Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Reflecţii (in)actuale de Adrian G. Romila

În 1999 Editura Nemira arăta publicului românesc o latură mai puţin cunoscută a savantului Ioan Petru Culianu.

După ce se traduseseră lucrările sale de referinţă în domeniul istoriei religiilor (Eros şi magie în Renaştere, Gnozele dualiste ale Occidentului, Experienţe ale extazului), apăreau atunci textele gazetăreşti şi câteva interviuri ale discipolului eliadian, puse sub titlul unui text mai vechi al acestuia, din 1987: Păcatul împotriva spiritului. Volumul a fost reeditat în cadrul seriei Culianu de la Polirom, în 2005, şi a fost reluat acum, în 2013, cu tot cu cele trei completări edificatorii faţă de ediţia din 1999: articolul Ofensa rasistă (un fel de analiză a logicii opresiunii), interviul cu Mauro Martini despre liderul Saddam Hussein şi varianta integrală a interviului acordat Gabrielei Adameşteanu în decembrie 1990, la Chicago.
Antologia îngrijită de Tereza Culianu-Petrescu încearcă să cuprindă, prin „ieşirile” extra- ştiinţifice ale lui Culianu, imaginea întreagă a atitudinilor sale publice. În ansamblu, avem un mozaic de registre, cu luări de poziţie în legătură cu scena politică din România acelor ani, elogii ale unor personalităţi (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Moshe Idel, Umberto Eco, Elie Wiesel), critici ale extremismului legionar interbelic, recenzii de carte, povestiri-parabolă. Sunt de amintit şi textele in memoriam, semnate de intelectuali care l-au cunoscut pe Culianu, sub o formă sau alta: Şerban Anghelescu, Dana Şişmanian, Radu Portocală, Dan Laurenţiu, Dorin Tudoran şi Vladimir Tismăneanu. Aş vrea să remarc, din toate, o singură direcţie, pentru a evidenţia necesitatea reeditării volumului. E vorba de apertura istorică a multora dintre opiniile exprimate de Culianu, îndeosebi în textele publicate în săptămânalul new-yorkez „Lumea liberă românească”, sub rubrica „Scoptophilia”, între 1989-1990. Veridicitatea acestor opinii nu ţine numai de firea incomodă a autorului, ci şi de inerţia infernală a tarelor comuniste, pătrunse adânc în evenimentele majore ale istoriei recente româneşti şi în mentalul românilor după aşa-zisa Revoluţie.
În cele mai multe articole, Culianu a denunţat agresiv neocomunismul instalat în ţara natală după căderea dictaturii, înfierându- l concret cu nume şi situaţii. E probabil că acest fapt i-a adus şi abominabila executare din 21 mai 1991, în toaleta Universităţii din Chicago, după câteva anterioare ameninţări. Imaginând un scenariu macabru iniţiat de KGB pentru a recicla politic ţările estice, Culianu a afirmat în texte corozive precum Fantapolitica ori Cea mai proastă inteligenţă că România s-a aflat, în continuare, după ’89, sub dictatura mult mai subtilă a clicii iliesciene, ceea ce a dus la prelungirea eşecurilor politice, sociale şi culturale ale concetăţenilor săi. Supercomputerul rusesc al lui Andropov a inventat universuri posibile, alternative de schimbare în ţările satelit, punând oameni ca Iliescu şi Brucan în funcţii-cheie şi regizând reprimări violente împotriva opozanţilor, precum celebrele mineriade (teza extinderii istorice a hărţii ideologice ca selecţie de tip mind game stă, de altfel, la baza teoriilor religioase culianiene). Acestea au fost unele dintre cauzele principale ale involuţiei româneşti, caracterizată atunci, în anii ’90, în primul rând prin acţiunea de decapitare a elitei neînregimentate. Era inadmisibil ca oameni ce au făcut jocurile dictaturii (şi Culianu îi numeşte fără menajamente şi fără nuanţările necesare) să constituie încă puncte de reper ale inteligenţei româneşti, în timp ce alţii, verticali, valoroşi şi curajoşi, să fie marginalizaţi (Regele a murit – atenţie la urmaş). La fel, era inadmisibil ca românii să aibă, după căderea dictaturii naţional-comuniste, acelaşi tip de mentalitate refractară la valorile autentice, în confruntarea liberă cu Occidentul (Patriot?). Într-un acelaşi joc de-a universurile posibile, atât de drag epistemologului Culianu, el visa ca soluţie posibilă a schimbării stării de lucruri punerea în funcţii importante a unor personalităţi intelectuale pe care Occidentul şi întreaga lume să le recunoască: Dan Petrescu, Andrei Pleşu, chiar Mircea Eliade. Dacă lăsăm la o parte severitatea exagerată cu care autorul a judecat aproape întotdeauna cultura română (cu rare excepţii, susţinea Culianu, „cultura română postbelică nu a produs nimic care să îndreptăţească ideea unei direcţii sau a unui punct de referinţă” — Cultura română?), găsim destule elogii aduse unor figuri care ar fi putut legitima România atunci, într-un efort de a obţine o schimbare rapidă a imaginii ţării în afară. O arată în special texte ca Scrisori deschise către Andrei Pleşu sau Scrisoare deschisă către Gabriel Liiceanu după lectura Jurnalului de la Păltiniş. În rest, „intelectualii români par să confirme, prin urmare, teza neomarxistă a lui Karl Manheim: alcătuiesc o freischwebende Intelligenz, o intelighenţia fluctuantă, care îşi face iluzia că urmăreşte ţeluri superioare, dar care se dovedeşte, în realitate incapabilă de a înfăptui obiectivele cele mai banale” (Bene vixit qui bene latuit… România: intelectualul lipsit de putere).
Cât de actuale sau inactuale sunt opiniile lui Culianu, putem să observăm şi singuri. Elita autohtonă nu numai că nu a aderat prea mult la socio-politica ultimilor douăzeci de ani, dar a arătat că modul în care se face politică o scârbeşte profund. Aşa se justifică prea puţina ei implicare. Între ceea ce crede/vede elita şi ceea ce văd şi cred masa şi politicienii a existat mai mereu o prăpastie. Ca să nu mai vorbim despre adevărurile care ar fi trebuit lămurite de la început („confiscarea” Revoluţiei”, dosarele celor ce au făcut poliţie politică, scenariul mineriadelor, cine are dreptul moral să judece, priorităţile naţionale, tăcerile vinovate ş.a.) şi care n-au fost lămurite tocmai fiindcă „în frunte” s-au aflat mereu aceiaşi protectori ai minciunii (actanţi ai jocului manipulator, ar fi spus Culianu). Chiar dacă soluţia unei „republici” de tip platonic e utopică, ea îi părea singura eficientă atunci, în zorii revenirii, unuia dintre cei mai tineri şi mai valoroşi exilaţi români. Doar personalităţi necontaminate de regulile şi de fascinaţia jocului puterii, doar indivizi liberi de ideologii distructive şi compromise ar fi putut repara ceea ce dărâmase comunismul în patruzeci şi ceva de ani. Aplicată atunci, soluţia Culianu ar fi făcut, poate, ca azi România să arate altfel şi să fie asimilată mai de mult, în mod firesc, marii familii europene. Măcar ca exerciţiu de reflecţie actuală, merită să credem că autorul Arborelui gnozei nu s-a înşelat. În celebra parabolă a Jormaniei, reprodusă în prezentul volum, există un semenea exerciţiu de factologie. Ea e alcătuită din două povestiri, Intervenţia zorabilor în Jormania şi Jormania liberă. Culianu imaginează un scenariu stupefiant de asemănător cu ceea ce se va întâmpla în ţara sa natală peste numai câteva luni de la publicarea ei. Eminentul istoric al religiilor avea, aşadar, extraordinara capacitate de a se ridica deasupra jocului istoriei şi de a-i privi invariantele, aşa cum noi, prizonierii desfăşurării ei concrete, n-o puteam face. Descoperind modul de operare diacronică a ideii, Culianu realizase că omul e angajat în istorie într-un moment determinat şi nu realizează că activităţile sale sunt doar rezultatul unei opţiuni din imensul joc combinatoric pe care sistemul îl desfăşoară. Spusese deja în Gnozele dualiste ale Occidentului că sistemul ne alege pentru a deveni „eroi” sau „victime” şi că, în rest, hazardul se îngrijeşte de toate. Dacă privim la destinul lui Culianu, afirmaţia pare profetică. Cei prinşi în sistem nu sunt capabili să realizeze ce joc istoric decizional (şi superior ontologic) a făcut ca profesorul Culianu să dispară atât de absurd din ordinea lucrurilor. Nu luase în seamă mulţimea de ameninţări telefonice şi textuale pe care le primise, legate mai ales de criticile aduse regimului neocomunist din ţara natală şi de implicarea în vizitele regelui Mihai în SUA. Intuind mecanismul supratemporal al sistemului, fusese eliminat în timp de arbitrariul său misterios.
Ultima carte a lui I.P. Culianu a fost Out of this World, tradusă la noi sub titlul Călătorii în lumea de dincolo. Ea e trimisă Gabrielei Adameşteanu pe 21 mai 1991, în România. Peste câteva ore, tragicul eveniment al asasinatului avea să se producă, iar cartea a ajuns la destinaţie după moartea autorului. Data de sub dedicaţia de pe prima filă, împreună cu titlul alcătuiesc, cutremurătoare coincidenţă, mesajul unuia care, într-adevăr, în momentul acela trecuse „în afara acestei lumi”. Revelând prea multe semenilor săi, Culianu a devenit „eroul”, apoi, anihilat, „victima”. Avusese dreptate, hazardul se îngrijeşte de toate.
În 1987 scria: „În ziua de astăzi, păcatul împotriva Spiritului are mai multe nume: imobilism, minciună consolidată, genocid cultural. În expresia «genocid cultural», efectul ucigător al păcatului este imediat vizibil”. O fi fost o simplă presupoziţie teoretică, un demers inactual?


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara