Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Reflecţii asupra romanului Lisboa para sempre de Mihai Zamfir de Fernando Couto e Santos

La Editura Thesaurus din Brasilia a apărut de curînd cel de al doilea roman al lui Mihai Zamfir, tradus în portugheză (dupăAcasă - Uma casa, dois mundos, editat în urmă cu doi ani). Romanul Se înnoptează. Se lasă ceaţă (Polirom, 2006) a căpătat, în varianta sa portugheză, titlul Lisboa para sempre (Lisabona pentru totdeauna). Traducătoarea este Carolina Martins Ferreira, cea care a tradus în portugheză şi alţi prozatori români contemporani (pe Norman Manea, de exemplu).
După lansarea cărţii în oraşul Brasilia, în cadrul Asociaţiei Naţionale a Scriitorilor, a urmat o lansare în Portugalia, organizată de Institutul Cultural Român, filiala din Lisabona. Festivitatea a reunit pe majoritatea intelectualilor interesaţi de cultura română din capitala lusitană. Prezentarea cărţii a fost făcută de profesorul Fernando Couto e Santos, din intervenţia căruia reproducem cîteva pasaje.

Lisboa para sempre? Titlul cărţii poate da naştere unor echivocuri. Dacă ar vedea-o în vitrina unei librării, fără nicio indicaţie suplimentară, un cititor neavizat ar putea strâmba din nas, crezând că este vorba despre un ghid complet de sfaturi practice sau despre un banal manual de supravieţuire pentru turişti. Cu toate acestea, decepţia lui va fi mare când va deschide cartea şi va descoperi că, de fapt, este vorba de un roman. „Mai bine era ceea ce credeam eu!”, exclamă el. „La ce-i bun un roman? Dacă măcar ar fi fost o carte cu texte de fado sau reţete de peşte şi tot ar fi servit la ceva.” Pentru acest cititor, care petrece ore în şir vizionând programe la televizor ce cultivă imbecilitatea, pentru care probabil că internetul se rezumă doar la Facebook, romanul – la fel ca şi poezia sau eseul – nu servesc la nimic. Şi totuşi, încă mai supravieţuiesc – deşi în număr redus – cititorii cărora le place să se lase seduşi de cuvintele care se înalţă în zbor dintr-un roman frumos. Poate că aparţin unei societăţi secrete ai cărei membri se vor aduna, probabil într-un viitor nu prea îndepărtat, asemeni unor bande de excentrici sau de marginali, pe sub scări de bloc sau în lugubre cafenele labirintice. Aşadar, acestor cititori, activi şi inteligenţi, se adresează cărţi precum Lisboa para sempre. Autorul, Mihai Zamfir, născut la Bucureşti, este moştenitorul unei tradiţii nobile a culturii române, aceea care îmbină literatura cu filozofia. După modelul lui Lucian Blaga şi Mircea Eliade, Mihai Zamfir dovedeşte şi el o legătură strânsă cu Portugalia în special şi cu lumea lusofonă în general (îndeosebi cu Brazilia); în cazul lui, ea este mai profundă decât a precursorilor săi, deoarece, în calitate de profesor universitar, s-a specializat în literaturile de limbă portugheză, având publicate lucrări de critică despre cultura lusitană. Această fascinaţie a românilor pentru limba şi cultura portugheză reprezintă o variantă a fascinaţiei lor pentru lumea latină şi, de ce nu, o manieră de a depăşi geografia, care situează ţara ca o insulă latină într-o lume predominant slavă, în ceea ce priveşte Portugalia, diferenţele faţă de România nu sunt atât de stridente.
Nu este Portugalia, o ţară de mici dimensiuni, sub multe aspecte o Românie scăldată de soare şi mare? Din punct de vedere cultural şi înnebunite de pasiune, nu s-au abandonat ambele ţări, la un moment dat, în braţele Franţei, aşa cum se abandonează un bărbat în braţele unei femei?
Romanul Lisboa para sempre al scriitorului român este al doilea tradus în portugheză, după Acasă (Urna casa, dois mundos), apărut în 2009, tot sub egida editurii braziliene Thesaurus, în traducerea Carolinei Martins Ferreira.
Lisboa para sempre este un roman epistolar. Personajele poartă o corespondenţă la sfârşitul secolului trecut şi începutul sec. al XXI-lea, între Lisabona, Bucureşti, München şi Melbourne şi, sporadic, Queensland şi Viiamoura.
Romanul epistolar – care a avut epoca lui de glorie în secolul al XVIII-lea, cu titluri ca Scrisori persane de Montesquieu (1721), Pamela de Samuel Richardson (1740), Suferinţele tânărului Werther de Goethe (1774) sau Legături periculoase de Laclos (1782) – ar avea, pentru unii, scopul de a conferi mai mult realism povestirii. Indiferent de tehnica aleasă de fiecare autor, ceea ce contează este ţesătura narativă şi vocea care se face auzită din spatele cuvintelor. În această naraţiune care se ţese între Lisabona, Bucureşti, München şi Melbourne, personajele îşi configurează propriul parcurs, prin intermediul scrisorilor, afirmându-şi singularitatea, schiţându-ş i neliniştile şi trăirile.
După cum nu arareori se întâmplă cu romanele epistolare, dragostea este o prezenţă puternică în Lisboa para sempre. Însă această prezenţă nu înseamnă neapărat că scrisorile sunt scrisori de dragoste, cel puţin în sensul clasic al cuvântului, în definitiv, cum spunea Fernando Pessoa, via Álvaro de Campos, toate scrisorile de dragoste sunt ridicole. Şi totuşi, în romanul de faţă, personajele, chiar şi atunci când nu scriu scrisori de dragoste, nu sunt ridicole, spre deosebire de ceea ce ar insinua Fernando Pessoa. În cazul nostru nici nu are vreo importanţă, având în vedere că Fernando Pessoa era poet şi, după spusele proprii, poetul este un „prefăcut”.
Lingvistul Petru Cosmovici revine la Lisabona, oraşul unde a trăit o perioadă în anii şaptezeci din secolul trecut, şi se gândeşte să-i scrie lui Isabel Nogueira pe care, citind un articol apărut în revista Portuguese Studies, o bănuieşte că ar fi cea cunoscută, cândva la Facultatea de Litere din capitala portugheză şi care, în prezent, predă la o universitate australiană.
Isabel îi răspunde, stabilindu-se astfel o corespondenţă regulată. Pe măsură ce înaintează corespondenţ a, aflăm că Isabel a fugit din cauza unor neînţelegeri cu familia. Într-un fel, a fugit şi de ţara pe care o idealizase după 25 aprilie 1974, dată cunoscută în străinătate ca Revoluţia Garoafelor.
Petru – al cărui nume este mai apropiat, din punct de vedere fonetic, de portughezul „Pedro” decât de „Petre”, mai comun în româneşte – este invadat de o nostalgie indiscutabilă, revenind la Lisabona, după douăzeci şi cinci de ani de la prima lui vizită în capitala lusitană. Deja nu mai este Lisabona care, după unii, incită la sinucidere, Lisabona vechilor cârciumi sordide unde se mânca peşte proaspăt la grătar, iar vinul se scotea direct din butoi, şi nici Lisabona vechilor magazine din Chiado, distruse de incendiul din 1988 care, inspirate după modelul parizian, îi aduc aminte de unele galerii ce existaseră pe vremuri şi la Bucureşti. Petru simte o nostalgie atât de intensă pentru vechea Lisabonă pe care o cunoscuse înainte, încât pare că s-a molipsit de dor, de acel sentiment pe care obişnuinţa l-a introdus în imaginarul portughez în general şi lisabonez în particular ca pe un soi de carte de vizită a ţării, în definitiv, această dulce melancolie sau tristeţe nu ar fi specific lisaboneză; să ne amintim de termenul turcesc „hüzün”, asociat oraşului Istambul, pe care îl descrie în minunata sa carte omonimă Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2006. La urma urmelor, viaţa evoluează, îşi urmează cursul şi ne rămâne întotdeauna nostalgia şi ceea ce am păstrat în memorie. S-a vorbit deja mult despre adevărata patrie a unui scriitor, dacă este literatura însăşi, limba sau chiar copilăria. Oare nu ar putea nostalgia şi memoria să îndeplinească şi ele funcţia de patrie pentru un scriitor sau poate doar pentru un simplu personaj ca Petru?
Până la sfârşitul romanului (care se încheie simptomatic cu o frază în franceză, parcă pentru a accentua rolul Franţei, cel puţin altădată, ca verigă de legătură între Portugalia şi România), personajele se dezgolesc, precum nişte naufragiaţi ai propriului destin, expunându-şi interioritatea. Scriu scrisori ca şi cum ar juca o partidă de cărţi. Dar nu este viaţa, la urma urmelor, un etern joc de cărţi? Nu sunt scrisorile, în felul lor, asemenea unor piese de puzzle, unor cărţi de joc care se compun şi se descompun, alcătuind destinele?
Mihai Zamfir ne oferă, în era mesajelor pe telefoanele mobile, a e-mailurilor şi a altor inovaţii tehnice care se şterg printr-o simplă apăsare pe tastă, un roman epistolar în care, pe lângă iubire, memoria joacă un rol salutar. După cum scria cineva, romanul este memoria revăzută cu imaginaţie, de aceea ar putea fi întotdeauna privit drept o metaforă imperfectă a memoriei. Imperfectă? Nu ar putea fi, în definitiv, ficţiunea forma perfectă de a transmite realitatea? Şi ce reprezintă de fapt realitatea? Indiferent de alte consideraţii, Mihai Zamfir este un romancier rafinat, deoarece în spatele poveştilor pe care le creează, este vizibilă importanţa memoriei transfigurate de imaginaţie. Deja în romanul Acasă , naratorul asistă la un timp ce îi scapă din mână şi la dispariţia unei mari părţi din vechiul Bucureşti, din cauza furiei lui Nicolae Ceauşescu care, demolând străzi întregi, declanşează un atac asupra memoriei oraşului, în Lisboa para sempre, diversele personaje, prin vocile lor, sunt cele care construiesc memoria. Literatura însăşi este un dialog fecund între mai multe voci. Voci care întrupează emoţiile ce se nasc sub pana scriitorului...

Fernando Couto e Santos
(Institutul Cultural Român de la Lisabona, 23 martie 2012)
(Traducere din lb. portugheză de Anca Milu-Vaidesegan)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara