Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Recenzii de ---


Expresivitatea argoului
de Ioan Milică
Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”,
2009, 354 p.

Intelectual rafinat şi sensibil, cu o personalitate puternică, poate chiar prea puternică de n-ar fi fost îmblânzită din vreme, prin disciplină şi studiu temeinic, de austerul exemplu al regretatului profesor Dumitru Irimia, căruia i-a fost discipol, devenind apoi succesorul domniei sale la Catedra de limba română a universităţii ieşene, Ioan Milică şi-a făcut ucenicia într-ale scrisului ca jurnalist în presa locală, unde mai semnează şi azi texte de atitudine foarte apreciate pentru spiritul lor combativ şi admirabila grifă stilistică a autorului. Or, tocmai experienţa de gazetar l-a determinat pe universitarul ieşean să abordeze în lucrarea sa de doctorat, publicată de curând într-o formă curăţată de pedanteriile academice, un subiect extrem de dificil, însă pasionant: argoul. Totuşi, nu atât interesul legitim faţă de asemenea „subiect" la modă motivează rândurile de faţă, cât satisfacţia criticului literar de a descoperi în volumul semnat de Ioan Milică un instrument de lucru util şi un excelent model de analiză stilistică menită a evidenţia predilecţia unor prozatori contemporani (ca Dan Lungu, Sorin Stoica ş.a.) de a valorifica estetic potenţialul expresiv al limbajului argotic. Nu mai vorbesc de mulţimea exemplelor inventariate ca la carte, pe căprării, să zicem (în ton cu materialul clientului), dar tezaurizate cu o plăcere pură de colecţionar, iubitor de expresii rare. Din unghiul acesta, un autor de texte argotice ca Mihai Avasilcăi (zis „Fanfan"), cu trecut de infractor şi puşcăriaş, se dovedeşte o adevărată mină de aur de care cercetătorul ştie să profite din plin.

Nu pot să nu reproduc câteva mostre, la întâmplare, pentru delectarea cetitorului. În argoul şcolar, de pildă, cel mai vizat e prostul, probozit de colegi în fel şi chip: „bulache", „berbec", „bizon", „găgăuţă", „cap de menghină"/ „miel"/ „muscă"/ „şpaler", „frate cu cimentul", „papagal", „pinguin", „lachenştain". Mai nou, printre elevi de o nemeritată faimă se bucură drogurile („zăpadă", „dava", „sugativă", „timbru", „bicicletă", „foc", „minată", „naşpetă", „năşpoasă"), viteazul care le şi consumă fiind alintat cu numele de „Spartacus". Creativitatea verbală a românului se dezlănţuie însă cu adevărat atunci când vine vorba de băutură, asumată ca profesiune specific naţională, după zicala că „meseria e brăţară de aur, iar gâtul pâlnie de argint". Astfel, pe lângă „macheală" ori „chileală", avem: „molan", „balaur", „carmol", „trascău", „torpilă", „a se face matol", dar şi „a se face... ninja" ş.a.m.d.

Expresivitatea argoului e o carte nu numai serioasă, ci şi seducătoare.

Antonio Patraş




de-a viul
de Teodor Dună
Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 2010, 97 p.

Titlul proaspătului volum de versuri al lui Teodor Dună ţine loc şi de „artă poetică". Una extrem de concentrată, în care prepoziţia „de-a" introduce ideea de joc (ce ar putea fi şi o joacă, însă aici nu este), de als ob. Regizor grav şi serios, poetul îşi „înscenează" oniric existenţa, proiectând, de fapt, pe ecranul poeziei, o interioritate acaparantă şi turbionară, care vine să spargă contururile realităţii exterioare: „viaţa mea e de neoprit. împânzeşte străzile, blocurile./ şi totul începe să clocotească de viaţă". O viaţă fantasmatică, din care se întrupează o nouă lume, halucinantă, dar cu propria ei realitate şi consistenţă ontologică (despre o „ontologie proprie" vorbeşte şi Cosmin Ciotloş, în prezentarea de pe coperta a IV-a). Un no man' s land („lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea" - de-a viul; „zgomotul/ asurzitor, al nimănui" -zgomotul zilei), susţinut şi hrănit de un „trup sufletesc" în egală măsură debordant, extensibil şi îndestulător: „ştiu: totul respiră prin mine" (cămaşa de primăvară). Volumul oferă însă şi o reprezentare clinic-metaforică a acestui „trup sufletesc" angoasat, prizonier în subterana terifiantă a subconştientului şi în ceaţa sufocantă a singurătăţii (v. „filmul" suprarealist din obsesionalul prozopoem camera).

Poemele din de-a viul sunt tot atâtea scenarii stranii, configurând mai ales o sarabandă a materiei incontrolabile, deopotrivă organice şi anorganice. Carnea se leapădă de trup („ca o mie de vietăţi scăpate, carnea se rostogoleşte/ din mine/ tot mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare./ sub tălpi/ în mormane se aşază" -zgomotul cărnii; v. şi paşii), patul „se întinde ca un alt cer între/ pământ şi cer" (patul), iarba „ţâşneşte din pământ/ ca dintr-o fântână arteziană" (înverzirea), aerul alb se infiltrează pretutindeni, parcul se rostogoleşte, „înălţându-se cât zece blocuri,/ huruind, acoperind noaptea" (noaptea încă lâncezea) etc. Teodor Dună este un poet care vede enorm şi simte monstruos, precum Dan Coman, cel din anul cârtiţei galbene şi ghinga. Crescută din spaime expresioniste, poezia sa vizionară, cu imagini de o vitalitate morbidă (v., de pildă, invazia dionisiacă a „destrupaţilor", ieşind din „pământul reavăn") sau de o absurditate grotesc-feerică (v. plutirea chagalliană, prin ceruri, ca un mag călător printre stele, fie cu patul, fie legat cu o sfoară de piciorul „mortului parfumat") nu este lipsită de primejdia redundanţei. Din acest punct de vedere, primele două cicluri, destrupări şi de-a viul se dovedesc superioare ultimului, carla, în care se reia şi tema androginiei din catafazii.

Gabriela Gheorghişor




Pudră
de Dora Pavel
Iaşi, Editura Polirom, 2010, 248 p.

Romanul Dorei Pavel începe cu forţa prozatorului îndelung exersat. Prima frază, scrisă pe aproape douăzeci de rânduri, se citeşte dintr-o singură suflare. Îşi introduce rapid şi natural cititorul în mijlocul temei, îl somează îndrăzneţ printr-o adresare la care, cu siguranţă, acesta nu va putea rămâne distant: „Să revii după două zile, să încerci să repari nu ruşinea de a fi murit de o moarte clinică, adică una ezitantă, neîmplinită, ci imprudenţa şi impudoarea de-a te fi întors la viaţă atunci când toţi te ştiau mort [...]."
Te mai poţi menţine pe margine când ţi-a fost aruncată o astfel de mănuşă? Analiza care continuă subiectul recurent al Dorei Pavel -acela al morţii şi al mecanismelor ei - ţine încordată atenţia cititorului. Îi stârneşte acestuia un interes înrudit cu cel pentru scenariile poliţiste. Senzorialitatea este ascuţită, senzaţiile sunt descrise în mod verosimil, dar deloc previzibil. Fiindcă imaginile vin din altă lume. Nu este lumea viilor. Nici cea a morţilor. Este un spaţiu straniu, complet necunoscut, cu care autoarea îşi familiarizează treptat publicul. Textul numeşte lucruri nevăzute, poate intuite de o sensibilitate comună, dar niciodată conştientizate sau - mai ales - rostite. Există de-a lungul întregii poveşti o lipsă de pudoare, în sensul cel mai larg; fiindcă nici un colţişor al spiritului sau al trupului, nici un drum pe care unul sau celălalt rătăceşte nu opreşte accesul glasului descriptiv. Totul, fie că e material sau doar energie haotică, îşi strigă nevoia de a fi descoperit.

Personajele sunt preocupate de aceleaşi decriptări psihologice, naratoarea nu pare interesată să îşi individualizeze vocile. Iar în multe locuri, personajele continuă discursul naratoarei. Graniţele formale între instanţele narative sunt estompate în favoarea unei atmosfere dense care inundă întregul roman.

Ce se întâmplă când revii după două zile de moarte clinică? Cum priveşti lumea după „înviere" şi cum eşti tu însuţi privit când trupul tău miroase a moarte, dar emană viaţă proaspătă? Vlad Carasiniu (nume straniu, ca toate numele din proza Dorei Pavel) este personajul care îşi lasă toate gândurile la vedere, astfel încât cititorul să îi poată vizita întreaga fiinţă ca pe un muzeu.

Odată cu Pudră, avem - deja la început de 2010 - un roman bun.

Iulia Iarca





Frumuseţea bărbatului căsătorit
de Diana Geacăr
Bucureşti, Editura Vinea, 2009

Frumuseţea bărbatului căsătorit poate să-şi adjudece liniştită titlul de cel mai nenorocos volum de poezie al anului trecut. 2009 n-a fost deloc un an secetos în ce priveşte poezia bună (Dan C. Mihăilescu, din postura de respondent al unei anchete literare retrospective din revista Cultura, e de părere contrară: n-ar exista nici un titlu notabil), însă cartea Dianei Geacăr ar fi putut intra oricând într-un play off al finaliştilor genului. Zic „ar fi putut", pentru că s-a scris despre ea remarcabil de puţin şi, întrucâtva în consecinţă, jocurile de societate (literară) de speţa topurilor au cam ignorat-o - după ştiinţa mea, numai Claudiu Komartin şi Marin Mălaicu-Hondrari au trecut-o pe lista scurtă a preferinţelor proprii, într-o anchetă găzduită pe blogul autorului Unui anotimp în Berceni.

Menţin, aşadar, minim reparator ce spuneam încă de la apariţie despre Frumuseţea bărbatului căsătorit; anume că, dacă ostentaţia ei preferă codurile revoltatelor gen Sylvia Plath ori Anne Sexton, discreţia Dianei Geacăr camuflează oarecum neaşteptat o poetă livrescă. Spun asta nu numai pentru citatele din şi aluziile la Raymond Queneau, Ezra Pound, Denise Levertov, Adrienne Rich, Fleur Adcock (locul ei găsindu-se, de fapt, în filiaţia poetelor amintite în urmă, mai precis undeva în preajma lui Fleur Adcock, cu mai puţină saturaţie intertextuală, totuşi - n-o pot vedea pe Diana Geacăr traducând, precum poeta neo-zeelandeză în cauză, poeme medievale latine); nici doar pentru referinţele la regizori esteţi precum Wong Kar Wai, Bergman, Lynch; şi nici pentru inserţiile scientiste preţioase despre, bunăoară, punctele negre Fudds de pe retină, pe care miopii le văd atunci când îşi deplasează privirea pe suprafeţe luminoase, sau despre Marea Pată Roşie, uraganul activ de trei sute de ani de pe Jupiter. Esenţială pentru natura ei livrescă e, înainte de toate acestea, tehnica medierii. Datele cunoaşterii sunt pentru ea întotdeauna mediate de cunoştinţe; cu tuşantele ei cuvinte: „Se ştie că o metodă eficientă de a asculta/ este să-ţi foloseşti cunoştinţele despre lume:/ închizi ochii şi lacrimile ţi se scurg pe obraji./ Poate că se întâmplă ceva cu mine". Cu mine, unul, s-a întâmplat ceva citind cartea ei.

Radu Vancu