Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Gellu Dorian,
Casa Gorgias,
Bucureşti, Editura Niculescu, 2011, 351 p.

Prin subiectul său, recentul roman al lui Gellu Dorian aminteşte de Cara Aurita a Tatianei Dragomir. În ambele scrieri, o casă devine pretextul reconstituirilor narative ale istoriei unor locuri şi personaje de demult. Ceea ce frapează în Casa Gorgias este însă asimetria dintre povestirea în ramă şi rama povestirii istorice. Marsupiul în care se adăposteşte romanul spiţerului Johann Gorgias se reduce la un singur cadru, iar temporal, la durata a zece înghiţituri de vin fiert (aproximativ cincisprezece minute). E drept că ceremonialul acesta narativ reaminteşte mereu, ca un leitmotiv, şi momentul iniţial al declanşării „călătoriei” lui George Dorn în trecutul Oraşului (care nu poate fi decât Botoşani), demolarea Farmaciei Semaca (fosta casă Gorgias) şi a centrului vechi, la începutul anilor ’80: „din momentul când a urcat pe acoperişul bibliotecii şi a văzut faţa Oraşului modificându-se ca faţa cianotică a unui mort care intră în descompunere pentru a lăsa în loc stratul plin de flori al unui mormânt (...), nu şi-a mai putut lua gândul de la Johann Gorgias“. Evaziunea bibliotecarului George Dorn într-o lume apusă, legendară, reprezintă o reacţie de refuz al unui prezent inconfortabil (fie epoca ceauşistă, cu ochii de pisică ai Securităţii, fie singurătatea postrevoluţionară a unei zile friguroase de iarnă). Cu ajutorul arhivarului Ivaşciuc şi al fabulatorului Titircă, George Dorn reuşeşte să lumineze, printr-un melanj de documentaţie şi imaginaţie, viaţa unui erou civilizator al vremurilor fanariote (de la cumpăna secolelor 18- 19): misionarul austriac Johann Gorgias, mason al lojei londoneze şi trimis special al Casei de Habsburg în târguşorul moldovenesc, staroste al litigiilor comunităţii cu egumenii greci de la mânăstirea Popăuţi, exemplu de devotament profesional şi de fidelitate conjugală.
Dincolo de (re)configurarea romantică a destinului spiţerului (şi al spionului său în fieful monahilor hrăpăreţi, Ianis Caraianis), naraţiunea istorică aglomerează, în fraze excesiv de lungi, puzderie de nume, figuri, fapte şi întâmplări, care lasă mai degrabă impresia de informaţie cronicărească decât de atmosferă romanescă. Gellu Dorian dovedeşte vână de povestitor, dar nu şi dexteritate stilistică pe spaţii largi. Există, totuşi, în Casa Gorgias, fragmente de mare frumuseţe poetică. Un roman interesant, bine documentat, insuficient cizelat.

Gabriela Gheorghişor


Crista Bilciu,
Poema desnuda
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2011, 110 p.

Deşi originalitatea nu-i poate fi pusă la îndoială, iar cartea – câştigătoare a Concursului de manuscrise al USR – promite un viitor prelung poetei, Crista Bilciu respectă fiziologia scriitorului de azi: a devorat „câteva mii de cărţi”, a consumat avid faza livrescă şi mimetică a retrăirii unor vieţi gata imaginate. Personaj în propria carte, speră să se descarce de întâmplările interioare, paralele, dar şi de presiunea celor exterioare şi să acceadă la statutul de creator de lumi noi. Întâlnirea cu teatrul separă rolul de substanţă şi pregăteşte intrarea în scenă a faptei desnude. Proiectul nu e chiar la îndemână. Sub invazie de lucruri deja spuse (ca la optzeciştii livreşti şi ironici, că totul s-a scris e încă o constatare soft) şi inflaţie de imagini în comparaţie cu care „realitatea e un fel de literatură prost scrisă” („«Privesc pe fereastră» nu e acelaşi lucru / cu «mă uit pe fereastră» / adică «uit de mine privind pe fereastră»”), recurge la secretarea naturalist-onirică ori suprarealist-epică a propriilor date biografice/existenţiale în chiar miezul viziunilor străine. Maniera e mai degrabă autoficţională decât autobiografică. Poemul despuiat scoate la iveală personaje şi-şi spune poveşti cu o voce mică de fetiţă („Fetiţele mici trebuie închise în locuri strâmte/ trebuie zidite / aduse jertfă Tăcerii / altfel / le cresc sâni în tot felul de locuri ruşinoase”) ori cu una îngroşată anume să sperie balaurii din jur. Nici fotograf mizând pe privire, nici magician al viziunii, ci „neruşinat” maestru al colajului, gestionează grav-jucăuş „harababura” din poemul contaminat de coşmar. Biografismul, cu toate feţele sale minimaliste, mizerabiliste, scrâşnite ori vag-melodice, este unul en miettes. Biografia a încetat să aibă coerenţă şi stabilitate, formarea e crizică şi nesatisfăcătoare. Abil şi dezîncântat, eul („atunci când scriu, atunci când fac teatru sau pictez, e o invitaţie: vă dăruiesc o ţară nouă prin care să vă plimbaţi: eu”, spune într-un interviu) croşetează un multivers din petice cu sârgul alb şi exaspera(n)t al bunicii Sisif, emblemă a poveştii fără sfârşit, dar şi fără sens („firul se ţesea cu repeziciune / şi nu mai era vertical, ci orizontal. / Era ca un mare stomac exterior, / care nu ierta nimic în jur”). Singura scăpare e în Text: „Majoritatea fecioarelor sfârşesc în patul unui bărbat / Numai câte una mai scapă prin hăţişul textului…”
Cartea are stil şi forţă. Al. Cistelecan are dreptate s-o creadă de… „Cincistele”.

Irina Petraş

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara