Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
„Redescoperiri“ la Galeria Naţională din Washington de Edward Sava

Există o tradiţie a Galeriei Naţionale din Washington de a propune manifestă ri care atrag atenţia asupra unor creatori daţi uitării. Câteva actuale sau recente expoziţii reprezintă excelente exemple în acest sens.

Născut în 1462, la zece ani după Leonardo şi la treisprezece înainte de Michelangelo, elev al lui Cosimo Rosseli, Piero di Cosimo a avut parte de comenzi prestigioase şi succese remarcabile într-o perioadă de efervescenţă culturală rămasă fără pereche în istoria artei. Au urmat secole în care numele i-a fost cu desăvârşire ignorat… Acum, la Washington, „Piero de Cosimo. Poezia picturii în Florenţa Renaşterii”, incluzând 44 dintre cele 50-60 de picturi care-i sunt atribuite, a revelat privitorului contemporan o artă plină de surprize.

Influenţat de Leonardo, Filippino Lippi şi mai ales de preocuparea pentru detalii a pictorilor flamanzi care se insinuează în pictura florentină odată cu aducerea de la Bruges a altarului Portinari de Hugo van der Goes, Piero compune lucrări de o mare varietate. Aşa cum scria Giorgio Vasari în „Vieţile....” sale (1568), Piero di Cosimo „îşi schimbă stilul aproape de la o lucrare la alta”… Pe de o parte, pictează serene tablouri religioase pline de misterioasă poezie, cu subiecte convenţionale, cu amănunte inspirate fie din natură fie imaginate şi simboluri a căror semnificaţie nu ne este astăzi întotdeauna clară… Pe de alta, în lucrări profane cu rol decorativ – Vânătoarea, Reîntoarcerea de la vânătoare – sau în altele direct inspirate de Metamorfozele lui Ovidiu – Eliberarea Andromedei, Descoperirea mierii, Aventurile lui Silen – Piero a propus imagini în care pulsează o energie brutală care nu are echivalent în „ordonata” lume a Renaşterii târzii, cu nostalgiile ei arcadiene, ci poate doar în viziunile apocaliptice ale lui Hyeronimus Bosch. Ca şi la Bosch, grozăviile descrise – în „Descoperirea mierii, de exemplu – nu te oripilează ci se constituie într-un spectacol teatral la care eşti invitat să iei parte.

Unele dintre tablourile lui Piero di Cosimo au aparenta lipsă de noimă a visurilor. În „Ridicarea unui palat”, clădirea aproape terminată are două aripi disjuncte legate cu totul artificial printr-o colonadă. Atenţia ţi-e îndreptată în primul rând spre feluritele ustensile folosite în construcţii, redate în cele mai mici detalii. Muncitorii sunt îmbrăcaţi într-un amestec de veşminte antice şi contemporane. Statui culcate pe jos par mai degrabă cadavre decât ornamente gata a fi ridicate pe coloane. În centru, un cal şi un călăreţ, pictaţi destul de stângaci, care nu au nicio legătură cu alte elemente ale picturii, par să vrea să iasă din tablou şi să intre în universul privitorului.

Nu întâmplător arta sa, cu straniul ei amestec de real şi imaginar, l-a făcut pe André Breton să-l desemneze pe florentin drept „un strămoş spiritual” al suprarealismului.

Doar cineva care a văzut ambele expoziţii la Washington se poate gândi să compare opera lui Piero di Cosimo cu cea a olandezului Joachim Wtewael (1566-1638), un artist şi mai puţin cunoscut – nici măcar concetăţenii săi nu sunt siguri cum să-i pronunţe numele – dar nu mai puţin talentat... Şi totuşi elementele unei posibile comparaţii sunt prezente în abundenţă… Ca şi Piero, Wtewael a creat într-o perioadă de tranziţie, rămânând fidel unui stil „arhaic” într-o lume aflată în schimbare. Educat în stilul manierismului şcolii din Haarlem, de la sfârşitul secolului al XVI-lea, caracterizat de distorsiuni elegante, culori excentrice şi un rafinament excesiv, el a rămas aproape imun la evoluţia spre naturalism din timpul „Epocii de Aur” a picturii olandeze... La fel ca în cazul lui Piero, moştenirea sa include câteva portrete, picturi didactice cu subiect religios, cu scăpărări de imaginaţie şi mult mai „libere” creaţii pe teme mitologice, unele – Marte şi Venus surprinşi, Păstorul din Apulia, Perseu salvând-o pe Andromeda – inspirate de Metamorfozele lui Ovidiu. Perseu salvând-o pe Andromeda, de exemplu, recomandă atenţiei privitorului aceeaşi alăturare de făpturi plăsmuite de imaginaţia artistului – monstrul cu solzi şi pene – şi vietăţi – scoicile exotice – redate cu o maximă grijă pentru respectarea detaliilor „reale” ca în multe dintre creaţiile lui Piero di Cosimo...

Cele circa 40 de picturi ce fac parte din retrospectiva de la Washington, subintitulată „Plăcere şi devoţiune”, demonstrează că Wtewael a fost un povestitor înnăscut şi, mai ales, un magistru al compoziţiei, trăsături ale creaţiei sale revelate în primul rând în lucrările cu subiect mitologic pictate pe mici panouri de cupru. Cu subiecte prea „îndrăzneţe” pentru vremea în care au fost create, ele au fost pentru multă vreme ascunse în scrinurile colecţionarilor şi au fost redescoperite relativ recent, contribuind la scoaterea numelui artistului din anonimat... În Nunta lui Cupid cu Psiche (1601- 1603), Wtewael înghesuie un iureş de figuri aflate în mişcare, fiecare cu gesturi şi atitudini diferite, lăsând privitorul să navigheze înainte şi înapoi de la detalii pline de inventivitate, vigoare artistică şi referinţe erotice la întregul unei structuri foarte închegate… În Vulcan surprinzându-i pe Venus şi pe Marte, acţiunea principală – Vulcan călcând în picioare armura lui Marte şi pregătindu-se să arunce plasa în care-i va prinde pe cei doi – este însoţită de alte scene în care-l vezi pe Vulcan la forjă, pe Apollo dând la o parte perdelele unui pat somptuos – locul adulterului – şi pe Diana aruncându- ne cu o căutătură atotştiutoare. Privitorul recompune din fragmente pictate cu un extraordinar control al tuşei şi culorii întreaga poveste.

Expoziţia Wtewael se înscrie într-un lung şir de remarcabile manifestări – Frans Mieris (2006), Jan Lievens (2008), Hendrick Avercamp (2011), Willem van Aelst (2012) – pe care Arthur Wheelock, specialistul Galeriei Naţionale în arta post-renascentistă a nordului Europei, le-a dedicat unor pictori consideraţi minori, activi în preajma perioadei de aur a picturii neerlandeze. Meritele sale în reevaluarea unei epoci esenţiale în evoluţia artei occidentale nu pot fi destul subliniate.

Simultan cu retrospectiva dedicată artistului olandez, s-a desfăşurat la Washington o manifestare dedicată lui Gustave Caillebotte, probabil creatorul cu numele cel mai cunoscut dintre cei trei menţionaţi în acest articol. Caillebotte a rămas în istorie nu atât pentru creaţia sa cât pentru sprijinul financiar pe care l-a acordat organizării expoziţiilor de grup ale impresioniştilor şi pentru colecţia de picturi ale acestora pe care a donat-o la moartea sa (1894) statului francez. Acceptată parţial, după proteste ale reacţionarilor membri ai Academiei de Arte Frumoase şi tergiversări îndelungate, donaţia Caillebotte, astăzi la Muzeul Orsay, a constituit punctul de pornire al întregii colecţii de artă modernă a muzeelor Franţei.

Întrebarea care se pune este în ce măsură a fost pictorul francez nu numai un mecena ci şi un artist de importanţă. „Gustave Caillebotte – ochiul pictorului” reuneşte lucrări semnificative din întreaga sa creaţie nu numai din perioada în care a fost asociat cu expoziţiile impresioniste. Dincolo de scene citadine, sunt incluse portrete burgheze şi peisaje târzii compuse la reşedinţa de la Petit Gennevilliers, multe dintre ultimele pictate sub dublul semn al lui Monet şi Van Gogh.

O bună parte a picturilor lui Caillebotte se află şi astăzi în colecţii particulare ceea ce face dificilă o apreciere comprehensivă a moştenirii sale. Lăsând în urmă circa 500 de lucrări, artistul n-a fost categoric un vârf al generaţiei din care a făcut parte. Cele mai cunoscute tablouri – „Stradă pariziană într-o zi ploioasă”, „Podul Europei”, „Zugravii”, „Tânăr la pian” – datează de la sfârşitul deceniului 1870 şi începutul celui următor. Sunt, în primul rând, legate de eforturile baronului Haussmann de transformare a Parisului într-o metropolă modernă. Pe de altă parte, există, în opera lui Caillebotte, surprinzătoare geometrii spaţiale, unghiuri şi cadraje neobişnuite, priviri panoramice care dau naştere la compoziţii neconvenţionale ce nu pot fi legate decât de evoluţia noii arte a fotografiei care a făcut pictorii să privească „altfel” ceea ce-i înconjoară.

Redescoperiri radicale precum cea a operei complet uitatului Johannes Vermeer de către Thoré-Bürger acum mai bine de 150 de ani sunt aproape imposibile în lumea de astăzi prea plină de informaţii. Este însă foarte important să nu ne limităm la o continuă explorare a amănuntelor vieţii şi operei unor artişti de geniu şi să înţelegem că aceştia n-au trăit şi creat izolaţi de alţii, capabili, măcar din când în când, să producă lucrări de excepţie la care trebuie să ne reîntoarcem.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara