S-a întâmplat când mi-am scos troaşele, ca să-mi mişc puţin picioarele amorţite de nemişcare. Voiam să-mi pun şoşonii, şi-acolo, drept în mijlocul tălpii de piele: un cui. Am sărit din fotoliu, în fine, vreau să zic: aş fi sărit, dacă aş fi avut destule picioare pentru aşa o mişcare.

M-am repezit pe coridor cu bastonul într-o mână şi cu gheata găurită în ailaltă.

- Un cui! am strigat, un cui!

Mirovna a ieşit din bucătărie în aceeaşi clipă. Mi-a aruncat una din privirile alea ale ei, specialitate proprie, care alunecă pe tine ca lăturile.

- Ei şi, ce mare lucru, un cui? Ce trebuie să te agiţi aşa pentru un cui, Fiodor Vasilievici...

Am ridicat bastonul în aer ca să iau martor becul spart de pe hol.

- Da, da, s-a urmărit să-mi găuresc piciorul, ştiu! Puteam să m-aleg cu o gaură, cel puţin până-n carne, da!

Scotocesc un pic sub cartonul din talpă, înăuntru şi-i arăt triumfător măruntaiele troaşei.

- Ia uite! Cuiul a ieşit pe partea cealaltă! Ei?

Dar Mirovna deja se încuiase la ea-n cameră. Nu m-aş miră să fi fost tocmai haimanaua de fiu-so care a semănat cuie pe pragul uşii mele cu intenţii asasine.

Cum nu mai e nimeni în hol, în afară de becul spart care se bălăngăne înainte şi înapoi sub efectul atingerii bastonului meu, mă duc şonticăind până la bucătărie.



Cineva şi-a atârnat iar rufele la uscat aici, în ciuda avizelor de interdicţie care tapetează zidul. Rufele se scurg, picură, fac băltoace pe bufete şi peste plită până în oale. Mi-a picurat o picătură şi pe cap, chiar acolo unde biata mea tărtăcuţă este goală şi nu pot să acuz pe nimeni, fiindcă picătura venea de sus, pur şi simplu.

Puradeii se fugăresc în jurul mesei scoţând urlete, îmi crează mereu emoţii pentru echilibrul meu.



Mi-am agitat troaşa între mânecile de cămăşi şi marginile zdrenţuite ale cârpelor de bucătărie ca să vadă toată lumea.

- Un cui, închipuiţi-vă! Cine a presărat cuie în faţa uşii mele ca să-mi străpung eu piciorul? Ai?

Bătrâna Gladkina şi-a ridicat nasul coroiat din grămada ei de păstăi de fasole.

- Să şi-l străpungă şi să ne lase-n pace! Puah!

A simulat că scuipă în ligheanul cu codiţe de păstăi de fasole şi cunoscând-o pe vrăjitoarea asta aşa cum am onoarea s-o cunosc, nu m-ar mira să fi scuipat de-a binelea, în ciuda noilor reguli de igienă impuse de JEK.

- Ce-aţi păţit, Fiodor Vasilievici? întreabă Anna, care mestecă ceva deasupra plitei.

Anna, scumpetea de ea, are privirea tot atât de limpede pe cât de rău arată arpacaşul din cratiţă.

Mă instalez la masă şi expun vederii tuturor amploarea dezastrului: talpa străpunsă dintr-o parte în alta de cuiul care iese pe dincolo. Plozii s-au oprit din alergat şi rânjesc uitându-se la laba piciorului meu pe dalele stricate.



Anna a luat troaşa pe care o răsuceşte între degetele ei atât de fine, încât o fac să arate ca un condur.

- E o întâmplare, Fiodor Vasilievici, concluzionează ea în cele din urmă. O pură întâmplare că acest cui a apărut tocmai acolo, sub talpa dumitale.



Dacă este ceva ce nu admit în această viaţă este întâmplarea, hazardul. Camera prost luminată, arpacaşul care arată cumplit, nasul încovoiat al hoaştei ăsteia de Gladkina, mai treacă-meargă, dar nu hazardul!

Kusok, care trebăluieşte lângă geam a pus capăt discuţiei. A luat troaşa din mâinile Annei, a scos un cleşte şi a smuls cuiul cu o mişcare scurtă. Îmi întinde pantoful cu un mormăit, încearcă să articuleze ceva, dar ca de fiecare dată când vrea să vorbească, ai impresia că mănâncă pietriş sau că are urechea plină cu nisip.

Îmi pune şi cuiul în căuşul celeilalte palme. Eu ezit, dar la urma urmei nici un câştig nu e demn de dispreţuit. Iau cuiul şi o şterg înainte de a auzi ce se pregăteşte să bălmăjească bătrâna Gladkina, deja nasul i se mişcă în grămada ei de fasole.



Deşi Kusok l-a apucat cu cleştele, cuiul a rămas drept. L-am rostogolit un moment înainte şi înapoi în palmă, mulţumit. De mult n-am mai văzut un cui care să arate aşa de bine, nici măcar ruginit! Mă întreb unde l-or fi găsit plozii...

Am pus cuiul aici, pe masă şi îmi ocupă privirea. Iată un cui care scapă administraţiei, îmi spun plin de satisfacţie, reuşind până la urmă să-mi încalţ şoşonii. Dar înghesuit între un borcan de castraveciori muraţi oferit de îngerul ăsta scump de Anna şi un număr vechi din revista Muncitorii, nu este la locul potrivit. Îmi place ca lucrurile să fie logice şi la locul lor.



Mi-am depăşit durerea de şale, m-am ridicat şi am început să scotocesc prin etajerele din antreu. Trebuie să fie un ciocan pe-aici, pe undeva. Mai degrabă în dulap.

Un teanc de umeraşe vechi se prăvăleşte peste mine când deschid uşa.Mi-am spus întotdeauna că într-o bună zi am să îndrept aceste umeraşe vechi ca să le vând.

Mai sunt şi nişte resturi de lemne, îmi amintesc că le-am adunat din piaţă, când se moderniza metroul. Pesemne ca să repar piciorul mesei care e şchioapă.

Haine într-un sac. Sunt jerpelite şi mult prea strâmte acum. Ar trebui aruncate. Bucăţi de material pe care răposata le-a uitat când a plecat. Aş putea să fac puişori de pernă şi să le umplu cu haine vechi. Volodia mi le-ar lua şi mi-ar da în schimb câteva kilograme de barabule. O cutie cu cuie vechi, strâmbe şi ruginite total lipsite de interes. Ah, uite ciocanul!



Am întins braţul cât am putut de sus şi am început să bat în măciulia cuiului.

La cea de-a treia lovitură bătăi furioase în uşă.

-Fiodor Vasilievici, dacă nu încetaţi imediat tărăboiul ăsta, chem respnsabilul de la JEK!

Vocea Mirovnei este tot atât de ascuţită ca vârful cuiului în pantof.

-Ei, ce-i, i-am spus eu, ducându-mă şonticăind la uşă ca s-o deschid. Nu mai poate omul acum nici să-şi bată un cui în perete, fără să fie deranjat?

-Termină cu porcăriile, Fiodor Vasilievici! mi-a scuipat în faţă Mirovna. Şi mai lasă-ne un pic în pace cu poveştile dumitale cu cuie. Începe să sune a obsesie! Dacă eşti infirm, nu înseamnă că trebuie să le faci tuturor viaţa imposibilă aici, închipuieşte-ţi!

S-a îndepărtat pe hol şi fesele ei ascuţite, parcă, mă priveau cu aceeaşi ură ca şi ochii ei.

Nastia a trecut atunci ca o cometă, lumina ochilor mei.

-N-o ascultaţi pe scorpia asta bătrână, unchiu Fedia! mi-a strigat ea înainte de a dispărea pe uşa de la intrare.

(...)

M-am instalat în fotoliu satisfăcut. Ce poate fi mai îmbucurător decât un cui frumos, înfipt la un loc potrivit într-un perete?



Le aud vocile în bucătărie. Strigătele copiilor şi ale femeilor certându-se care să ocupe cuptorul. N-au decât să respecte graficul, totul este planificat. Eu unul îi cedez rândul meu la cuptor Annei, scumpetea de ea. De când răposata m-a părăsit, nu prea-mi mai dă inima ghes să fac prăjituri - de altfel, ea le făcea. Anna îmi opreşte deseori o parte din faimoasa ei tartă cu brânză de vaci cu stafide. În curând vine dezgheţul şi vremea acelor mari cozonaci cu cardamom care li se zicea prăjitură de Paşte, înainte. Îmi lasă gura apă.



Cuiul ăsta care iese chiar în mijloc.

Nu am remarcat niciodată cât de gol era peretele înainte. A fost suficient un cui ca să scoată în evidenţă nişte aureole ample, soioase, de umezeală.

Începe să miroasă a ars. Precis e arpacaşul Annei uitat pe foc.

Oare n-oi avea eu nimic să agăţ aici, de cuiul ăsta?

Bătaie în uşă. Nastia. Lumina ochilor mei.

- Unchiule Fedia! Am venit să vă citesc!

A înşfăcat numărul vechi din Muncitorii invers, şi-a pus o jumătate de pulpă pe pat şi şi-a luat zborul aproape imediat.

-Dacă mă caută mama sunt la toaletă, da? îmi aruncă ea cu un aer complice.

Capul ei blond de căpriţă a dispărut.



Nu-mi trece prin cap ce-aş putea să agăţ în cuiul ăsta.



(...) Umeraşele astea, ce pacoste! Doar n-o să le agăţ pe ele de cuiul meu, sunt prea îndoite. În spatele lor e o scândură mare, pe care trebuie s-o fi procurat ca să fac o masă nouă, cândva, şi am uita-

t-o în fundul dulapului. Acum nu mai e nevoie de masă, braţul fotoliului meu ajunge pentru o farfurie. Şi pe urmă, prefer să mănânc în bucătărie, e mai convivial. O să pot s-o ard.

Dar de ce-oi fi învelit scândura asta veche în pânză?



Desfăcând sfoara care înfăşoară pachetul, amintirile mi-au revenit treptat. Din pânză a urcat un miros de vopsea, atmosfera înăbuşitoare din atelierul unde tatăl meu îşi întindea culorile, parchetul cu şenţuleţele lui unde eu alergam după bile, cârpele murdare care puţeau a terebentină.

Nu e o scândură, e un tablou. Trebuie să fi scăpat ca prin minune de sobă şi de răposata, care ar fi vândut-o cât ai zice peşte dacă ar fi pus mâna pe ea. Dintr-o lovitură de baston am dat naibii cât acolo mormanul de umeraşe şi am scos tabloul din dulap. Este foarte mare. Recunosc în nodurile sforii precizia maniacală a tatălui meu.

(...)

Am tăiat sfoara cu cuţitul şi pânza a căzut la pământ.

Înfiptă în ramă e o mică agăţătoare de metal, exact ce trebuie ca s-o prind în cuiul meu.



Kusok a venit. I-am arătat scaunul, tabloul, peretele. A dat din cap cu un mic mârâit. Picioarele lui sunt de o agilitate surprinzătoare. Şi eu înainte, mă căţăram în echilibru pe un scaun, pe schele, pe grinzi. Oriunde trebuia dat cu pensula. Stăteam pe ultima treaptă a scării cu ruloul într-o mână şi cu găleata de vopsea în cealaltă. Acum numai cât arunc un ochi pe fereastră şi mă ia ameţeala. Totul se învârteşte, am impresia că tot cad, tot cad şi nu mai ajung jos. Din fericire, există socialismul şi pensia de stat.

(...)

Ciudat noroc am avut cu cuiul ăsta. Tabloul este exact la mijloc, tocmai de mărimea potrivită, ca şi cum taică-meu, când l-a făcut, s-a gândit exact la peretele ăsta.

Asta mai trebuia, ce strigăte, ce agitaţie! Un adevărat incendiu alături, toată lumea s-a pus pe chelălăit! A trebuit să-mi iau bastonul şi să şontâcăi până la uşă.



Holul tot plin de fum. Ludmila a ieşit din bucătărie ca o furtună.

-Ei, ce se întâmplă acolo? am întrebat.

-Anna, cu nenorocitul ei de arpacaş, a dat foc la cârpele de vase ale Liubei!

Am preferat să mă întorc în camera mea, mai ales că de vizavi, curioasa de Mirovna a deschis uşa ca să spioneze, iar.

Se aud strigăte dincolo de peretele despărţitor, ca într-o poiată. Or să mă omoare ăştia cu certurile lor, mi-am spus, lungindu-mi pe baston piciorul străbătut de junghiuri.

Continuă acolo, înăuntru, furnicături de la bazin până la degetele de la picioare. Doctorul mi-a spus că e firesc, e din cauza inactivităţii. Inactivitatea şi încă ceva ce s-a pus acolo de-a curmezişul. Ar fi trebuit să deschidă pentru ca să repare chestia asta în linişte.

După accident am rămas doar în pat, ca să evit, de dragul răposatei, să merg la spital. Şi-aşa vedea negru înaintea ochilor numai când îmi cumpăram un clondiraş de vodcă peste porţia obişnuită. Am încercat totuşi să-i explic că vodca era din raţiuni de economie, ca să evit să-mi cumpăr un nou palton. Pe ăsta l-am căptuşit cu hârtie de ziar.

Inactivitatea - e ciudat doctorul ăsta cu toate drumurile la bucătărie pe care le fac zilnic!



Parcă s-a mai potolit puţin. Bocăniturile de ciocan ale lui Kusok îmi devin din nou perceptibile.

Realizez abia acum că mi-ar putea zice şi mie foarte bine Kusok. Eu sunt fără picioare, aşa cum este el lipsit de auz: un om incomplet. Măcar dacă nu m-ar mai furnica şi nu m-ar mai zgândări acolo, înăuntru. Câteodată piciorul mi se contractă singur, mă uit la el, mi se pare că este altcineva. Eu care aveam aşa o dexteritate la dat cu bidineaua, înainte, din trei arcuiri de braţ văruiam un tavan întreg şi iată-mă acum silit să mă uit la peretele ăsta scârbos, ros de grăsimi şi de umezeală!

Nu, uite, totuşi, acum e tabloul aici. Ridicându-mi ochii de pe picior mi-am dat seama că nici nu mă uitasem bine la el.



Tabloul cu agăţătoarea lui, era pomană curată pentru cui. Se poate spune că am o zi bună. În afară poate de pantof. Cine o să mi-l repare?

N-o să pot umbla prin ploaie cu aşa o gaură în talpă. În tot cazul, ploaia şi un baston sunt o proastă combinaţie. Şi cojocul din hârtie de ziar pe spate, tocmai bun să te ia morticica. Trebuie să aştept sfârşitul potopului ca să pot să ies.(...)

Soba începe să se răcească, simt o mie de frisoane cum îmi urcă pe spinare. Ar trebui să mai pun un buştean...



Am aţipit probabil.

E noapte. Aud bărbaţii întorcându-se. Nu mai aud lovituri de ciocan, doar zumzetul conversaţiilor. Este frig. Pipăi după baston, lângă fotoliu, şi pe urmă ridic ochii.

În faţa mea am tabloul, în întregime.



În tablou este noapte, se văd lumânările, o mulţime de mici aureole galbene, chiar dacă lumina vine din altă parte. Te întrebi de unde, nu este lună, cerul este întunecat.

Se vede totuşi biserica pe marginea drumului, un gard şi în fundal o clopotniţă pe jumătate pierdută în penumbră.

E momentul dezgheţulului. Cerul întunecat se oglindeşte în bălţile de noroi din drum. Zăpada e cenuşie şi totuşi luminoasă. La stânga, în faţa bisericii, colibe.

Este un peisaj de ţară, un sătuc fix cât să acopere o parte şi alta a drumul cu câteva case.

Oamenii ies sub portalul bisericii care se arcuieşte deasupra drumului. Mulţimea se revarsă de la uşă, fiecare cu luminiţa lui în căuşul palmei. Se vede lumină în biserică, prin ferestrele boltite. De aici îţi poţi închipui căldura dinăuntru. În prim plan în drum: două femei cu şaluri, botine de pâslă şi lumânări, care probabil că s-au grăbit să iasă primele. Evită băltoacele şi preferă să meargă prin zăpadă. Strâng în jurul lumânărilor mâinile înmănuşate. Vântul mişcă flacăra lumânărilor.

Sub baticurile roşii, chipurile lor prind contur pe măsură ce se apropie.

Zăpada asta topită se lipeşte de tălpi şi nu lasă săniile să alunece. Eşti obligat să te întorci acasă pe jos.

-Fedka, aşteaptă-ne! se aude glasul Mamei.