Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ravel şi poezia din stinghia clopotniţei de Ioan Holban

În Instructajul santinelei de sine (Editura Junimea, 2015), Leo Butnaru fixează, în fond, ceea ce formula sa lirică va fi exprimat în cele peste douăzeci de volume publicate în patruzeci de ani, de la Aripi de lumină (1976), Sîmbătă spre duminică (1983) şi Formula de politeţe (1985) pînă la Poeme din secolele XX-XXI (2011), În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov (2012), Cu genunchii pe zaruri (2014), adunînd în poezie, trans-formînd în poezie tot ce vor fi fost eseuri, notaţii filosofice, sentimente, vise, coşmaruri, stări, spaime şi lumini, drumuri în Siberia, China, Mongolia, speranţe şi disperări, nostalgia Sudului şi gînduri înspre vizuina ursului carpatin, zborul moliei în „cămăruţe ticsite cu de toate” şi galopul frenetic al nomadului prin stepă, Baudelaire şi Mandelstam, Tolstoi, Esenin, Dostoievski, Sfîntul Augustin, Turgheniev, Gogol, Mihai Ursachi, Beckett, Ionesco, Caragiale, Biblia şi mirabilul Velimir Hlebnikov: tot felul de lucruri, semne şi o întreagă literatură citită/ citată/ tradusă/ înşelată/ iubită de Leo Butnaru în biblioteca sa borgesiană. Peste tot sînt o rîvnă metafizică şi o „joacă”, în felul aceleia din lirica lui Marin Sorescu sau, mai înainte, Tudor Arghezi; uneori, are şi o „poantă”: din joacă şi din poanta ei, însă, se iveşte deodată semnul tragicului: „Pauză de plimbare. În parc/ un om de zăpadă. Ceva timp/ stăm faţă în faţă/ tăcînd. Cum s-ar spune/ am găsit limbă comună./ Aşadar/ stau faţă în faţă/ cu omul de zăpadă/ atît de alb/ încît îmi pare că stăm/ faşă în faşă” (Faţă în faţă).

Poezia lui Leo Butnaru este una a asociaţiilor surprinzătoare, unind/despărţind regnurile, lucrurile, timpul de vreme, trecutul de prezent, eul de sinele mai profund: de ce ar fi importantă o nucă pe masa de Paşti, de exemplu? Iată: „E neobişnuit să vezi craniul nucii pe masa de Paşti?.../ Nuca miejii căreia se zice că ar semăna creierului uman?.../ Eu unul găsesc absolut firească prezenţa nucii pe masa de Paşti/ cred că e necesar ca nuca să fie sfinţită odată cu pasca ouăle roşii/ şoldişorul de miel/ pentru că nuca e una din infinitele metamorfoze ale Graalului/ tocmai ea seamănă cel mai convingător potirului sfînt/ acesta fiind dovada că lumea deschisă a sînge/ se grăbeşte să se închidă./ Iată de ce şi nuca mereu seamănă a toate/ dar mai ales Graalului seamănă/ sfînt potir căutat de creştinul care/ nu doreşte să bea din el/ ci/ să-şi adauge propriul sînge/ sîngelui de la Răstignire” (Nucă pe masa de Paşti). Leo Butnaru spune că scrie o poezie predestinat asociativă; nuca şi cupa Graalului, hiena şi poezia din poemul Noaptea bufniţelor, a hienelor sau, mai ales, această asociere între în-cîntare şi text din Bolero, marcînd orfismul profund al unei poezii care, în aparenţă, adoptă „proza” (post)textualistă: „Bolind în bolero a final rebel/ Ravel revelează undă după undă/ cerc după cerc/ inel după inel/ şi astfel această răsfirare/ această navetă de undă/ de cerc/ de inel/ de înverşunare/ de o mie de ori – spre ţărm/ şi îndărăt în mare/ spre ţărm/ şi îndărăt în mare.../ Probabil/ perpetuum mobile ar fi imposibil/ în dus-întorsul său de undă/ de cerc/ de inel/ dacă în structura lui nu ar intra/ şi bol-/ eroul lui Ravel/ Ravel” (Bolero ) .

Într-o altă ordine, poezia lui Leo Butnaru e şi o „cronică” a evoluţiei limbajului poetic şi a felului cum se petrece reconversia realului în discursul liric: în poezia lui Leo Butnaru sînt, mereu, cel puţin doi poeţi, unul al metaforei care se năruie în proză, altul, care se ridică din praf, asemeni lui Saul din Tars, pentru a mărturisi, din nou şi din nou, credinţa în ceea ce va fi fiind poezia din stinghia clopotniţei: „Ce privire ageră aveai! Îmi spuneai: «Iată colo pe stinghia clopotniţei/ buha devoră un şoricel sau poate un liliac...» (Pe atunci/ atare observaţii nu mi se păreau acceptabile pentru a fi puse în versuri – / descătuşarea avea să vină ceva mai spre sfîrşitul secolului trecut)./ Semiluna de mai ni se părea fantastică pleoapă de leu/ dizolvat în varniţa Căii Lactee – chiar aşa putea să ni se arate/ la vîrsta cînd nu rîvneam să aflăm întocmai răspunsuri/ măcar să-l alegem pe cel mai puţin dubios.../ Mai ţin minte/ îţi citisem un vers de Marcel Blalu: «Vom fi totuşi morţi/ şi o să ştim de toate» ca într-o poveste cu o capră metafizică./ Astăzi mi se întîmplă să te întîlnesc pe la vreun salon de carte (cît de/ prozaic deveni romanticul de cîndva...). Mîna ta/ e ca un acumulator ce s-a descărcat de mister... (şi totuşi/ surprind bătăile pulsului ce-ţi cutremură infinitezimal salba de matostat)/ gura mea ne-plină precum cîndva de metaforele voluptăţii desfătării.../ (mă asemănai unui dascăl de pasiune orientală...). În preajmă e/ zeiţa bruştei schimbări de temă – patroană impostoare./ Întîlnirea noastră – o tresărire şi o împietrire instantanee/ după care revenim la blestemata stare cotidiană a sufletului ce parcă/ nu mai vrea să domnească şi pare să abdice. Probabil/ suntem mari actori în ştiinţa de a ne ascunde buimăceala. Noi/ cei care deja nu mai suntem aşteptaţi nici măcar de propriile amintiri/ tot mai infidele...” (Acoladă). Cine e marele actor care îşi ascunde buimăceala? Dar cel care nu mai e aşteptat nici măcar de propriile amintiri infidele? Unde e „romanticul” de cîndva şi unde a plecat „prozaicul” de astăzi? Poate că e chiar Leo Butnaru aflat mereu în „schimbul doi” al cunoaşterii de sine, adică, acela, care nu îşi (mai) asumă visul drept teritoriu al poeziei (ca în atîtea alte paradigme lirice anterioare), ci veghea, luciditatea cristalină a vederii secunde: poetul de atunci şi cel de acum, copilul cu pesmetul în colţul buzelor şi „ideea speriată” de mai tîrziu, ciulinii şi pelinul: „Copil/ desfac trosnitor între dinţi/ un pesmet:/ la colţul buzelor/ şi pe bărbie – ciulinii fă/ rî-/miturilor (miturilor!) – de asta/ amintindu-mi şi tu/ steblă de pelin/ tremurînd în vîntul pre-iernii/ în preeria brumelor –/ tu/ ca o idee speriată...” (Ciulinii, pelinul).

Altfel, ca în atîtea cărţi anterioare, poetul din Instructajul santinelei de sine e, cum spune Jean Cocteau, la dispoziţia nopţii sale („Noaptea ne interzice chipurile./ Noaptea e un fel de cenzură./ Noaptea ne interzice chipurile./ La un moment dat, definitiv./ Ar trebui să avem memorie bună/ pentru ca să ne iubim chiar şi atunci/ cînd nu ne vedem” – Dragoste şi memorie) şi scrie, asemeni lui Rilke („Parisul e plin de tăcere”, exclama autorul Elegiilor din Duino ), cu tăcerea lui, căutînd, cum spune în Elegie vişinie, dialectul tăcerii (ne)articulate. Însoţind zborul negrelor acvile ale subconştientului, poetul caută un (auto)portret al umbrei „ce sunt”, jucîndu-se cu umbra sa, schimbînd, astfel, nu doar paradigmele lirice, ci şi modul lor de întrebuinţare, la vîrste diferite, de doi poeţi aflaţi întro relaţie de geneză reciprocă: ce mai înseamnă „versul poetului L.(eo) B.(utnaru)”, altădată, altcum, azi, cînd s-a schimbat chiar sistemul de umbre din urbe: „În umbrele imense ale blocurilor, nevăzîndu-şi propria lui umbră,/ vreun domn la vîrstă venerabilă are impresia că ea, umbra,/ îi gîfîie obosită în ceafă/ sau că el îi gîfîie umbrei în cerbice/ şi că nu mai are mult/ pînă va fi să pice,/ iar odată ce a ajuns deja la ceva înţelepciune,/ revenind acasă,/ îi spune cu tristeţe soţiei, venerabilei doamne a inimii sale (în juneţe,/ îndrăgostit-lulea,/ îi repeta uneori versul poetului L.B.: Sub lumina văzului tău/ trupul meu lasă umbră...); deci, îi spune cu tristeţe soţiei/ că, iată, azi, i-a fost dat să priceapă că,/ în desişul umbrei,/ omului îi vine mai greu/ sau chiar imposibil/ să-şi vadă umbra conştiinţei,/ consoarta sa, inginer la pensie, căzînd de acord,/ la rîndul ei dîndu-se cu părerea că/ modificarea sistemului de umbre în urbe/ este posibil să ducă şi la modificarea facturilor pentru încălzire,/ pentru că, în zilele însorite de iarnă,/ soarele deja nu va mai bate în cutare sau cutare geam al lor,/ nu va mai dezmorţi cît de cît betonul peretelui dinspre răsărit/ sau dinspre amiază.../ Asta e: modificarea sistemului de umbre/ alarmează...” (Sistemul de umbre).

Atît şi astfel este Leo Butnaru din cele peste douăzeci de volume de poezie, începînd ca „învăţăcel la cursul primar al şcolii personale de literatură”, absolvent, acolo, magna cum laudae, după ce va fi deprins vieţuirea „în (tre)natura textului şi textul naturii”, meşteşugul stăpînirii cuvintelor înaripate „ce mor cu picioarele pe pămînt”, convingerea că „dincolo sau dincoace de mit, poezia, oricît de abstractă ar fi/ pînă la urmă reveni-va la realitate” şi, mai ales, după ce i s-a eliberat adeverinţă că „într-adevăr, poetul e un animal născut în mare/ ce trăieşte pe uscat şi rîvneşte să zboare”. Astfel se închide cercul rîvnei metafizice din care creşte poezia unuia dintre cei mai importanţi poeţi români de azi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara