Numărul curent: 39

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Rebreanu în oglindă de Gheorghe Grigurcu


Creator incontestabil important, Liviu Rebreanu ne apare totuşi nu îndeajuns de bine plasat în epocă. Contemporan mai curînd cu Ioan Slavici sau Emile Zola decît cu Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, M. Blecher, Anton Holban, autorul lui Ion a fost continuat de acei prozatori care, dedicîndu-se lumii rurale, s-au mişcat cu stîngăcie în cea urbană, precum Marin Preda sau Zaharia Stancu. Complexităţile vieţii lăuntrice, acele "deplasări nevăzute ale sufletului subtil", cum remarca G.Călinescu, i-au rămas puţin accesibile, el vădind în schimb "aproape geniu în producerea gloatelor şi exponenţilor lor", înclinat nu să "analizeze conştiinţa", ci să urmărească "dezlănţuirile brutale, fioroase chiar" ale umanului. Deoarece proza românească de pînă atunci nu avusese o deosebită anvergură, i s-a creat un piedestal naţional, comparabil cu cel al unor clasici din marile literaturi precum Dickens, Balzac, Tolstoi. L-am putea socoti un "tradiţionalist", dar într-un fel aparte. Nu prin evlavia faţă de vechile aşezări ori prin glorificarea trecutului, nici prin ortodoxism, ci pe o cale a primitivităţii, a instinctualităţii cu tentă naturalistă. Adică prin adîncirea cutezătoare în nebulozităţile inclusiv morale ale unui trecut foarte îndepărtat. Departe de-a idiliza satul, îl "demitizează", cum s-a spus mai recent, îl aşează sub semnul tensiunilor pasionale, al dezlănţuirilor comportamentale, al precipitărilor unui dramatism arhaic ce colcăia sub zorzoanele romantic sămănătoriste. O magmă din zorii istoriei se prelinge în paginile sale cele mai bune. Totuşi această viziune întunecată s-a grefat pe trunchiul unei psihologii mai curînd "cuminţi", chibzuite, de factură consacrat ardelenească. La care se cuvine amintită latura austro-ungară a formaţiei prozatorului, care i-a insuflat negreşit un simţ al datoriei, o specifică disciplină a muncii. S-ar zice că un echilibru, o rînduială a structurii auctoriale ar fi fost trebuitoare pentru a contrabalansa frecventarea "profunzimilor" tulburi ale sufletului colectiv, bîntuit de crude impulsuri. Fără a se dori un moralizator, Liviu Rebreanu ilustrează totuşi, în postura sa civilă o îndeajuns de subliniată propensiune spre o decenţă burgheză, spre respectarea tiparelor convenite ceea ce l-a determinat pe un comentator să-i aplice epitetul de "maiorescian".

Să trecem în revistă cîteva din aceste trăsături ce poartă o încărcătură a ethosului, menită parcă a restrînge, a corija, a "scuza" flamboaianta aderenţă a autorului Răscoalei la crizele unor elementarităţi ce-şi ies din matcă, de facto un substrat al demoniei pe care se străduieşte a o disimula. Mai întîi "discreţia". Grija de-a nu-şi face publice chestiunile de laborator literar: "Eu întotdeauna am fost tare discret pe chestia literaturii mele. Am considerat că e jenant să vorbeşti despre un lucru atît de intim, care nu ştii de va ieşi prost sau bine. Asta e ca şi o pereche de haine, care la probă îţi fac impresia că au să fie foarte frumoase, şi cînd acolo, terminate, vezi că-ţi vin prost şi că eşti comic cu ele". Ca şi cum ar fi fost un lucru de ruşine, romancierul ne încredinţează că niciodată n-a vorbit despre o carte aflată în proiect, pentru că "a vorbi despre cele ce scrii îţi răceşte mult inspiraţia şi căldura lucrului plănuit în taină şi copt în fierbinţeala subconştientului". Cu toate acestea, nu observă în realitate chiar o rigoare maximă. Astfel ne mărturiseşte că, lucrînd la un roman, procedează aidoma unui bun gospodar. La început ia în calcul ansamblul. Dacă-l pierde din vedere prin "şlefuire artistică", lucrul nu merge cum trebuie: "Totul, după mine, este să ai de la început scheletul lucrării, construcţia generală, fără de care restul se dărîmă. Personagii, acţiunea, îmi pot apărea la început ca un tot nebulos. Construcţia tehnică, însă, o am de la început bine şi limpede trasată, - pe capitole, pe substanţa lor, pe evoluţii. E aici o parte perfect conştientă, lucidă". Precum un artizan ce se respectă, insistă pe primejdia distragerii prin detalii: "Ocupîndu-te şi oprindu-te la pasaje şi la fraze, pierzi din vedere întregul". Ardelenismul funciar al lui Liviu Rebreanu transpare şi în intenţia de-a produce un roman, rămas nerealizat, în care să fie prezente două personaje folclorice, Păcală, prototipul mobilităţii, al agerimii lunecoase a valahului, şi companionul său, Tândală, prototipul ardeleanului mai încet la acţiune şi la judecată, aparent stîngaci, însă în realitate mai constructiv. E un prinos adus toposului natal: "Păcală şi Tândală sunt cei doi poli ai caracterului românesc. Unul deştept, şiret şi superficial, celălalt mai greoi, mai lent, mai prost, dacă vrei, dar mai serios şi mai creator. Aş vrea să urmăresc acest prototip de român în toată viaţa noastră socială".

Cu o atare mentalitate bizuită pe de-o parte pe filoane ancestrale de neconvenţională factură şi pe de altă parte pe buna ordonare, pe un ţărănesc realism al execuţiei, Rebreanu face dovada unei obiectivităţi antiromantice. Nedorind a vorbi despre sine, într-o vreme a ardenţei confesiunilor, se vrea identificat, nu fără o uşoară iritare a unor obiecţii prezumate, cu suprafeţele obiective ale operei: "M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana întîi. Hiperbolizarea aceasta a eului, rămăşiţă anacronică de la romanticii care, ei şi atunci, puteau să se creadă buricul pămîntului, mi se pare puţin ridicolă". Scriitorul face din impersonalitate o profesie de credinţă, ce se armonizează parcă, avant la lettre, cu teza barthesiană că "opera se scrie singură": "Psihologia şi obiectivitatea merg alături şi presupun aceeaşi retragere a eului scriitoricesc în colţul cel mai modest al sufletului, spre a lăsa loc desfăşurării creaţiei. Modestia nu e şi dezinteres, ci dimpotrivă o atitudine. Fără amestecul meu direct, opera va putea creşte şi trăi independent. Copilul zdravăn n-are nevoie în viaţă de hainele tatălui". "Modestia" clamată nu-l împiedică totuşi pe prozator a pune pe acelaşi plan arta cu "creaţia divină", aceasta devenind astfel "cea mai minunată taină": "Creînd oamenii vii, cu viaţă proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităţii. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii". Creaţia artistică n-ar conta prin urmare sub specia esteticului, ci sub cea a simţămîntului de "viaţă" ce-l poate insufla. E un creaţionism secund, rod al creaturii ce-l îmbată pe artist, cu o superbie pe care invocarea oarecum formală a "modestiei" n-o poate anula: "Precum naşterea, iubirea şi moartea alcătuiesc enigmele cele mai legate de viaţa omenească, tot ele preocupă mai mult şi pe scriitorul care încearcă să creeze viaţă". O analogie botanică întăreşte această "credinţă" derivată în produsul artei. Creaţia este "o verigă între trecut şi viitor, îşi împlîntă adînc rădăcinile în pămînt ca să poată urca mai sus, spre cer. Se uită cu evlavie pioasă înapoi spre a putea privi mai sigur înainte". Nu sînt pierdute din ochi coordonatele majore, "liniile mari". Succint, realismul e caracterizat drept "viaţă eternizată în mişcări sufleteşti". Normal că asemenea opinii nu puteau a nu intra în conflict cu modernismul înfloritor al contextului. Rebreanu îşi asumă cutezător postura de contestatar la scenă deschisă al acestuia, sub chipul unei anticalofilii susţinute. Criteriul suprem de evaluare a literaturii care ar fi capacitatea sa de-a "crea viaţă" nu-i mulţumeşte, în vederile sever dojenitoare ale romancierului, "nici pe superesteţii ce savurează numai rafinăriile stilistice sau extravaganţele sentimentale, nici pe amatorii de povestiri gentile de salon". Prin disocierea "expresiei" de "fond", cea dintîi e acceptată exclusiv ca scop, nicidecum ca mijloc. "Stilul" e taxat ca un simplu aspect al efemerului, nu fără nerv polemic: "De dragul unei fraze strălucite sau a unei noi împerechieri de cuvinte, nu vom sacrifica niciodată o intenţie. Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun într-adevăr ce vreau, decît să fiu şlefuit şi neprecis. Strălucirile stilistice cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă. De altfel cred că e mult mai uşor a scrie Ťfrumosť, decît a exprima exact. Poate nu e o simplă întîmplare că toţi creatorii mari de viaţă s-au mulţumit să scrie bine şi au neglijat floricelele stilistice după care se prăpădeau contemporanii. Precum iarăşi nu trebuie uitat că tocmai stilul e mai trecător într-o operă de artă". Cuvinte ce-ar putea fi interpretate ca o apropiere de teza "autenticităţii" a lui Camil Petrescu, de care însă o falie adîncă îl despărţea pe autorul lor...

Se conturează aşadar o profundă deosebire între convingerile lui Liviu Rebreanu şi cele dominante în interbelic. Consecvent cu sine în pledoaria-i prorealistă, cu o amprentă a naturalismului, acesta şi-a singularizat anacronismele şi prin atitudinea faţă de critică. Cu reflexul demiurgic-demonic ce, după cum am văzut, şi-l arogă, are aerul a nu accepta decît autocritica ce intervine casant în procesul elaborării "operei", neted numită aşa, la antipodul, bunăoară, al recuzărilor umilităţii lui Arghezi, care, de altminteri, n-a şovăit a-l executa: "Nu sunt deloc indulgent faţă de opera mea. Nu mă sfiesc niciodată a tăia în carne vie. Ştiu din experienţa de lector că e preferabil să regreţi un gol decît să dai pagini întregi necitite. Am tăiat totdeauna fără cruţare". În rest, o masivă insatisfacţie: "Critica literară a rămas aceeaşi. Şi odinioară ca şi azi, critica ţi-o făceai singur... dacă voiai". Îi repugnă lui Rebreanu, în 1935, "înclinarea către critica-recenzie", care ar fi lipsită de "maturitate" ca şi de "respiraţie", reducîndu-se "la un fel de reportaj", care, oricum, l-a promovat în genere cu mare şi binevoitoare atenţie (E.Lovinescu, Felix Aderca, Tudor Vianu, G.Călinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Mihail Sebastian etc.): "Mărturisesc, tam-tam-ul gazetăresc practicat astăzi îl găsesc fără utilitate pentru impunerea unei opere sau unui scriitor. Foiletonul literar, făcut de cine vrea şi cînd vrea, nu poate impune clasificări literare". În plus, o stranie respingere a lui E.Lovinescu, în 1932: "În casa d-lui Mihail Dragomirescu am cunoscut pe d. Lovinescu. Era elegant, surîzător şi indulgent. Avea la spate Paşii pe nisip şi se războia cu amfitrionul nostru pentru critica impresionistă. Nu era iubit, nici măcar simpatizat de scriitori. Em.Gîrleanu mi-a şi spus la plecare: ŤLovinescu? Nici critic, nici creator. Un dascăl silitor, şi atîta tot. Dar are treizeci de mii de lei venit pe an...ť Cei treizeci de mii de lei venit pe an (aur, fireşte) m-au impresionat mai mult decît dacă mi s-ar fi spus că are geniu. Ani de zile pe urmă d. Lovinescu n-a fost în stare să mă convingă că Gîrleanu a exagerat cum exagera totdeauna". Chiar dacă revine mai jos cu recunoaşterea că "literatura românească a cîştigat un critic. Şi asta face mai mult decît toate celelalte", inclementul romancier nu omite a stărui cu maliţie că: "Dacă însă d. Lovinescu a devenit ce este în mişcarea noastră literară, s-a putut negreşit şi din pricina celor treizeci de mii de lei". "Nedreaptă judecată", consideră pe bună dreptate alcătuitorii ediţiei de care ne ocupăm, între care eminentul Niculae Gheran. Întrucît E.Lovinescu a fost primul critic care a scris elogios despre Ion şi la fel de favorabil despre Pădurea spînzuraţilor, de fapt l-a introdus pe Liviu Rebreanu în literatură pe o poziţie înaltă, fără a-şi modifica vreodată sancţiunea ultrafavorabilă, în pofida unei mai mult decît certe dezamăgiri intime. La care, în plan biografic, se adaugă circumstanţa că, la finele primului război mondial, cînd tînărul scriitor ardelean nu izbutea să intre în nicio redacţie din Capitală, zbătîndu-se la marginea mizeriei, acelaşi detestat critic l-a primit cu căldură în cenaclul Sburătorul şi i-a acordat o rubrică în revista cu acelaşi nume. Se vede că ingratitudinea din cîmpul literelor indigene datează...