Numărul curent: 41

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Recenzii de ---


Reinventarea ideologiei. O abordare teoretico-politică
de Daniel Şandru
Bucuresti, Editura Institutul European, 2009, 338 p.

Scris cu un condei rafinat şi precis, de discernător deprins să despice firul în patru şi să-şi petreacă vremea în bibliotecă (ţin minte că, la o masă rotundă pe tema prieteniei, autorul s-a trezit vorbind tot despre... cărţi), prezentul studiu analizează minuţios spectaculoasele reconvertiri semantice pe care a fost nevoit să le suporte, în timp, conceptul de „ideologie". Inventat în 1796 de enciclopedistul Destutt de Tracy pentru a desemna acea „ştiinţă a ideilor" având ca scop cercetarea fundamentelor înseşi ale cunoaşterii umane, cuvântul era învestit din start cu ambiţioase valenţe epistemologice, pentru că aşa-numita ideologie preconiza o „investigare raţională a originii ideilor, eliberate de prejudecăţile religioase sau metafizice". Or, din unghiul idealurilor raţionaliste de sursă iluministă, numai după această victorie pe tărâm cognitiv se putea spera la edificarea unei lumi noi, bazate pe „o societate dreaptă şi fericită".

Aşadar, termenul pare să fi dobândit foarte rapid o încărcătură politică, ce l-a constrâns să se refere nu atât la dorinţa de cunoaştere, cât la voinţa de putere şi de dominaţie. Şi, cum autorul cărţii de faţă descoperă premizele resemantizării pozitive a „ideologiei" în raportarea critică la utopie şi mit, principala ţintă a criticii se dovedeşte a fi Marx, sancţionat fără cruţare pe motiv că a transformat „ideologia" într-un simplu construct mental, fără legătură cu realitatea concretă. Reabilitarea vine mult după aceea şi se datorează mai întâi unei „concepţii neutre" asupra fenomenului în discuţie, ce presupune o prealabilă critică a epistemologiei prin grila sociologiei cunoaşterii. Meritul deschizătorului de drum îi revine lui Karl Mannheim (citat cu reverenţă la tot pasul), care subliniază importanţa „determinării existenţiale a cunoaşterii", pentru ca ulterior, prin contribuţiile lui Ricoeur, Popper, Feyerabend sau Rorty, conceptul să capete din nou un sens pozitiv.

Daniel Şandru conchide că „reinventarea" unui astfel de sens e mai mult decât necesară „într-un spaţiu multicultural", specific lumii de azi, unde ideologia „oferă în continuare garanţii ale identităţii şi posibilităţi de integrare". Într-adevăr, realitatea socială trebuie să se conformeze acestui etos pragmatic, singurul care garantează libertatea individului. Iar dacă de ideologie tot nu putem scăpa, să nu-i acordăm o prea mare importanţă în viaţa noastră. Altminteri, cine ştie ce surprize ne mai aşteaptă...

Antonio Patraş




Tubaj cu şarpe
de Diana Corcan
Timisoara, Editura Brumar, 2010, 119 p.

0 avalanşă de stări negative se revarsă din noul volum de poezie (al treilea) al Dianei Corcan, aspect sugerat chiar de titlu: pentru cine nu ştie, tubajul este metodă de examinare medicală constând în introducerea în stomac, pe cale bucală, a unui tub de cauciuc pentru extragerea de suc gastric (apudDicţionarul de neologisme). Tubajul cu şarpe condensează într-o unică sintagmă agresiunea terorizantă produsă eului poetic de o lume ostilă, alienantă, în care moartea este unica perspectivă a fiinţelor care mişună aici, subzistă, agonizează, dar în nici un caz nu trăiesc. Paleta cromatică predominantă este sumbră, totul este negru sau, în cel mai bun caz, cenuşiu, toposurile lirice indică recluziunea (oraşul subteran, cuşca de sârmă, vagonul, cripta, ba chiar punga de plastic: „am sufletul închis într-o pungă de/ plastic/ - în care nu este aer în care nu se mişcă/ nici măcar firul de praf [...]"), gesturile violente precum ruperea, spargerea, sfâşierea fiind cele mai la îndemâna fiinţei angoasate care se zbate în acest univers.

Ilustrativ este primul poem: „stau de ceva timp într-un oraş subteran - locuiesc/ pe o stradă cu rase de câini - negri bineînţeles - care/ rod/ din mine (ce mai există)/ jumătăţi de câini/ din care numai boturi se aud şi oase aruncate/ peste umăr/ în bătaie de joc", dar sunt multe poemele edificatoare atât asupra universului liric, cât şi asupra calităţilor poetice indiscutabile ale Dianei Corcan. „Suprarealismul cu efect controlat" despre care vorbea Gabriela Gheorghişor într-o recenzie la volumul anterior este doar un instinct poetic, pentru că halucinaţia Dianei Corcan este una coerentă, integrând perfect ciudatele şi nenumăratele elemente din care se alcătuieşte: „mergem pe un drum plin de praf/ care duce la apă/ să mestecăm apa cu ultimii dinţi/ de pe limbă uscaţi/ peştii negri îţi încadrează obrajii/ de cioclu/ (înăuntru cu vinovăţie se zbat)/ şi te fac să te clatini în timp ce/ respiri/ şi uite/ se surpă pământul se crapă/ de la un pas care împinge în el -intră în el mai viril/ mai bărbat/ şi de picioarele noastre se prind/ un fel de copii apăruţi din pământ."

Un instinct poetic remarcabil condensează adesea angoasa, aneantizarea ori coşmarul într-un vers-două: „ploaia care/ fisurează oraşul", „nu e simplu să locuieşti într-un punct" ori „chipul meu se aleargă pe sine (ca un ogar prada sa)".

Diana Corcan este o vizionară care simte monstruos, o poetă de care sunt sigură că vom mai auzi (de bine).

Luminiţa Corneanu





Generaţia ’80 văzută din interior
de Dumitru Augustin Doman
vol. 1, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2010, 275 p.

Cum precizează şi subtitlul cărţii, Dumitru Augustin Doman încearcă să realizeze o istorie a grupării în interviuri, acest prim volum adunând vocile a 18 scriitori optzecişti care au răspuns la invitaţia redactorului-şef de la Argeş. Aşadar, absenţele (în special ale lunediştilor, vedetele generaţiei) nu sunt premeditate, intervievatorul sperând, pentru a-şi duce la capăt proiectul, în bunăvoinţa viitoare a cât mai multor congeneri în viaţă. Cu mici variaţii, întrebările urmăresc aceleaşi subiecte: originile individuale ale scrisului, istoria debutului şi evoluţia ulterioară, „data de naştere" a optzecismului, conştiinţa apartenenţei la grup, modele, mentori şi factori coagulanţi, dificultăţi contextuale (social-politice), receptarea critică (îndeosebi manolesciană), evaluarea stării actuale a generaţiei şi a membrilor săi. Se conturează, astfel, o naraţiune polifonică, din care răzbat memoria cenaclurilor şi a boemei din anii '70-'80, amintirea festivalurilor şi a întâlnirilor literare, anecdote şi întâmplări din vremurile grele, de penurie şi de supravegheri securistice, delaţiuni şi rare disidenţe, biografii literare, figuri de scriitori trecuţi în lumea de dincolo, orgoliile şi elanurile creatoare ale tinereţilor, auto-definiri artistice şi umane, delimitări, dezamăgiri personale, atacuri polemice, nostalgii.

Câteva idei recurente reprezintă structura de rezistenţă a acestui ansamblu eteroclit, dar cu aer de familie: mişcarea optzecistă a fost un fenomen naţional, policentric (numai Viorel Padina şi Constantin Stan susţin că optzecismul s-a născut la Bucureşti, la Cenaclul de Luni şi Junimea), prietenia şi solidaritatea au constituit elementele fundamentale ale ecloziunii şi afirmării sale, generaţia '80, deja fapt istoric, contează azi prin individualităţile şi personalităţile ei active, ajunse la maturitate literară şi putere în sfera administrativ-culturală. Pe scurt, iată cum e privită generaţia din interior: „o apariţie ca o furtună, o generaţie literară extraordinară, care a trezit literatura română contemporană, ameninţată de maladii ca somnolenţa, provincialismul şi cedarea în faţa ideologiei oficiale" (Gabriel Chifu). Câţi copaci vor supravieţui din pădurea optzecistă în istoria literaturii române (a lui Manolescu reţine doar 18), vom mai vedea cu timpul. Din exterior.

Gabriela Gheorghişor





Şi toată bucuria acelor ani trişti
de M. Duţescu
Bucuresti, Editura Cartea Românească, 2010, 80 p.

Iată cartea care a primit în 2009 Premiul pentru Poezie la Concursul naţional de debut al Editurii Cartea Românească. Titlul încurajează cititorul să se apropie. Îi promite un text cald şi familiar, colorat în propria melancolie.

Cu toate acestea, volumul se cere privit cu indulgenţa pe care i-o acorzi debutului. Aici întâlnim o poezie care îşi aruncă pe umeri - şmechereşte -hainele la modă ale genului zilelor noastre: biografism cât cuprinde, aerul vieţuitorului experimentat şi amintirile care legitimează. M. Duţescu mizează destul de mult pe empatia cititorului. Şi nu fără un succes frumuşel în acest sens. Eroul (pentru că schema narativă conţinută în poeme ne permite să vorbim despre instanţa personajului principal) creşte sub ochii noştri, ni se destăinuie ca unui jurnal adolescentin. Îi vedem ascendenţii încolonaţi regulamentar în descrieri ludice, pentru ca, mai apoi, ei să dea lumii omul care trăieşte şi pune pe versuri „toată bucuria acelor ani trişti".

Dacă vă întrebaţi care sunt anii despre care vorbeşte poezia lui M. Duţescu (şi, cu siguranţă, vă întrebaţi, pentru că cititor fără curiozitate rar s-a mai pomenit!), ar fi, cu aproximaţie, anii '80. După care ar urma adolescenţa consumată de-a lungul anilor '90. Şi tinereţea în preajma lui 2000, cu toată schimbarea de vocabular pe care vremurile au adus-o. Fac acest calcul meschin pentru că astfel se explică cel mai bine senzaţia perceptibilă până în cerul gurii, atmosfera inconfundabilă a anilor '80 şi începutul deceniului următor: avantajul de a fuma pe balcon „stăteam înghesuiţi într-un pat prost / un fel de recamier extensibil, rupt / greu de montat / sprijinit pe teancuri de cărţi// şi chiar dacă nu făcusem mare scandal/ mama, trezită din somn dar ca întotdeauna lucidă / a hotărât că nu trebuie să mai dorm împreună cu soră-mea şi m-a mutat în sufragerie / o cameră în care intram foarte rar / pereţi calcio veccio/ tabloul cu un bătrân şi un drumeag, la apus / cărţi (pe două rânduri) în spatele geamurilor glisante / unde aveam voie să umblu / doar dacă mă spălam înainte pe mâini // canapeaua cu tapiserie aspră de lână / din cauza căreia mă trezeam transpirat / cu cearşaful boţit făcut sul / în nopţi lungi cu TVR/RTL / - hard and heavy Petre Magdin / soft porn Dolly Buster - / şi dimineţi / ce ajungeau să conteze / mult prea puţin// ţigări fumate pe ascuns / printre ghivece de petunii şi trandafiri japonezi / flegme lansate de la balcon / şi tot felul de alte mici avantaje/colaje / deformate / ale unor vârste uitate".

M. Duţescu scrie, cu bucurie, o carte mai degrabă cuminte în peisajul actual.

Iulia Iarca