Înapoi la pagina curenta

Meridiane:
reflecţii în marginea lui Kant de Dragoș Grusea

De unde ştii unde eşti? Despre este şi a se afla

de unde ştiu că mă plimb prin Cişmigiu atunci când mă plimb prin Cişmigiu? În primul rând de la poziţiile şi relaţiile copacilor, băncilor, statuilor care sunt identice cu poziţiile şi relaţiile care alcătuiesc conceptul de „Cişmigiu“ pe care îl am în minte. Dar dacă într-o zi aranjamentul parcului se schimbă complet, el devenind plin de măslini şi de statui care reprezintă zeităţi africane? Atunci ştiu că sunt în alt parc, apărut în locul celui vechi. Dacă parcul dispare şi în locul lui apare o groapă, ştiu totuşi că mă aflu în Bucureşti, aproape de primărie. Dar după o explozie atomică, care ar transforma tot Pământul într-un deşert şi m-ar arunca la sute de kilometri depărtare? Mai pot să ştiu dacă locul nisipos unde am ajuns e fostul Berlin sau fostul Focşani? În acest caz locurile nu mai pot fi distinse, dar ştiu totuşi că sunt pe planeta Pământ. Dacă şi Pământul e împrăştiat în cosmos şi rămân plutind în vid, pot în principiu să determin în ce regiune a galaxiei sau în ce galaxie mă găsesc pornind de la poziţia stelelor. Acest regres arată un lucru simplu: mă localizez mereu prin intermediul obiectelor externe. Dar dacă întreg cosmosul dispare şi eu sunt singura entitate rămasă? Logica pe care am urmat-o până acum se rupe, fiindcă nu mai am nici un obiect extern din care să deduc locaţia mea. De unde poţi să-ţi deduci locul, singur, în bezna spaţiului vid? Te mai poţi întreba unde eşti dacă nu mai există nici un „unde“? Totuşi mai rămâne un „unde“, cel al propriului corp. Mă pot folosi aşadar de propriul corp ca să ştiu unde sunt.

Kant arată, într-o mică scriere despre direcţiile în spaţiu, că prin simpla lui existenţă, corpul omenesc transformă spaţiul. Spaţiul gol nu dă prin el însuşi direcţii, în el nu există sus-jos, dreapta-stânga, înainteînapoi. Însă intersectarea corpului nostru cu cele trei dimensiuni spaţiale „produce“ (erzeugt) o altă spaţialitate, un câmp direcţional: „Condiţia primară, pe baza căreia ne formăm conceptul direcţiilor în spaţiu derivă din relaţia planurilor spaţiului intersectate cu corpul nostru“ (Kant). Eu pot vedea un spaţiu „ca“ fiind la dreapta sau la stânga mea şi atunci pot realiza o localizare primară. Se poate spune însă că şi în acest caz m-am folosit de un obiect extern, de corpul meu, că m-am folosit de cele două mâini ca să determin direcţiile stânga-dreapta. Dar, arată Kant, distincţia direcţiilor nu poate fi dedusă din distincţia dintre cele două mâini. Din punct de vedere fizic, distanţele şi relaţiile constitutive ale celor două mâini sunt aproape identice. Ele nu se deosebesc ca obiecte materiale, ci ca obiecte spaţiale; diferenţa lor de direcţie nu poate fi dedusă din diferenţa alcătuirii lor, pentru că ele sunt de cele mai multe ori aproape identice. Temeiul distingerii lor spaţiale este unul „intern“, afirmă Kant. De aceea mâna stânga şi cea dreaptă sunt doi opozanţi incongruenţi: deşi identice din punct de vedere material, ele nu pot fi aduse să ocupe acelaşi loc prin nici o transformare continuă în spaţiu. Ele reprezintă două ordini ireductibile ale spaţiului. De aceea direcţiile stângadreapta nu pot fi deduse din existenţa celor două mâini, pentru că dezvoltarea lor presupune deja asimetria spaţială. La fel stau lucrurile cu bobul de fasole, arată Kant. Indiferent unde este, el creşte mereu de la dreapta la stânga, el îşi are direcţia, deci asimetria, împlântată în sămânţă.

În cazul corpului uman, este posibil un pas înapoi spre originile acestei asimetrii: spre „sentimentele distincte ale părţilor dreapta şi stânga“. Spaţiul neutru din jurul corpului e structurat de sentimente. Dreapta, spune Kant, structurează spaţiul printr-un sentiment al puterii şi al abilităţii. De asta sărim peste gropi cu piciorul drept înainte sau dăm cu pumnul întâi cu dreapta. Stânga structurează spaţiul în mod senzitiv, ochiul şi urechea din stânga fiind de obicei mai sensibile. Verigheta se poartă pe stânga pentru că reprezintă o uniune între spaţialităţile senzitive ale celor doi indivizi.

Kant nu vorbeşte despre sus-jos sau înainteînapoi. Ele nu pot fi discutate aici, dar cred că dacă un om rămas singur în cosmos ar vrea să se roage la Dumnezeu, s-ar uita în sus, iar dacă s-ar gândi la păcatele lui, s-ar uita în jos. Deşi „sus“ şi „jos“ par să nu aibă sens într-o asemenea situaţie, ele exprimă totuşi sentimente puternice prin care spaţiul din jur este structurat. Susul din mintea omului care gândeşte divinul face ca şi spaţiul să aiba un „sus“ al lui.

Dreapta-stânga, sus-jos, înainte-înapoi vin dinăuntru, dar sunt şi ceva în afară. Semn că spaţiul din jurul omului are o structură ambivalentă, nu e nici intern nici extern, nici obiectiv nici subiectiv, ci ambele la un loc. De aceea se spune că această problemă a celor două mâini a fost punctul de plecare al filosofiei transcendentale a lui Kant.

Ce spun toate aceste lucruri? Că existenţa corpului structurează spaţiul din jurul său prin sentimente şi îl transformă într-un câmp direcţional. Corpul omenesc produce o spaţialitate care se suprapune cu spaţiul fizic, el este într-un „unde“ spaţial din care proiectează un „unde“ aspaţial (direcţiile nu se văd). Am obţinut prin urmare două concepte ale lui „unde“, unul spaţial-extern şi unul aspaţial-intern, dar şi combinaţia celor două care duce la spaţialitatea aspaţială din jurul corpului uman. Acum întrebarea din titlu poate fi mai bine pusă. Ea pare la prima vedere a fi un non-sens pentru că întreabă : „de unde“ ştii „unde“ eşti, cere o explicaţie a lui „unde“ tot printr-un „unde“, ca şi când ai întreba „din ce oraş este acest oraş?“ Dar având cele două concepte ale lui „unde“ putem vedea că întrebarea are sens şi de fapt se transformă într-un răspus dacă primul unde este luat în sens intern iar cel de-al doilea în sens extern: Dintr-un unde (intern-direcţional) ştii unde (extern-poziţional) eşti.

Se vede acum că activitatea primară de localizare este produsă de subiect. Singur în cosmos fiind, ştiu totuşi că sunt în centrul unui sistem de direcţii pe care eu îl introduc în spaţiul gol, care prin aceasta nu mai este gol, ci capătă o ordine formală şi se transformă într-un „aici“. Acest spaţiu pe care îl numesc „aici“ face posibil conceptul unui spaţiu care este „acolo“. Odată cu diferenţa aiciacolo apare o rupere a omogenităţii spaţiului gol şi a simetriei sale. Pot chiar să încerc să-l reduc pe „acolo“ la „aici“ imaginîndu-mi o linie care străbate tot spaţiul infinit, diferit de mine, adăugându-i o structură. Pot să devin, cu alte cuvinte, regele spaţiului infinit.

se pot vedea aşadar următoarele lucruri: prin simpla lui existenţă, omul introduce în cosmos trei elemente. 1. Nevăzutul: direcţiile nu se văd, nu sunt un „unde“ fix-extern, dat (nu vezi partea dreaptă aşa cum vezi un bloc). Orice discuţie despre pătrunderea spiritului în lume sau despre sensul vieţii trebuie să înceapă cu analiza conceptului direcţiei. 2.Ordinea: direcţiile structurează spaţiul într-un „aici“ şi un „acolo“, şi fac posibil un număr determinabil de mişcări distincte (eu mă pot mişca şi restul spaţiului poate să fie în repaus sau invers). 3.Infinitul: spaţiul gol nu este nici finit nici infinit, ci eu aduc infinitudinea proiectând prin mintea mea o linie care îl străbate la nesfârşit. Faptul că eu pot gândi această linie infinită arată că spaţiul meu, „aici“-ul are deja în el infinitul. Iată cum un om fără să facă nimic împrăştie fiinţă, adică nevăzut, ordine, infinitudine, în jurul său. Semnul acestei intrări a fiinţei în lume este mereu asimetria aşa cum se poate vedea mai ales în generarea spaţiului moral, pe care nu o voi discuta aici.

Care este concluzia? Ce ştiu acum, după ce Cosmosul reapare şi eu mă văd din nou în Cişmigiu? Ştiu că eu mă auto-localizez, îmi produc spaţiul meu şi „unde“-le intern şi abia apoi mă localizez prin intermediul obiectelor externe. Mai întâi structurez spaţiul prin sus-jos, stânga-dreapta, înainte-înapoi şi abia apoi pot să mă mişc şi să deduc din alcătuirea parcului locul în care mă aflu. Dar aceasta mă duce la o judecată ontologică: Sunt numai dacă mă aflu. „Este“-le este proiectat în cosmos dintr-un loc de mare densitate şi tensiune care funcţionează în alt regim ontologic. Nu întâmplător Heidegger a numit acest regim Befindlichkeit, de la sich befinden, a se afla. Ceea ce se află nu este aşa cum şi unde este este-le. În întrebarea „de unde ştii unde eşti? “, primul „unde“ este al lui a se afla iar cel de-al doilea al lui este