Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Reţeta liniştii de Sorin Lavric

Epictet, Manualul, traducere din limba greacă, notă asupra traducerii, indice de nume de Ioana Costa, cuvînt înainte de Andrei Pleşu, Editura Seneca Lucius Annaeus, Bucureşti, 2015, 94 pag.

Cînd Seneca, la porunca lui Nero, îşi punea capăt zilelor (în 65 d. H.), Epictet era un băieţel de 10 ani, a cărui condiţie de sclav nu-i înlesnea nici un viitor. Era retras, cuminte şi fără nici o extravaganţă prin care să atragă atenţia celor din jur. Şi nici nu-i trecea prin cap să facă filosofie.

Se născuse în Heiropolis („oraşul sfînt“), o cetate grecească din Anatolia, ale cărui ruine le găsim azi împrăştiate în relieful pietros al Turciei. Ţine de o ironie a sorţii ca, în materie de filosofie sau religie, multe capete luminate să se fi născut în Turcia (Capadocia, Anatolia) sau Siria (Antiohia), regiuni a căror încărcătură spirituală s-a stins treptat, pînă la a oferi deprimantul spectacol de astăzi. Te încearcă un sentiment bizar cînd vezi că părinţii capadocieni (Vasile şi cei doi Grigore), întemeietorii teologiei ortodoxe, s-au născut pe pămînt turcesc, cum ai o tresărire neplăcută cînd afli că un martir creştin ca Ignaţiu din Antiohia a apărut din mijlocul sirienilor. La mijloc e o tendinţă al cărei sens e uşor de depistat de-a lungul istoriei: Orientul fecundează Occidentul în privinţa spiritului, în schimb Apusul cucereşte Răsăritul în privinţa tehnicii. De o parte, magie, credinţă şi superstiţii, de cealaltă raţiune, calcul şi ateism. Iar ce trăim azi e doar un alt chip pe care îl ia aceeaşi milenară tendinţă, atîta doar că acum spiritul a fost înlocuit cu demografia: un val de fiinţe îndobitocite copleşesc Apusul prin masa de prăsilă biologică. Sîngele învinge tehnica, profitînd de naivitatea gazdelor primitoare. Pînă cînd gazdele se vor trezi şi vor declanşa un război religios.

Spre deosebire de noi, care ne aflăm la începutul unui ciclu istoric, Epictet se afla la mijlocul unei bucle ce echivala cu expansiunea Imperiului Roman. Cu o viaţă uimitor de lungă pentru acele vremuri (80 de ani), Epictet se naşte sub descreieratul de Nero şi moare sub resemnatul de Hadrian, între ei domnind beligerantul Traian, care va împinge imperiul la maxima lui întindere. Nici măcar nu se ştie cum îl chema cu adevărat pe Epictet, numele cu care a rămas în memoria posterităţii fiind o poreclă cu sensul de „dobîndit“, adică căpătat de-a gata în urma răpirii din Anatolia. Adus la Roma, va intra în slujba lui Epaphroditus, pe vremuri el însuşi sclav al lui Nero, dar eliberat ulterior prin graţie imperială. Stăpînul se va arăta îngăduitor cu tînărul, luîndu-l cu sine la lecţiile de filosofie pe care Gaius Musonius Rufus, un stoic în vogă al epocii, le preda la Roma. În urma acestor lecţii, în adolescentul căruia nu-i trecea prin cap să facă filosofie se va aprinde pasiunea gîndirii, şi, cînd va fi eliberat la vîrsta de 13 ani, Epictet îşi va şti cu claritate drumul: întemeierea unei şcoli de morală inspirată de dîrzenia stoică.

Dar şcoala nu o va ridica la Roma, de unde va fi alungat de fiul lui Vespasian, Domiţian, în ochii căruia filosofii erau o încrengătură dubioasă, alcătuită din cîrcotaşi clocind mereu idei subversive. Aşa că Epictet ajunge în Grecia, la Nicopolis („cetatea victoriei“), unde îşi va vedea visul cu ochii. Numai că maestrul detesta scrisul, învătăţura sa fiind cu totul orală, de aceea trebuie să mulţumim lui Flavius Arrian, unul dintre discipolii săi, care a notat în mai multe variante gîndurile pedagogului. Dintre ele, Manualul e forma cea mai scurtă, concentrarea gîndului făcînd casă bună cu concizia expresiei. În limba română, urechea noastră rareori mai percepe sensul iniţial al manualului (din lat. manus = mînă), de text în vederea mîinii, adică aflat la îndemînă, la care cititorul recurge de fiecare dată cînd vrea să dea peste îndemnuri etice privind dobîndirea seninătăţii în viaţă. Titlul grecesc encheiridion este un derivat din cheir („mînă“) şi surprinde chiar nuanţa „mînuirii“. Desfăşor un sul cu mîna spre a găsi acolo motive de liniştire. În fond, toată cartea e o cataplasmă menită a înlătura tulburările din suflet. Cine vrea o lectură cu efect sedativ o va găsi cu prisosinţă în textul lui Epictet. Sfaturi, exhortaţii, reflecţii despre cum e cel mai bine să-ţi duci viaţa. Ţinta: ataraxia, lipsa frămîntărilor.

În linii mari sînt şase idei călăuzitoare în carte. Prima e că mai toate lucrurile în viaţă se petrec peste capul tău, fără ca zeii să te întrebe dacă eşti mulţumit cu rostul pe care ţi l-au dat. E ca într-o piesă în care alţii hotătăsc ce rol ai de jucat, singura ta grijă fiind aceea de a te achita cît mai bine de sarcina primită. „Aminteşte-ţi că eşti un actor într-o piesă de teatru, iar autorul alege varianta pe care o doreşte: scurtă, dacă o vrea scurtă; lungă, dacă o vrea lungă; dacă vrea să joci rolul unui sărman, trebuie să-l joci cît de bine poţi – la fel, dacă te vrea în rol de infirm, sau de magistrat, sau de om sărac cu duhul. Treaba ta e să joci cu onestitate ce ţi s-a dat: alegerea e în puterea altuia.“ (p. 17)

A doua idee e că gîndul morţii e remediul împotriva oricărui necaz, întrucît catastrofa decesului e atît de mare că în raport cu ea orice altă nenorocire e floare la ureche. Mai mult, perspectiva morţii te solicită pînă acolo că nu-ţi mai îngăduie să te porţi ca o lichea. Nuanţa, să recunoaştem, e pe cît de nobilă pe atît de inaplicabilă azi, căci ar fi minunat ca certitudinea morţii să insufle oamenilor dorinţa de a fi demni. Dimpotrivă, ce vedem în jur este o schimonosire morală asupra căreia moartea nu mai are nici o influenţă. „Ţine-ţi dinaintea ochilor, zi de zi, moartea şi fuga şi toate cele ce par îngrozitoare, dar, mai presus de toate, moartea: aşa niciodată nu te vei gîndi la ceva nedemn şi nici nu vei dori să faci ceva nedemn. (p. 21)“

A treia idee e că o întîmplare nu e în sine nici bună şi nici rea, nici veselă şi nici tristă, ci doar gîndul nostru despre ea o face cînd bună, cînd rea, cînd veselă, cînd tristă. Cu alte cuvinte, omul e măsura a toate, dacă ştie să se mulţumească cu rolul pe care l-a primit. Cînd însă iese din rol şi vrea mai mult, viaţa devine o vale a plîngerii. „Cînd vezi pe cineva în jale, plîngînd că i-a murit copilul sau că s-a înstrăinat de el, ori că şi-a pierdut bunurile, ia seama să nu te laşi pradă părerii că este nefericit de pe urma unor nenorociri exterioare, ci păstrează-ţi la îndemînă ideea aceasta limpede, că «ceea ce îl întristează este nu întîmplarea, ci gîndul legat de ea»“. (p. 16)

A patra idee este o pledoarie antisomatică, o înverşunare împotriva trupului cu repudierea plăcerilor pe care simţurile ţi le oferă. „Este semnul unei minţi nătîngi să zăbovească asupra celor ce ţin de trup, acum ar fi să facă gimnastică vreme îndelungată, să se uşureze vreme îndelungată, să se împerecheze vreme îndelungată. Acestea însă se cuvine să fie făcute de la sine: atenţia toată să fie îndreptată asupra minţii.“ (p. 41)

Şi astfel trecem le cea de-a cincea idee: apologia omului interior, a cărui atenţie e îndreptată cu precădere spre propria minte, fără a lua seama la ce se întîmplă în afară. Dacă tot sîntem la cheremul unor întîmplări cărora nu le putem hotărî deznodămîntul, măcar să ne sustragem lor căutîndune refugiul în noi înşine. Curată morală stoică, fără doar şi poate.

A şasea şi ultima idee priveşte direct filosofia, cu îndemnul de a nui lua în serios pe cei care te iau peste picior atunci cînd te ocupi cu ea. E îndemnul de a nu abdica atunci cînd te loveşti de ironia semenilor. „Dacă aspiri la filosofie, pregăteşte-te de aici încolo să se rîdă de tine, să fii luat în batjocură de mulţi.“ (p. 22) Simplu şi adevărat.

Paradoxul lui Epictet e că, deşi atins de resemnare stoică, are un efect tonic asupra cititorului, redîndui pofta de a înfrunta viaţa cu ajutorul meditaţiei. În măsura în care cuvintele sînt vectori de energie a minţii, vorbele lui Epictet îţi insuflă o consolare neaşteptată, ridicîndu-ţi moralul şi făcîndu-te mai apt pentru mizeriile vieţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara