Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Recitind poezia lui Marcel Mihalaş de Ion Pop

Deşi a scris foarte puţin (un volum, Nume, publicat în 1967 şi altul apărut postum, Întoarcerea la cuvinte, 1989), Marcel Mihalaş (1937-1987) a fost imediat înregistrat printre poeţii notabili ai momentului. Cititori cu autoritate au scris foarte pozitiv despre debutul său, ca autor al unei „poezii reduse la esenţa ei, distilată după procedee subtile” (N.Manolescu), o „poezie cu puţine cuvinte, în care noţiunea de simplitate poate fi tradusă prin aceea de stricteţe” (Mircea Ciobanu), Lucian Raicu adăugînd aceleiaşi impresii de „simplitate absolută” observaţia că aceasta „nu e mai puţin dificilă şi chiar «ermetică» (un ermetism al emoţiei!) în structura ei totală”, şi că exprimă „o ciudată suferinţă impregnată de dezgust şi silă faţă de tot ce este neesenţial”. „Versuri limpezi, de o transparenţă înşelătoare, căci este rodul concentrării, o mare energie lirică”, remarca, la rândul său Mircea Iorgulescu, în timp ce Eugen Simion saluta, acordându- i un spaţiu semnificativ şi în volumul său de Scriitori de azi, I, „un poet autentic, cu o formulă proprie în generaţia sa”, calificându-l şi ca „poet al inefabilului”, în texte „desprinse de agresivităţile materiei, o figură a purităţii şi a imponderabilului”. Să reţinem că şi Valeriu Cristea s-a apropiat cu o mare empatie de acest scriitor sinucis la o vârsta la care ar mai fi putut da opere de valoare, i-a îngrijit cartea postumă (care cuprinde şi câteva texte eseistice de calitate) evocând un spirit de mare fineţe şi fragilitate, foarte cultivat şi exigent cu sine şi cu lumea din jur.1

Recitită, această creaţie restrânsă (ce n-a scăpat nici ea, ca atâtea altele ale epocii, de unele inerţii tematice şi clişee imagistice, însă, fără nicio urmă de politizare), apare, într-adevăr, ca deconcertant de „simplă”, neoferind nimic spectaculos nici la nivel imagistic, nici la etajul lingvistic formal, al sintaxei, al artei combinatorii. Potriviri inspirate de cuvinte, disciplinate de o sintaxă fără ramificaţii spectaculoase, par suficiente pentru a sugera acea evocată stare a „inefabilului” şi „purităţii”. Subiectul liric conturat de poet este aproximat ca fiinţă nu atât marginalizată, ci care se retrage voluntar, cu o frumoasă modestie, dinspre centrele iradiante ale lumii, ca pentru a nu conturba cu prezenţa sa, resimţită drept provizorie şi fragmentar-limitată, ceea ce este „esenţial” în univers. „Nu vreau să las urme, nu vreau să las. / E-un sacrilegiu fiecare pas. / Fiecare urmă care-o fac pe mal / e-o rană în esenţial. / Ah mii şi mii de tăieturi mărunte! / Tot amănunte, numai amănunte.” Aspectul cumva programatic al unor astfel de versuri nu trebuie să înşele totuşi: atenuat, amendat e doar posibilul orgoliu al făpturii individuale ce s-ar vrea afirmată în afara Întregului cosmic. Căci, altminteri, eul se mişcă şi trăieşte, ca să zic aşa, în voia luminii, a energiilor lipsite de agresivitate, aproape tandre – „Urechea porneşte de la un strigăt / ca o floare a soarelui. / Poate de strigăt împins / am ajuns până aici. // Şi merg într-acolo/ unde se pierde.” (Mers). Metafora simplă a vieţii ca drum e reciclată, scriinduse, de pildă, cu un oftat, despre „vagabondul vizionar” Rimbaud: „Ah, numai drumul rămâne, / Numai oboseala din drum: / Locul râvnit ca o pâine / Curge în flacără, scrum.” Altă dată, înaintarea în timp e văzută ca paradoxală orbecăire de cârtiţă prin tunelurile luminii, cu pierderea oricărei „măsuri” şi limite. Moartea însăşi – ca în poezia dedicată lui Hemingwai la moartea acestuia, e o „bucurie a desfacerii treptate”, o pierdere în elementar printre fluide imponderabile, înaintea altor reînchegări.

Ca slujitor al „luminii”, poetul se află, de altfel, în deplin acord cu protagoniştii „generaţiei ’60” şi a sa poetică a oglindirii şi reverberaţiilor dintre subiect şi lume, sub semnul cântecului transfigurator. Al lui Mihalaş este însă mai curând unul pus sub accente elegiace, strecurate în plină „lumină mare”: „Iar mai sus, cu plopii, ciocârlia scrie / un cântec disperat de bucurie”... Urme stănesciene se regăsesc în motive lirice precum cel al cuvântului şi al numelui, ca şi materializate, în vecinătatea dansului stărilor de spirit al „viziunii sentimentelor”: declarând că „toate (îl) reflectă”, că „nou de imagini mă întorc spre mine”, ori că „Un singur cuvânt dacă scot pentru a numi ceva / Lucrul numit capătă a patra dimensiune”, poetul face un pas spre jocul stănescian dintre cuvinte şi lucruri, primele apărând ca şi materializate între polii fiinţelor îndrăgostite: „Chiar săgeţile trase de ceas, cu care legam aerul dintre noi, / erau dragoste – şi atunci le primeam, / erau ură – şi atunci le zvârleam înapoi. /.../ Toate lucrurile se descojeau de litere, ca de secunde,/ şi începeau un zbor nimicitor: / ningeau fierbinte-n sus din când mai înspre unde, / şi noi porneam în urmărirea lor”... Motivul numelui apare însă mult fragilizat la Marcel Mihalaş, care vede în el nu doar un soi de ultim punct de sprijin, dar şi o piedică: „Puternic semn. Ca lanţul la picior / cu sunet sigur şi liniştitor. /Să ai un nume e atât de bine./ Poate altfel ai şi uita de tine”; iar când trece printr-un cimitir „ca printro antologie din care nu cite(şte) decât numele”, încheie cu cu o cugetare mai degrabă amar-ironică: „Oricât suntem de umili / nu ne putem refuza gloria unei morţi”. Tot aşa, sub chipul „omului standard”, aparent protejat de şlefuiri statuare, sub mască, se ascunde un gol şi o rană nedezvăluite. Pentru a-şi compune un profil, poetul apelează şi la două-trei referinţe livreşti, semnificative: una e Horaţio, prietenul lui Hamlet, care-i fereşte ochii de moarte, cum spune un vers, şi către care întoarce un „obraz gânditor”, putând afirma că a „rămas un prinţ la zării drepte”; alta e Van Gogh, cel „lovit” de sori teribili şi de „munca lor cumplită”, care-imarchează tragic trupul cu semnul „urechii ciuntite”. Amarul zâmbet hamletian va mai reapărea ca „surâs trist”, în alt poem: „Să nu surâzi. Surâsul e-o plecare / departe, dincolo de zare. De unde-ai strâns surâsul? L-ai adus/ din soarele-n apus?” Notabilă, în câteva locuri, e şi tăietura strictă a versului, ca în această strofă lapidară, concentrată în jurul unei metafore sugestive: „Se îndrepta cu minaretul o moscheie, / spre cer, năzuitoare ca o cheie. / Şi-un muezin cu glasul încerca / s-o potrivească. Şi nu nimerea”...

La doi ani după moartea sa, volumul Întoarcerea la cuvinte propune, în ciclul Iubite lucruri, nişte „poeme pentru preşcolari şi pentru oameni foarte mari”, sugerând deja nota de gravitate reflexivă disimulată de aerul copilăresc al compunerilor. Acestea ar putea fi apropiate de „inscripţiile” argheziene „zgâriate” pe diverse obiecte ascunzând un mesaj poetic edificator; ne putem gândi şi la modelul pillatian din Satul meu, şi la procedeul cam mecanic din acel ciclu de a înzestra lucrurile cu voci prin care se autocaracterizează, definind totodată o perspectivă mai cuprinzătoare asupra unui spaţiu anume; ba chiar la rondelul lui Macedonski: „ah, lucrurile cum vorbesc”... Uzând de o scriitură „clasică”, cvasiparnasiană, prin surprinderea notelor în stare să plasticizeze obiectele descrise, poetul le selectează din universul domestic sau natural, pentru a înscrie în ele un soi de filosofie. Redusă la o axă ideatică, aceasta ar sugera relaţia organică dintre microcosmos şi universul mare, oglindirea în primul a celui de-al doilea, ca în concentrate embleme. Câteva poeme lasă la vedere scheletul conceptual, cum făcuse cândva şi Ion Barbu în cunoscutul său poem, după care „mărunte lumi păstrează dogma”: fetiţa ce se joacă cu o tricicletă „Nu are-a face doar cu-o jucărică: / Sub cer învârte un triunghi înalt”; un luminiş de pădure, revelează „Nimbat de-un curcubeu desprins din ploaie, / Un adevăr mai trainic, mai profund”; trandafirul rilkean „E-un astru şi el şi-n petale câte-o planetă răsare. / E-un cosmos în floare”; banalul picup atrage solemne trimiteri danteşti şi evocarea discobolului grecesc, sub figura celestă a Marii Urse („Spirala care-adună sori şi stele / Şi cercul rotitor ce-i dă ocol”, „Cu braţumi iau cu grijă într-o mână / Ca discobolul vechi al lui Miron, / Discul aflat acum la îndemână,/ Rotindu-l ca într-un antic stadion”); „jocul cu cercul” atrage figura mitologică a lui Ulise călătorind în jurul pământului ca să ajungă „dinTroia la iubita-i Ithacă”, pentru ca o „definiţie” lirică finală să asocieze, şi subtil, şi simplu, încercările prin care trece eroul legendar cu marea geometrie cosmică înscrisă, în mic, în cercul copilăresc: „Jocul cu cercul e jocul cel mare: / Encercuire şi încercare”... Tot aşa, dintrun pahar poate curge timpul, scaunele alcătuiesc o „pădure umbroasă”, oglinda e un depozit dureros de imagini ale lumii, „Între masă şi pat, / Între somn şi trezie, / Se păstrează curat / Parcă- un timp de vecie”, şifonierul, depozitar tradiţional de taine, are frunze mereu altfel foşnitoare, rămase neveştejite, cutia telefonului e „burduşită cu idei”, „o lacrimă e şi ea o sferă”... Discreţia şi luminozitatea delicată a poeziei din Nume e prezentă şi aici, cu o mai mare densitate, puritatea viziunii se impune încă o dată, înălţând în rang obiectul minor ce constituie pretextul poemului, ca exemplara Solniţa: „Solniţa-i un fost vapor / Scufundat de mult în mare, / Scos apoi încetişor, / Mii de ani, cu greu, la soare. // Oameni, cai, lei, în neştire,/ Au trăit pe punte-odată. / Ne-au lăsat în amintire / Numai sarea lor curată.” Un ciclu mai restrâns, Nume (II), recurge la acelaşi procedeu al autodefinirii, prin care câteva figuri culturale de prestigiu sunt provocate să vorbească, în căutarea, din nou, a unei definiţii de sine: Hölderlin, Eminescu, Bălcescu, polonezul Norwid, Descartes, Hegel; din autoprezentarea acestuia din urmă se reţine imediat acea idee generatoare, definitorie desigur şi pentru „personaj”, despre care vorbeam mai sus: „că-n om Infinitul / Se-oglindeşte-n finit” şi că „Ideea e-n toate”... Acest mod de a lucra pare a fi devenit cumva inerţial în aceste versuri de un programatism ce constrânge excesiv concretele care ar fi trebuit să invioreze reflecţia abstractă.

Neapucând să-şi dea întreaga măsură a talentului, preferând, din timiditate şi modestie, penumbra, în viaţă ca şi în scris, Marcel Mihalaş are totuşi dreptul la o căsuţă aparte în tabelul elementelor poetice al generaţiei sale.

_____________
1 Vezi Notă biobliografică. Referinţe critice, la volumul Întoarcerea la cuvinte, Ediţie îngrijită şi prefaţată de Valeriu Cristea, Ed. Cartea Românească, 1989, p. 219-224.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara