Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Realism magic mitteleuropean de Gabriela Gheorghişor

Marian Ilea, Herina, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016, 155 pag.

Marian Ilea a fost membru al Cenaclului Universitas de Mircea Martin. A debutat editorial în 1990, cu volumul de , coordonat proză Desiştea, la Editura Cartea Românească. A continuat să publice proză, dar şi piese de teatru. Lucrează în presa scrisă şi în televiziune, în Maramureşul natal.

Pe pagina de gardă, dar şi pe ultima pagină, unde se află informaţiile redacţionale, scrie că Herina a apărut la Editura Cartea Românească în 2016. În descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României, anul publicării este 2015. Citesc pe internet că în 2015 Marian Ilea a publicat o carte de 80 de pagini, la Editura Tracus Arte, numită Cronicile de la Herina, iar în aprilie 2016 a lansat la Târgul de Carte „Gaudeamus” de la Cluj volumul Berăria Luther, scos la Editura Eikon. Nu am văzut aceste cărţi, dar bănuiesc, după titlurile lor, că sunt variante primare, de work in progress, ale ediţiei de la Cartea Românească. Ar fi fost însă firesc să fie precizat, pentru cititor, faptul că e vorba de o ediţie revizuită şi adăugită.

În prezentarea de pe coperta a IV-a a cărţii de debut, Desiştea, Mircea Martin surprindea atât calităţile, cât şi slăbiciunile prozei lui Marian Ilea: „Fără să apeleze la fastuoasa hiperbolă marquesiană, mânat însă de un anume demonism al lunecărilor neaşteptate în fabulos ori misterios, Marian Ilea construieşte cu migală şi dezinvoltură imaginea unui Macondo transilvan. (…) savoarea discursului său vine mai cu seamă dintr-un mod special de a spune lucrurilor pe nume, când aspru şi direct, când ocolit şi chiar echivoc, amestecând cuvintele vechi, neaoşe, cu împrumuturi făcute firesc din alte limbi ale fostului Imperiu, într-un dialect pe care-l recunoaştem, dar care e numai al său şi în care vorbirea autorului şi a personajelor se confundă”. Textul de escortă al criticului era însă prospectiv şi optimist: „Cu timpul (şi cu experienţa), Marian Ilea va reuşi să crească forţa de generalizare a cazuisticii sale fascinante şi pitoreşti, va depăşi, altfel spus, pitorescul într-o semnificaţie morală mai amplă”.

Prin Herina, prozatorul ne introduce tot într-un spaţiu mitteleuropean al fostului Imperiu Austro-Ungar, aflat între Ujgorod şi Solotvino, în Carpaţii Păduroşi, situat în Ucraina de azi. Aici ajunge Grigore, naratorul care apare în ultimul capitol al romanului, invitat de către directorul televiziunii regionale din Ujgorod să viziteze ţara vecină. Plecând de la acest loc real de confluenţă şi de graniţă, cu o compoziţie multi-etnică a populaţiei (români, ruşi, ucraineni, polonezi ş.a.), autorul creează topos-ul imaginar al Herinei, oraşul imperial al maeştrilor cofetari. Marian Ilea apelează la trucul deja clasic (şi salvator, când nu ai o altă cale de a justifica relatarea unei istorii) al manuscrisului găsit: Grigore descoperă în muzeul sării din Solotvino un caiet ce conţine „Cronicile de la Herina”, dedicate magnatului de presă englez Robert Maxwell, născut într-o familie de evrei, pe vremea administraţiei cehe a zonei. Le fotocopiază şi i le dă unui bătrân arhivar maghiar din BaiaMare să i le traducă în româneşte. Această ramă realistă a povestirilor fabuloase despre Herina alunecă însă şi ea în fantastic, la final: Grigore află, de la primarul urbei, că n-ar exista nici un paroh Chirilov Andreiuca, deşi vorbise cu el cu o zi înainte. Peste câteva luni, cineva îi spune despre nişte secvenţe din reportajul ucrainean care, de asemenea, n-ar fi fost, de fapt, filmate.

„Cronicile de la Herina” reprezintă o monografie sui generis a oraşului şi, până la urmă, a întregului ţinut. Aceasta se constituie fragmentar, din însemnări diaristice, delaţiuni la poliţie, epistole, reproduceri de monologuri şi de dialoguri. De altfel, dramatizarea naraţiunii este una dintre trăsăturile fundamentale ale prozei din Herina, trădând aplecarea spre teatru a autorului. O altă caracteristică ţine de stil. Marian Ilea preferă discursul aticist, simplu şi lapidar. În general, propoziţiile şi frazele sunt scurte, adesea eliptice de predicat, ducând la un soi de mecanicitate a vorbirii personajelor. Dar nu plonjăm, totuşi, într-o piesă dramatică de tip absurd, ci într-un univers realist-magic, cu o umanitate pestriţă şi pitorească. În latura sa primitivă, anistorică, acesta poate aminti de povestirile cu draci şi vrăjitoare din Serile în cătunul de lângă Dikanka ale lui Gogol sau de Povestirile mameibătrîne ale contemporanului Radu Ţuculescu. Datorită unor personaje feminine ca Osima Michl, cea care văzuse „făptura cu tichie roşie pe cap” (printr-un joc onomastic, diavolul e poreclit Michliduţă, trimiţând şi la românescul Michiduţă), doamna Mattira Friedwagner de la Kochschule din Tatariv sau ciclopica Herbila din munţi, citim un adevărat compendiu despre farmece, superstiţii, practici taumaturgice şi divinatorii. Mai aflăm despre ciobanii descântători, despre pricolici, despre vârcolaci, despre omuleţii pădurii (probabil, gnomi) ori despre câinele negru.

Rând pe rând, intră în „cronicile” de la Herina, fugitiv, toţi localnicii legendari ai oraşului: Peter Michl, proprietarul caleştii cu patru cai, care asigura transportul, delatorul Adalbert Uzdullski, preotul Lală Marcu, cel care cunoaşte tainele şi trecutul, fostul său coleg de seminar, meşteşugarul şi negustorul de perii Mihai Reviczky, familia farmaciştilor Talian, văduvul Josef Kraft, cel care deţine o moară şi o fabrică de amidon şi o va lua apoi de nevastă pe văduva Rebecca Michl, Johann Stauber, cel care a înfiinţat fanfara, toboşarul Istrate Floce, violonistul Edvard Berhomet, care se va căsători cu Osima, Luther Schuller, şeful de gară ajuns la ospiciu, Clothilde Schuller, fosta prostituată care se ocupă de „Berăria Luther”, agent al Cancelariei Imperiale, sub protecţia comisarului de poliţie Stephan Vitebsk, cofetăresele Dimka şi Donika, cei patru maeştri cofetari, renumiţi în tot imperiul (Leopold Biner, Emil Lacsi, Szilard Alfons şi Bercu Bernard), celălalt paroh, Boschetty Andor, Margit Isaac, care ţine hotelul „Kiss Pipa” din Iaremcea împreună cu Wodobskin, contesa Isabela Monthomas, care face un lazaret, comandantul garnizoanei, Eugen Csaky etc.

Herina este un roman pluriperspectivat, în care viziunile diferite ale personajelor asupra unor evenimente (de pildă, invazia galilor) pot sugera relativismul istoriografiei, în acord cu teoriile postmodernismului. Povestea Herinei este, totodată, una a contrastelor violente: cronica miracolelor şi consemnarea eresurilor unei lumi arhaice se împletesc cu istoria construirii meticuloase a unui oraş prosper, prin raţiuni şi dispoziţii politic-administrative ale Curţii Imperiale, mitologia folclorică şi asprimea vieţii oamenilor din munţi coexistă cu rafinamentul artistic, muzical sau gastronomic. Herina este „oraşul gurmeţilor”, patronat de Sfântul Honoriu, iar menţionarea unor reţete secrete de cofeturi cu ciocolată, vanilie, marţipan, caramel, aluaturi, fructe confiate, scorţişoară, mac, migdale şi altele de acest fel, trimise la Viena, Budapesta, Dresda sau Cracovia, aduc în memorie fastul aristocraţiei imperiale. Cofetarii sunt inventivi, lucrează în echipă, îmbunătăţind permanent râvnitele delicatese. Iată cum se desfăşoară şedinţele lor: „BERCU BERNARD: Avem din Budapesta cereri la desertul răcoritor şi revigorant din ouă, zahăr şi făină cu lichiorul ăl rubiniu, cu straturile alea de cremă de lămâie. E reţeta ta, Alfons.// SZILARD ALFONS: Şi cu ornamentele de migdale, Bernard. Ai uitat de completarea ta. A ajutat mult reţeta. (…)// LEOPOLD BINER: Crema «Zabaione» se cere la Debrecen. Fărăbain-marie, cum fac toţi nepricepuţii Europei. Doar din gălbenuşuri la rece cu vinul acela demi-dulce.// BERCU BERNARD: Crema asta înveseleşte şi ridică.// EMIL LACSI: Ce ridică, Bernard?// BERCU BERNARD: Ce trebuie să ridice la orice bărbat respectabil, Emil// LEOPOLD BINER: Facem cincisprezece straturi la tortul acela. Aluaturi subţiri cu creme de ciocolată, caramel, nucă, alune, fructe confiate. Îl îmbunătăţim din nou. Domnilor, au apărut pe piaţă cofetari plini de invidie care încearcă să ne copieze”.

Cum bine remarca Mircea Martin la debutul lui Marian Ilea, nici în Herina nu se întrevede o semnificaţie morală de amplitudine. Poate în vorbele lui Chirilov Andreiuca (o fantasmă a lui Grigore?) să se distingă ceva în acest sens: melancolia unei lumi aşezate, de meşteri şi de negustori organizaţi în bresle („cei harnici din Herina”), cu bunele şi cu relele ei, dar mergând pe direcţia luminoasă, sub orânduirea civilizatoare a Imperiului Austro-Ungar, o lume apusă contrapusă prezentului haotic, de după cârmuirea comunist-sovietică (anul 2011). Sintagma „oraş poliţienesc”, ivită după lupta cu galii, aruncă, totuşi, o umbră şi asupra meliorismului profesat de împărăţie. În treacăt fie spus, prozatorul declara undeva că metafora şi parabola sunt apanajul unor „scriitori semimorţi”. Romanul său este însă prea schematic pentru a fi suficient de puternic într-un plan realist.

În Herina, aluatul epic nu dospeşte prea mult, blatul rămâne subţirel, straturile de semnificaţie, puţine, dar pitorescul uman şi magicul unor întâmplări, interesante din punct de vedere antropologic, aromează atrăgător povestea acestui spaţiu mitteleuropean. De reţetele cofetarilor nici nu mai zic: pofticioşii vor saliva ca pruncii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara