Numărul curent: 29

Numerele 36, 37, 38, 39 din 2013 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Receptarea dramaturgiei lui Caragiale de Z. Ornea


Demult n-am mai scris despre Caragiale, bătrînul. Şi mi-o reproşez adînc. Mai ales că în ultimii ani s-au produs deconcordantele aprecieri negative despre Caragiale şi lumea lui. Ele ar dezvălui, se tot spune, numai latura meridională, şugubeaţă şi neserioasă a lumii româneşti, dimensiunea tragică trebuind exclusiv căutată la Eminescu. De aceea, se adaugă, între cei doi a fost un abis, neînţelegîndu-se deloc. E, în aceste judecăţi prea sumare, un prea mare neadevăr. De fapt, pentru a înţelege lumea românească trebuie apelat deopotrivă la Caragiale şi la Eminescu. Ba chiar nu o singură dată avînd a constata că românul şi românescul sînt mai bine dezvăluiţi de nemuritoarea operă a lui Caragiale. Pentru că, nu-i aşa?, nu atît în tragic profund vede românul lumea şi viaţa. Încît, din acest punct de vedere, contemplînd comportamentul românesc de fiecare zi nu rezişti să nu te ducă gîndul la eternul Caragiale, despre care Ralea a spus cîndva, între războaie, că e cel mai specific scriitor român. Şi sîntem mulţi care îi dăm dreptate. Să-i amintesc aici repede şi incomplet pe prietenii Conu Alecu Paleologu, Radu Cosaşu, Al. George, Ion Vartic, Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Ştefan Cazimir, Mircea Iorgulescu, Dan C. Mihăilescu. Şi, repet, înşiruirea a rămas, fatalmente, incompletă. Pentru că admiratorii adevăraţi ai lui Caragiale sînt mult mai mulţi şi nu admit să fie coborît de pe soclu în favoarea lui Eminescu.
Aş voi să mă ocup, aici, nu de opera sa întreagă. Ci numai de dramaturgie. Şi nu făcînd consideraţii pe marginea ei. Ci, la 130 de ani de la reprezentarea în debut a nemuritoarelor sale piese de teatru, să trec în revistă, pentru o clipă, felul cum ele au fost receptate în epocă şi mai tîrziu. Mă ajut întru aceasta de secţiunea receptarea critică din buna, docta ediţie adunînd dramaturgia lui Caragiale propusă de nimeni altul decît chiar de dl Dan C. Mihăilescu, în primul volum de Opere ale lui Caragiale din competenta ediţie critică apărută la sfîrşitul anului trecut la Editura Minerva. Graeculus, cum i se spunea, avea, într-adevăr, descendenţă grecească din partea ambilor părinţi. Şi, ca totul să fie complet, în ianuarie 1888, cînd se căsătoreşte cu Alexandra Burelly, fiica unui arhitect, constată că şi ea avea, în genealogie, ascendenţă grecească. Aceasta nu înseamnă că nu s-a recunoscut român, ba chiar bun român, ascendenţa grecească fiind, atunci, lesne de identificat în genealogia multor intelectuali şi oameni politici români. Nu o descoperim, mai tîrziu, şi la N. Iorga, întruchipare, totuşi, a românismului integral? În iunie 1878, redactor la Timpul fiind (chemat, fireşte, de Eminescu) şi membru al Junimii, recoltează succes cu piesa Roma învinsă de Parodi tradusă excelent de el. La un an şi jumătate distanţă (18 ianuarie 1879) debutează strălucitor, pe scena Naţionalului bucureştean cu O noapte furtunoasă, după ce piesa fusese citită, mai înainte, în şedinţele Junimii bucureştene. Nu poate evita un scandal cu Ion Ghica, directorul teatrului, care, la reluarea spectacolului, îi aduce modificări fără a-l consulta pe autor, de altfel nici pentru rejucarea spectacolului. În acelaşi an 1879 citeşte, la Junimea, Conu Leonida faţă cu reacţiunea. În octombrie 1884, citeşte la Iaşi, într-o festivitate pentru aniversarea Junimii, capodopera sa O scrisoare pierdută. Reia lectura în salonul regal al Carmen Sylvei. La 13 noiembrie are loc spectacolul inaugural, fireşte, pe scena Naţionalului bucureştean, înregistrînd un succes ieşit cu totul din comun. Cîteva luni mai tîrziu i se premiază de către un juriu din care făceau parte Maiorescu, Alecsandri, Hasdeu piesa D'ale carnavalului, premiera avînd loc în 8 aprilie 1885. De-abia în 3 februarie 1890 are loc premiera piesei sale, singulară ca gen, Năpasta. Cu asta, marea sa dramaturgie e încheiată, lucrînd, ceea ce nu se va repeta, din 1878 pînă în 1890 edificiul grandioasei sale opere. Dar, fireşte, nu prea are din ce trăi, chiar dacă devine şi mic funcţionar al statului, în 1884, de pildă, la Regia Monopolurilor Statului (unde se încurcă cu o Maria Constantinescu, din a cărei legătură se va naşte Mateiu I. Caragiale, care îşi va antipatiza, puternic, tatăl, deşi acesta avusese grijă de el). Norocul, mare, al neîntrecutului dramaturg, e că, în 1885, îi moare Momuloaia, mătuşa sa, moştenind a şasea parte din însemnata ei avere. Din asta va trăi de acum înainte decent şi din resturile moştenirii mărite prin moartea surorii sale Lenci. Se desţărează, în 1905, la Berlin (după ce căutase ocupaţii la Sibiu şi Braşov), unde trăieşte pînă la moartea sa petrecută la 9/22 iunie 1912. Că pînă a pleca din ţară încearcă, de două ori, a se face berar (la Bucureşti şi gara Buzău), după exemplul prietenului său Gherea, eşuînd lamentabil, se ştie. Că în iulie 1888 Maiorescu, membru în guvernul junimist, îl numeşte pe Caragiale director al Naţionalului bucureştean, de unde e silit să demisioneze în mai 1889, datorită neînţelegerii cu principalii actori ai teatrului, iarăşi se ştie. Dar e sigur că decizia desţărării a fost adoptată datorită acuzării că a plagiat Năpasta, de un nimeni ca acel interpus Caion care, în iunie 1902, e totuşi achitat, după ce în martie fusese condamnat. N-a mai găsit în mediul berlinez atmosfera prielnică marei sale creaţii, deşi tot anunţa că lucrează la o piesă de teatru Titircă, Sotirescu & Co. A rămas, vestită, din această perioadă, celebra sa corespondenţă şi, în 1907, teribilul pamflet-analiză 1907. Din primăvară pînă-n toamnă. Scîrbit de tot şi toate refuză, în 1912, să fie sărbătorit, la 60 de ani, de către S.S.R. Şi moare cam cînd i se epuizaseră economiile, încît Gherea cugeta cum să-i acorde o subvenţie consistentă, fără a-l jigni în vreun fel.
Piesele sale de teatru au fost considerate (fireşte cu excepţia Năpastei, care e totuşi un eşec) antiliberale şi, prin consecinţă, antinaţionale. Academia i-a respins de două ori (şi teatrul şi vestitele Momente) de la premiere, iar Dimtirie A. Sturdza, din 1893 pînă în 1908 preşedintele P.N.L. şi secretar perpetuu al Academiei Române, în 1891, cînd i s-a respins de la premiere teatrul (3 voturi pentru şi 24 contra în plenul celebrei instituţii) a rostit despre opera lui Caragiale această semnificativă judecată de apreciere: "Este însă un alt moment, atins şi acela de onorabilul nostru confrate, care pe mine m-a revoltat în aceste lucrări; acel moment este potrivirea dintre scrierile d-lui Caragiale cu acelea ale lui Brociner, ale d-nei Mite Kremnitz şi ale altor străini rău-voitori pentru români. Avem mulţi inimici noi românii, şi aceşti inimici s-au strîns în timpul modern, cînd România şi-a luat un avînt, pentru a denigra tot ce e românesc, pentru a face să se creadă peste tot locul că ce e românesc e depravat şi înrăutăţit şi stricat... Un artist, un poet trebuie să iubească adevărul, frumosul şi binele; el nu este şi nu trebuie să ia elementele rele din societate şi a le prezenta ca tipuri care înfăţişează naţiunea sa proprie, pe care cu intenţiune o ponegreşte şi astfel o face de-şi pierde iluziunea şi speranţa... Dl. Caragiale să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea". Nimic, aşadar, de făcut cu oficialitatea politică, care-i lipise, la vedere, eticheta de antinaţional. De aici, crede şi dl Dan C. Mihăilescu, provine şi diatriba antinaţională din 1935, Ultimul ocupant fanariot, semnată de acel scandalos N. Davidescu, devenit, brusc, naţionalist xenofob după o activitate onorabilă de literat (poet, critic literar, romancier). Să admitem că aici, la D.A. Sturdza, avem de-a face cu opinia unui oficial politic liberal obtuz şi că N. Davidescu a fost contaminat de mioapa xenofobie. Dar ce ne facem cu o opinie din 1908 a unui mare critic literar, cum a fost, negreşit, E. Lovinescu? Şi el adept al liberalismului, în 1908 putea articula despre opera lui Caragiale, următoarea deconcertantă apreciere: "În cincizeci de ani nu va mai rămîne nici cea mai mică urmă din atmosfera morală a comediilor lui Caragiale; amintirea republicii din Ploeşti sau a gărzii civice se vor fi risipit de mult". Iar patru ani mai tîrziu, în 1912, într-un amplu studiu despre opera dramatică a lui Caragiale publicat în Convorbiri literare şi reluat, puţintel revăzut, în volumul al III-lea din Critice, din 1915, la Editura Ancora, scria fără să clipească: "Cu toată rara intuiţie şi puterea de creaţiune - darul cel mai preţuit al unui scriitor - opera lui Caragiale ni se pare săpată într-un material puţin trainic. Timpul a început să-l macine încetul cu încetul. Lipsită de adîncime, de orice ideologie, de orice idealism, de orice suflare generoasă, plină de un pesimism copleşitor, de o vulgaritate, de altminteri colorată, ea s-a bucurat de prestigiul unei literaturi, prea actuale, dar va rămîne mai tîrziu cu realitatea unei valori mai mult documentare." E aprecierea de final a unui studiu mai amplu, pe care îl regăsim şi în volumul al IV-lea de Opere, apărut, în 1987, în îngrijirea d-nei Maria Simionescu şi dl Alexandru George, la Editura Minerva. Într-adevăr, stranie opinie şi trist diagnostic care va fi contrazis puternic de opinia publică şi de tot ce este însemnat în critica literară românească timp de aproape un secol. Sîntem nevoiţi să constatăm uluiţi şi indignaţi că între opinia din 1891 a lui Sturdza şi cea din 1908-1912 a lui Lovinescu deosebirile de apreciere sînt, totuşi, atît de minimale încît aproape că s-au ivit din acelaşi trunchi de cecitate obtuză. Dar, încă răvăşiţi, iată opinia lui Zarifopol din 1922, marele prieten al lui Caragiale, cel ce va iniţia, la Editura Fundaţiei Regale, ediţia monumentală de Opere din creaţia scriitorului fără egal: "Lumea aceasta, de care se îngrozesc judecătorii moraliceşti ai lui Caragiale, îmi pare mie că se deosebeşte printr-o vastă lipsă de perversitate. Vorbesc de modelele reale, nu de preparatele artistului. În societatea românească ticăloşiile de orice fel poartă aproape constant semnul inocenţei; aceşti oameni fac rău fără să păcătuiască. Perversitatea, viciul adevărat şi tragic nu sunt cu putinţă decît acolo unde, printr-o îndelungată şi profundă constrîngere morală şi religioasă, s-au putut forma acele duplicităţi şi conflicte din care se naşte conştiinţa complicată a binelui şi răului moral. O lume care să fie mai ignorantă în această ştiinţă decît lumea în mijlocul căreia a creat artistul Caragiale ar fi, cred, greu de găsit în cuprinsul societăţilor istorice". Tocmai în 1935, Pompiliu Constantinescu, reflectînd şi punînd în valoare tipologia personajelor lui Caragiale în comedii, despre tipologia feminină observa deosebirile în simetria lor prea evidentă: "Asemănarea şi filiaţia dintre Ziţa, Veta şi Zoe, trei feţe ale "eternului feminin" vulgar, romanţios, cu un limbaj, cu gusturi, cu voinţe precizate, exprimă trei mentalităţi surprinse în nuanţa lor specială. Ziţa, generaţia de mahalagioaică mai evoluată, aspiră la "intelectualul" Venturiano şi îi plac escapadele sentimentale, grădinile de vară. Veta, dezamăgită în căsnicia ei prozaică, nu evadează prin latura romanţioasă; ea se consolează mai practic, cu vigoarea şi tinereţea lui Chiriac; mulţumită cu mediul ei, cu situaţia ei, îşi caută numai satisfacţie amoroasă în braţele tejghetarului. Zoe, mai emancipată, mai voluntară, uneşte ambiţia socială şi grija de reputaţie cu amorul clandestin cu Tipătescu. Într-o genealogie posibilă, Veta ar fi mama, Ziţa fiica ei, iar Zoe fiica Ziţei. Trei generaţii de femei cu psihologii diferite". Şi într-un studiu din 1939, revenind, precizează: "Părerea lui Zarifopol, care vede în viziunea lui Ion Luca un om caricatural, ni se pare insuficientă; după cum rezistenţele tuturor criticilor care au redus valoarea comediilor la document social sunt fundamental eronate. Într-o intuiţie monovalentă, de o rară nuanţare, cît priveşte tipurile şi indivizii, Caragiale a văzut concret multiplicat, o unitate umană, dintr-o tulpină robustă a urmărit, cu luciditate, ramificaţiile ei numeroase, într-o desăvîrşită arborescenţă". Iată o judecată de valoare dovedind pătrundere în înţelegere pentru marea operă dramatică a lui Caragiale bătrînul. Pentru că, în 1941, în Istoria literaturii, Călinescu nu are cheie potrivită pentru receptarea dramaturgiei lui nenea Iancu. După ce trece, tipologic, în revistă diferitele personaje, întîlnim această judecată buimăcitoare: "Toţi aceşti eroi sunt structural satisfăcători, însă nu se poate face cu ei comedie adîncă. Comicul rezultă din îmbinarea mijloacelor şi rămîne în cele din urmă în sfera indemonstrabilului. Este la Caragiale un umor inefabil ca şi lirismul eminescian, independent de orice observaţie ori critică, constînd în "caragialism", adică într-o manieră proprie de a vorbi. Teatrul lui e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectacolului efectul delirant pe care melodia operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul vrăjit ia fraza din gura actorului şi o continuă singur. Cînd Pristanda vorbeşte de remuneraţia lui după buget, simţi nevoia de a striga din stal "mică, sărut mîna, coane Fănică", într-atît aceste replici, sentinţe trăiesc singure cu o pură viaţă verbală. Ele zugrăvesc misterios sufletul nostru volubil şi ne reprezintă inanalizabil, depăşind simţul estetic nu prin curiozitate, la prima lectură, ci prin imposibilitatea de a le mai înlătura din conştiinţă după ce ne-am familiarizat cu ele". De-abia mai tîrziu, critici ca Şt. Cazimir, Şerban Cioculescu (în 1971), G. Dimisianu, Ion Constantinescu, Valeriu Cristea, Ion Vartic, Mircea Iorgulescu au modificat profund înţelegerea criticii româneşti pentru dramaturgia nemuritorului Caragiale. Cam tîrziu, nu-i aşa? I.L. Caragiale, Opere, I, Teatru. Ediţie coordonată, cronologia vieţii şi operei, note şi cronologia receptării critice de Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 2000.