscat şi cu ape” îmi pare a exprima cel mai fidel sursa tensiunii lirice la care este conectat autorul în conceperea cărţii de faţă.

Îmi propun să încep comentariul critic cu parcurgerea conturului de uscat, în interiorul căruia vremea, stătută prin delte, mâluri şi deşerturi, îşi înghite orele şi mărunţeşte tot mai fin întinderile de nisip. Timpul devine din ce în ce mai palid, aruncă din viitor umbre ale somnului de veci şi îngăduie doar trăirea pe axa prezentului a fiinţei prefăcute în clepsidră ce aşteaptă (de-)o veşnicie. Firele de nisip se pre-fac unul pe altul precum închipuirile sau nălucirile se nasc unele învelite în altele. Hartă cu uscat esenţializat, deşertul însuşi este format din cuvinte ale unei cărţi de nisip care se lovesc de lucruri dure, iar o artă precum muzica s-a născut şi ea cândva prin stâncile crăpate de un trăsnet rătăcit. În volumul Călăuza, Liviu Georgescu scria că „Prin instrumente de cristal trece învierea”, ceea ce traducea ideea mântuirii prin religiozitatea ce se manifestă muzical, dizarmonia motivând prilejul unor noi întemeieri salvatoare. „Că merge în salvare, că rămâne în entropie, viziunea lui Liviu Georgescu e un vacarm orchestrat” – afirmă cu îndreptăţire Al. Cistelecan despre „ultimul lunedist”.

Cât despre arta cuvântului, aceasta îi înalţă poetului viaţa în suluri rotunde sigilate cu ceară, îi transcrie gândurile pe hârtia ce se ridică din alb şi se preface în abur. Astfel, creatorul devine martorul propriei sale vieţi, înfăşurate ca într-un sul de papirus, pe care încearcă să-l dezlege, să-l parcurgă de la început până la sfârşit pentru a-şi conştientiza existenţa. Din păcate – sau, mai curând, din păcat – cerneala acestei gramatici fiinţiale curge pe ziduri în şiroaie de gânduri ascunse („gândire în tuş” – este o sintagmă întâlnită în volumul mai sus amintit).

În această veritabilă Vale a morţilor pe care o străbate, trupul târâie lanţuri ajunse să fie topite de soare în nisip, iar sufletul, la rându-i, traversează deşertul închipuit ca un ţinut înflorit cu cactuşi de piatră. Aerul, îngerul, cerul însuşi par de piatră cioplită în aer. Departe de a întreţine vreo iluzionare asupra posibilei atenuări a sentimentului extincţiei, bucuriile şi gesturile mărunte ale vieţii accentuează trăirea acestuia: „în mijlocul stomacului e mare veselie/ cum veseli pot fi numai spânzuraţii/ şi numai cei prezenţi la pomeni/ în mijlocul creierului e mare veselie/ cum numai cioclii pot fi veseli/ pe marginea gropii uitându-se adânc/ în mijlocul inimii e mare veselie/ cum numai durerea poate s-arate” (mare veselie). După ce – adorând câini ce latră între sfinţii costelivi, fără să audă vreo rugăciune – a bătut zadarnic în pereţi şi în uşi, eul poetic simte bătaia de inimă în mijlocul clopotului (inimă ce poate fi atât a lui, cât şi a clopotului), simte cum în strângerile de inimă se adună toată indiferenţa universală.

Întrebările despre rosturile existenţei nu-şi găsesc răspuns, revin şi se sparg de pereţii goi şi reci ai locuirii, iar zidurile unei cetăţi albe parcă îi vibrează poetului în creier. El nici nu ştie dacă trebuie să se mai închine icoanelor sau zidurilor, dar, tot mai atras de chemarea sfinţeniei, crede că a venit momentul să i se lumineze de rugăciune şi se primeneşte pentru înviere. Fiinţa este îmbiată cu lentoare la acest oficiu sacral de coarnele scoase ale melcilor adunaţi în faţa clopotului, care începe să răsune cu sunetul vag al creşterii grâului. Situat şi disputat „între arături şi răsărit”, cel născut cu noaptea în cap nutreşte o dorinţă germinativă: „şi la ceasul din urmă ne-am rugat:/ seminţele noastre cele de toate zilele iartă-le doamne/ şi du-le-n ispita şi uitarea celor avute/ şi coboară din sfinţirea celor neînchipuite/ şi ne lasă pre noi să uităm” (după ce păsările au plecat).

Şi bineînţeles că această dorinţă deloc telurică de rodnicie este conjugată cu un ideal ascensional din partea celor ce împrumută măşti de vânt astral: „nu putem scăpa de mecanisme şi deprinderi/ prinşi într-o nebuloasă matrice// or, dacă-am fi fost astfel clă- diţi – aburi şi gând şi părere să plutim peste iazuri şi bălţi/ uşori ca o boare// dar am fost clădiţi să zburăm/ cu trup de târâtoare şi aripi de libelulă/ niciunde hărăziţi s-ajungem” (cenzură). Căderea este considerată a fi ultima naştere, din moment ce soarele curge ca lumânarea (în volumul Orologiul cu statui citeam că „fluviul e lumânare în curgere”), luna picură lin prin acelaş i corn de melc, iar deasupra mormântului începe să viermuiască mişcare.

Eului poetic nu-i place viermuiala (inclusiv aceea din mormânt), dar nici pustiul (nu numai acela al singurătăţii). Dacă viaţa închipuie o închisoare cu regim de perpetuitate şi nimeni nu mai crede nici măcar în iad, atunci înseamnă că în spatele naşterilor funerare, al procesualităţii încă din leagăn a morţii, se ascunde nesfârşirea. Este adevărul ultim pe care îl transmite mesagerul divin: „arc după arc, în penumbră un şir de arcuri/ fără sfârşit la flacăra întretăiată a lumânării./ îngerul mi-a răsuflat prin trup şi mi-a spus ceea ce nu trebuia să ştiu:/ arc după arc deschis în mine fără sfârşit,/ niciodată împlinit” (catedrală în sine). Din cer nu i se mai vesteşte nimic dornicului de ispăşire, iar din pustiu îl urmează fâlfâind o aripă mută al unei păsări de pradă apărute dintr-un vis faraonic mumificat în piramide de somn. Astfel, supuse probei timpului, toate lucrurile devin de sare cristalizată pe aripi. Cu saci de nisip în spinare şi cu scheletul morţii în dinţi, cel refuzat de zborul păsărilor care îşi depun, printre lumânări şi candele, ouăle sub varul pereţilor, încearcă să se lepede de pietre (efort şi efect contrar... delapidării înţelese în sens etimologic). Chemat de vocile sirenelor, cel cuprins de tentaţia sfinţeniei va crede că se poate adăposti sub un protector cer de apă, sare şi cristal, spre care deschide un acelaşi ochi total, miriapod. Iar mie, această nouă deschidere îmi permite să trec la conturarea celei de a doua hărţi a volumului: „harta cu ape”.

Activată de vise neîmplinite lângă fântâna secată, puterea de iluzionare predomină încă o dată şi în cazul posibilului refugiu subacvatic, acolo unde zboară peşti spre colţuri de lumină şi se lovesc de propriile traiectorii: „puteam vedea totul ca prin sticlă/ puteam vedea oasele albind în mormânt/ şi rădăcinile înnebunind în pământ/ seminţele dând colţ departe- n adânc// vedeam comeţii-n mersul furnicilor/ şi zvâcnetul aripilor sub coji de copac/ peştii se mişcau liberi ca feţii în uter/ şi sevele în creiere strălucitoare” (clarviziune). Nu întâmplător, poezia convinşi, în burţile peştilor este reluată şi pe coperta a patra a cărţii şi închide cercul clar-viziunii la care se ajunge: „pierduţi în burţile peştilor oameni şi case şi neant./ luna şi soarele/ nu mai veneau să răsară s-apună/ să ne facă plecăciuni şi să ne-mbărbăteze/ să ne dea fiori/ aici în burţile peştilor e mai cald ca în rai/ ori ca în burţile elefanţilor/ deşi în pântecul păsărilor/ e tare bine şi cald/ şi nimeni nu mai crede în iad/ dar aici în adâncul peştilor ne-am făcut culcuşul/ şi nimeni nu ne mai poate convinge”.

Mergând tot prin nisip, dar acum pe fundul mării îngreunat de naufragii, aspirantul la mântuire se întreabă cu îndreptăţire dacă respiră sau suspină şi vede/aude salvarea tot în sunetul clopotului: „un clopot zăcea în adânc şi aştepta să fie atins./ ş...ţ/ s-a sculat timpul din adormire şi nea pătruns în artere/ şi totul a-nceput să se mişte/ şi să ardă” (impuls). La drept vorbind, fie că respiri, fie că suspini, cert este că, trăind ascuns sub apă, scapi de... naufragiul de la suprafaţă.

Până când pământul se desparte de ape (aici, de fapt, apele se despart de pământ), cel ce se canoneşte îşi foloseşte unghiile în loc de plug şi se apucă să are sentimente urâte şi grele prin locuri mirositoare a stârv. Apoi îşi ridică ochii în tării şi mai strigă încă o dată în pustiu cuvinte precare, mirosind a adevăruri de logos întemeietor, ce i se par lipsite de cordon ombilical şi încă nerostite: „şi-atunci m-am ridicat şi am zis:/ să fie lumină! şi nimic nu a putut să nu fie” (joc). Consubstanţialitatea dintre iluminare şi ruga adresată unui cer intermediar din a cărui ecuaţie identitară lipseşte divinitatea nu este cu putinţă. Este motivul pentru care se vădeşte, la lectura prezentelor poezii, o crispare a geologicului şi deopotrivă o lichefiere a sa în lunecarea spre înviere.

Liviu Georgescu rămâne şi în cartea Nimeni nu mai crede în iad (poezie) acelaşi poet tentat de perceperea materială, uneori viscerală, a lucrurilor şi concomitent mânat de impulsuri vizionare, ce îl determină să înregistreze totul cu simţurile întinse la maximum. Dar întreţinerea, prin amplă respiraţie a versurilor, a intensei combustii a imaginarului apocalipsei, cu care eram obişnuiţi din volumele anterioare, nu mai reprezintă aici decât o etapă tranzitorie. Chiar dacă, între aceleaşi repere neoexpresioniste, viziunea catastrofică persistă, ea coexistă cu una regenerativă, deoarece Liviu Georgescu construieşte acum un alt scenariu al salvării, propunând (în poezii încadrabile pe o singură pagină), o traiectorie simbolică a mântuirii prin oglindirea cerului în apă.

Pentru un poet care pare mai curând sedus decât posedat de o viziune nictomorfă, numai călăuzirea după faţa demiurgică a luminii, lunecând peste ape, poate conferi o nouă perspectivă aurorală asupra lumii. Este revelaţia poetică ultimă care direcţionează liniile de forţă ale reuşitului volum Nimeni nu mai crede în iad (poezie), semnat de „transatlanticul” poet Liviu Georgescu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara