Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Rădăcinile metalice ale Iluminismului de Radu Cernătescu

Portretul alchimistului fără chip
În anul 1610, pe când Adam Haselmayer, secretarul arhiducelui Maximilian III, vedea manifestul rozicrucian Fama Fraternitatis circulând prin Tyrolul său natal, o mică editură din Frankfurt, specializată în lucrări de medicină spagirică publica o ciudată şi de mult uitată culegere de texte alchimice. Era perioada de apogeu a acestui gen de carte colectivă, când primele volume din Theatrum chemicum (1602) lansaseră printre editori moda compendiilor de arta şi teoria transmutării metalelor.
Intitulat Elucidatio secretorum, aceasta este explicaţia secretelor, precum aflarea Pietrei Filosofale şi obţinerea medicamentului universal (1610), micul volum al editorului Nikolas Stein din Frankfurt aduna trei tratate alchimice traduse în limba germană şi aparţinând unor nume de legendă ale filosofiei hermetice: Raymundus Lullus, Bernardus Trevisanus, Basilius Valentinus. În mod cu totul neaşteptat, printre autorii de secol XIV şi XV s-a strecurat şi un ilustru necunoscut contemporan, un auctore începător într-ale alchimiei, pe care editorulprefaţ ator îl prezintă ca pe un demn „indagatoris (explorator) al acestei filosofii hermetice”i. Cu el, istoria alchimiei adânceşte încă o dată misterul rozicrucian. Căci Michaelis Potier d’Etain, autorul în cauză, nu are o biografie localizabilă şi tot ce a supravieţuit în legătură cu viaţa lui nu este decât misterul care o înconjoară. Mai mult, până şi numele lui pare, opinăm noi, o deliberată şaradă, un nomen fictum în care sintagma potier d’étain, în fr. ‘olar de vase de zinc’, pare mai degrabă folosită ca să ascundă în numele întreg anagrama alchimiste d’Orient. De altfel, chiar Potier a susţinut mereu că „Arta este îndemânarea de a ascunde arta (Artis est artem arte tegere) şi de a nu o arăta vulgului nedemn”ii.
Detaliind profilul adevăratului filosof într-un Curier hermeticofilosofic (1622), Potier creionează de fapt un autoportret: „alchimistul nu trebuie să fie doct şi în cărţile filosofilor prea versat, dimpotrivă, neerudit, neexperimentat, simplu şi deschis, atent observator al ei şal naturiiţ şi mereu gata să ia notiţe”iii. Este profilul tuturor alchimiştilor din perioada preiluministă, când un bun alchimist trebuia să fie un dedicat practician şi un iscoditor al tainelor naturii, întotdeauna dispus la acţiune (prestabo) şi mereu pregătit pentru revelaţia care va veni (revelabo)iv.
De la (Pseudo) Raymundus Lullus, autorul Potier preia convingerea că alchimia provine direct din lumina divină, cauză din care alchimistul este filosoful exemplar, doar el putând vedea adevărul divin oglindit în fântana naturii şi revelat lui uneori direct, de lumina naturii, alteori indirect, prin ceilalţi filosofi (ad me revelari per lumen naturae & philosophos)v.
Sub semnul acestei lumen naturae începe cariera unuia dintre mulţii alchimişti ai epocii baroce, care chiar dacă nu a făcut aur din transmutarea metalelor, a câştigat o mică avere din publicarea cărţilor sale de alchimie.

Despre rozicrucieni şi maşinile lor zburătoare
În privinţa tratatelor sale alchimice, Potier dovedeşte nu atât erudiţie, cât obsesive lecturi, citând mereu din Geber, din Robertus Vallensius, din Lullus şi a lui „Metaphysicum opus”, din Dionysius Zacharias, cu al său Opuscule Tres-Excellent de la vraye Philosophie naturelle des Metaux (1567). Dar mai ales din Bernardus Comes Trevisanus şi Michael Sendivogius (îndeosebi, Tractatus de sulphure, 1616), al cărui discipol Potier se declară şi pe care el îl numeşte când „cel mai mare”, când „cel mai renumit filosof al acestei arte”vi. Sunt lecturi care relevă un autodidact cu vocaţie de explorator, un indagatoris, cum îl observă editorul său, folosind o exprimare din Testamentul lullian. Acest indagator scientie ascuns sub numele de Michael Potier este unul din mulţii învăţaţi ai începutului de secol XVII atraşi de partea enignatică, partea temerară, partea eretică a filosofiei oculte. Profilul său se încadrează perfect în profilul apologetului rozicrucian, mai degrabă german, decât francez, mai aproape de ştiinţă, decât de prodigiu. O tipologie care l-a făcut până şi pe Descartes să caute Fraternitatea Rozicruciană în Germania, nu în Franţa. Căci, spune un biograf cartezian, „Era o schimbare notabilă din Germania la Paris în percepţia publicului asupra rozicrucienilor. Se poate spune că dincolo de rezerva lui Descartes şi a câtorva spirite alese, Germania era în 1619 destul de favorabilă rozicrucienilor. Dar la Paris, ei au avut nenorocirea de a fi făcuţi cunoscuţi în acelaşi timp cu Alumbrados, iluminaţii Spaniei, şi reputaţia lor a eşuat de la început. Au fost acoperiţi de ridicol şi numiţi Invizibili, li s-a pus povestea în romane, s-au jucat farse cu ei la Hôtel de Bourgogne şi deja se cântau cântece pe Pont-neuf când Dl. Descartes sosea la Paris”vii.
Pe două din cele mai bine vândute cărţi ale sale, ambele tipărite la Frankfurt, Novus tractatus chymicus (1617), cu cinci ediţii în acelaşi an, şi Filosofia pură, cu două ediţii în anul apariţiei (1619), Potier pune menţiunea „a fost dată să meargă sub judecata fraţilor Crucii cu Trandafir (accesit sub calcem judicium de Fratribus Rosea Crucis)”. Menţiunea arată că autorul se considera unul din acei eruditos Europeae căutaţi şi aşteptaţi de Confessio Fraternitatis (1615): „omul care ni se va face cunoscut sub pecetea tainei şi va dori Fraternitatea noastră”. Despre rozicrucieni, Potier are doar cuvinte de laudă, arătând în Filosofia pură (1619) că ceea ce caracterizează „venerata” şi „pioasa Fraternitate” este magia, o magie supranaturală pe care doar ei, rozicrucienii, o tezaurizează pentru mai târziu. Semnând aici o Epistola dedicatoria cu „Al vostru preaplecat observator”, Potier arată că s-a înrolat deja în rândul celor care aşteptau trompeta redeşteptării filosofiei, semnalul pe care îl promiseseră manifestele. Până atunci, filosoful Potier apără într-o vajnică observare tărâmul magiei, nu al magiei necromanţilor, care este, după el, „atât de diavolească (hujusmodi diabolica)”, ci al magiei adevărate, a acelei ars divina & supernaturalis pe care Confessio Fraternitatis o vedea înscrisă în marea Carte a Naturii (das grosse Buch der Natur), cartea pe care, cum spune Potier, doar alchimistul o mai poate citi. Căci, în viziunea lui, alchimistul este, aşa cum se prezintă el însuşi peste câţiva ani, filosoful total şi fundamental, cel mai vajnic apărător al adevărului hermetic: „Ich bin Michael Potier philosophus ille hermeticus fundamentalis et acerrimus veritatis hermeticae defensor”viii.
Tot aici, în Epistola dedicatoria, Potier ajunge să vorbească şi de manifestele rozicruciene, pe care el le-ar fi citit şi admirat în ediţia, bănuim noi, din 1617: „Veneraţi şi de Domnul iluminaţi bărbaţi, scumpi fraţi, mi s-a întâmplat ca de ceva luni să văd cărticica transmisă mie de un prieten, mai exact, ale voastre Fama şi Confessio, pentru a afla părerea mea în legătură cu ele; obiceiul prietenului făcându-mă astfel să am în faţă legendarele comori de înţelepciune, care mai degrabă sunt de admirat, decât de evaluat legitimitatea”ix. Transformând Fama &Confessio în pioase precepte (praeceptis vestris piis), Potier îşi arată adeziunea necondiţionată la manifestele care propuneau epurarea cunoaşterii de orice influenţă dogmatică şi promiteau apropierea naturii, o natură încă magică, de filosofie, iar filosofia de lumina raţiunii.
Cu cazul Potier se confirmă încă o dată teoria că toţi apologeţii rozicrucieni au fost, înainte de a semna adeziunea la cauza Fraternităţii, practicanţii unei alchimii raţionalizate, epurată de misticismul teologal, alchimiştii dovedindu-se a fi cei dintâi convinşi să locuiască o lume – cum se cere în Confessio Fraternitatis – scuturată de toate „Penele de Vultur (Adler Federn)” care mai stăteau în calea omului raţional – aluzivă trimitere la însemnul papal, vulturul imperial de pe blazonul Papei Paul V (1605-1621).
Ca toţi apologeţii rozicrucieni, pe lângă alchimist, Potier a fost şi un bun polemist. Toată partea a doua, cea mai consistentă, din al său Curier hermetico-filosofic (1622), sugestiv intitulată Noi răspunsuri filosofice, nu este decât o colecţie de poziţii critice şi, după caz, apologetice, la unele din tezele vremii referitoare la transmutarea metalelor. Cartea este încă o apologie închinată alchimiei şi arată la autorul ei o viziune încă magică asupra naturii, dar o natură văzută deja mai aproape de scrutor decât de miror, de ştiinţele fizice decât de artele magice. Printre argumente, Potier se foloseşte şi de renumele unui misterios filosof „I.H.A”, pe care el îl numeşte „Respectat şi faimos bărbat, colegul tău, Dl I.H.A.”. Dar iată contextul întreg: „Deci, învaţă a filosofa în ştiinţele naturale, după exemplul Respectatului şi faimosului bărbat, colegul tău, Dl I.H.A, care încurajază filosofia noastră şi nu neagă şobţinereaţ aurului vulgar, cum necugetat o faci tu; căci iată cum o admiră omul înţelept şi adeptul adevărat al fizicii, care admite în întregime şobţinereaţ aurului, după cum reiese din fizica sa”x.
„I.H.A.” este Iohannis-Henricus Alstedius, profesor de filosofie, metafizică şi retorică la Academia din Herborn, savant aflat în prima linea a erudiţiei universale, cel al cărui nume a intrat în folclor ca o anagramă a zelului (sedulitas) de a scrie şi a asiduităţii de a cerceta natura. Pentru el şi pentru a sa Cheie a artei lulliene (1609), Potier are doar cuvinte de laudă, vorbind în primele pagini din Curierul hermetico-filosofic cu cea mai mare reverenţă despre „Dl Ioan-Henricus Alstedius, marele profesor academic (magnus ille Philosophus academicus Dn. Joan-Henricus Alstedius)”. Aşa cum bine observă Potier, Alsted a vorbit în Fizica sa (Physica harmonica..., 1616), în capitolul despre metale, despre obţinerea alchimică a aurului. Căci, atunci când detaliază procesul formării aurului teluric, Alsted nu face decât să transpună la scară planetară reţeta alchimică a lui (Pseudo) Lullus. În opinia lui Alsted, vaporii de mercur pur care se degajă din straturile calde ale scoarţei terestre se amestecă cu sulful şi rezultă sulphur mercurium, al cărui caracter onctuos (onctuositas) şi oleaginos (oleaginositas) ajută la sublimarea lui la cald în diferite locuri de pe glob, formându-se astfel filoanele de aur.
Despre legătura lui Alsted cu rozicrucienii s-a mai scris şi am mai scris, există chiar o teorie a legăturii lui prin Christoph Besold cu cercul din Tübingen, din care au făcut parte Tobias Hess şi Iohann Valentin Andreae, prezumtivii autori ai manifestelor rozicruciene. Dar ceea ce ne interesează pe noi aici este apologia lulliană care i-a unit pe cei doi, pe alchimistul Potier şi pe logicianul Alsted, într-o viziune raţionalistă asupra lumii, o lume despre a cărei armonie era chemată să depună mărturie raţiunea umană. Numai că unul a fost sedus de Pseudo-Lullus, celălalt de adevăratul Lullus, unul de practica operativă a naturii, celălalt de viziunea integratoare a unei ştiinţe prin care s-ar exprima natura întreagă. În numele acestui bicefal Lullus, secolele XVI şi XVII au propus filosofiei consensul dintre natură şi logică, dintre practică şi teorie. Despre un asemenea consens vorbeşte şi Potier în ultima lui plachetă (Gnorismata hermeticophilosophica, 1634), în care propune cercetătorilor adevăratei ştiinţe hermetice (verae scientiae hermeticae inquisitores) o disciplină absolut nouă, integratoare, pe care el o numeşte gnorismata. De fapt, este o altă denumire pentru ars magna generalis, propusă cu mult timp în urmă de Raymundus Lullus.

Salutări din Transilvania
De obsesia lulliană a unei sintetice ars magna vor fi atinşi Giordano Bruno, Descartes, Leibniz, Newton şi toţi aceia care, citind tratatul lullian Ars magna generalis et ultima (editio princeps: 1305), au făcut saltul de la logica imaginată la logica raţionată. Din acest tratat, tipărit în 1517 la Lyon de franciscanul Bernardus la Vinheta, mai exact din ediţia Frankfurt, 1597, preia editorul lui Potier o Epigramma ad lectorem, semnată Laurentius Theobaldus Cenomanus, pe care o aşază ca prefaţă la Experimentele lui (Pseudo) Lullus. Însă ediţia care va face cu adevărat vâlvă şi va pune filosofia lulliană în centrul gândirii epocii baroce ca pe o a treia cale, care s-ar deschide dincolo de gândirea lui Aristotel şi Maimonides, de cea a lui Platon şi Averoes, calea încrederii aproape mistice în puterea suverană a logicii, instrumentul cu care raţiunea umană poate reface tiparul întregii realităţi, este ediţia din 1598 a Operei lui Raymundus Lullus. Voluminosul compendiu aparţine unui alt editor al lui Potier, celebrul Lazarus Zetzner. Şi nu a atras atenţia atât corpusul lullian, un miscelaneu de texte lulliene şi pseudo-lulliene adunate în jurul lui Ars magna, cât comentariile care îl însoţesc. Aparţinând lui Giordano Bruno, Agrippa şi Zetzner însuşi, exegeza prezenta arta lulliană ca pe un nou mod de a gândi, ştiinţific, punând la îndemâna raţiunii principiile ordonatoare ale întregii cunoaşteri umane. Aceste „principii generale universale (principia generalia universalia)” ar fi, în prezentarea lui Agrippa, instrumente infailibile dintr-o infailibilă ştiinţă, cea care, odată cunoscută, ar permite omului accesul facil la toate celelalte ştiinţe.
Dincolo însă de admiraţia exaltată pentru adevăratul Lullus şi pentru „marea lui artă generală”, răzbat de la aceşti apologeţi şi ecourile unei altfel de adoraţii, secunde, pentru fantasmele lui Pseudo- Lullus. De exemplu, într-un pasaj din Explicatio triginti sigillorum (1583), Giordano Bruno ţine să relateze cu câtă emoţie a descoperit el literatura pseudo-lulliană despre producerea pietrei filosofale: „A fost o mică scânteie care, progresând printr-o meditaţie neîntreruptă, a antrenat un incendiu de proporţii. Din aceste flăcări arzătoare săreau scântei nenumărate. Cele care atingeau o materie solidă declanşau alte impresionante lumini”xi. Dincolo de exprimarea poetică se întrevede deschiderea spiritului brunian către fantezie, către acele phantastica virtus pe care le propunea doar arta hermetică. Şi chiar dacă din fantastul Bruno, comunitatea epistemică face azi un adept al logicii lulliene din Ars magna, care căuta doar eficacitatea raţională a ştiinţei, Giordano Bruno rămâne înainte de toate adeptul unei altfel de logici, fantastice, care transgresează universul cognoscibil şi îl antrenează în ecuaţie până şi pe Dumnezeu.
Despre această logică transmundană, esenţa artei hermetice, şi despre universul ei fundamental poetic vorbesc cele două comentarii bruniene din compendiul lui Zetzner. Într-unul din ele, intitulat Despre progresul vânătorii logicii, o metaforă obsedantă reaminteşte întreg fundamentul poetic al filosofiei bruniene, care a susţinut mereu că „a înţelege înseamnă a explora fantasmele (intelligere est phantasmata speculari)”. Metafora în cauză va face carieră printre alchimişti, asemănând intelectul cu un vânător pornit pe urmele lăsate de adevăr în natură. Această venatio scientiarum – în transcripţţia alchimistului Van Helmont – era semnul că omul epocii baroce nu mai avea altă cale de scăpare decât spre raţiune, spre orizontul ştiinţei care îl seducea iremediabil cu promisiunea de a-l ajuta să se descopere ca propriul stăpân.
Din cele trei comentarii lulline adunate în compendiul lui Zetzner s-a inspirat Alsted în a sa Clavis artis lulliane (1609), lucrare prezentată laudativ de alchimistul Potier. Aici, în capitolul trei, intitulat Despre cele trei secte de logicieni existente astăzi, Alsted vorbeşte despre secta lulliştilor germani, deplângând lipsa de vigoare a logicii germane în comparaţie cu înfloritoarele cercuri de studii lulliene din Spania, Franţa sau Italia. Ca remediu imediat, el cerea întoarcerea la rădăcini, la operele lui Lavinheta şi Fernando de Cordoba, ale fraţilor Canterius şi Pico dela Mirandola, pentru a repune pe fundamente originare proiectul abrevierii tuturor cunoştinţelor umane început de Lullus, de adevăratul Lullus.
Johann-Heinrich Alsted a fost unul dintre cei dintâi care au pus panlogismului lullian în centrul gândirii epocii baroce şi i-a dat un caracter ştiinţific, germanul marcând drumul ştiinţei cu o Enciclopedie în şapte tomuri distincte (1630), splendidă încununare iluministă a ceea ce Lullus doar promisese în a sa Ars magna: un singur răspuns la toate întrebările (unum responsum ad omnes quaestiones). Enciclopedia aceasta, care a fost luată ca model de Comenius, de Morhof, de Leibniz, de Diderot, devenind standardul enciclopediilor moderne, a fost dedicată de autor principelui Gabriel Bethlen al Transilvaniei, un semn de recunoştinţă pentru ospitalitatea cu care savantul a fost primit în 1629 în voievodatul Transilvaniei, ca profesor de filosofie şi rector al Colegiului din Alba-Iulia. În tot acest timp, neştiutul Potier a rămas în Germania, la Essen, continuând de aici să facă apologia unei arte tot mai desuete şi mai năpădite de îndoieli.
Sub pomul uscat al artei hermetice, din care a crescut altoiul viguros al panlogismului lullian, se consumase în tăcere un fratricid. Lullus îşi condamnase fratele mai tânăr, pe Pseudo-Lullus. Ştiinţa învinsese fantezia.

Note:
i În Cuvânt pentru cititor, la Elucidatio Secretorum..., Franckforti, Nicolao Steinio, 1610, [p. XII].
ii M. Potier, Veredarius hermeticophilosophicus..., Francofurti, 1622, p. 16 et 260.
iii idem, p. 38.
iv cf. idem, p. 39.
v idem, p. 17.
vi cf. M. Potier, Philosophia pura..., Francofvrti, 1619, p. 45, 53, 73.
vii [A. Baillet], La Vie de Monsieur Descartes, Paris, Daniel Horthemels, 1691, p. 107.
viii M. Potier, Redivivi Michaelis Potier philosophi hermetici apologia..., Francofvrti, 1631, p. 46.
ix M. Potier, Filosofia pura..., p. 3-4.
x idem, p. 227-228.
xi Cap. Tabulae, quae nonus est sigillus, explicatio, în G. Bruno, ...Explicatio triginta sigillorum..., [London, John Charlewood, 1583], [f.p.].

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara