Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Rapsodie de Valentina Sandu-Dediu

Aşa cum o rapsodie muzicală înlănţuie teme şi structuri aparent disparate, încercând să le adune laolaltă prin înşiruire şi, poate (în funcţie de măiestria compozitorului), să găsească o coerenţă a întregului, voi încerca să însăilez alte câteva impresii de auditor al Festivalului Enescu 2015.

Seninătatea marşului funebru

Al doilea concert al Orchestrei simfonice din San Francisco (7 septembrie, Sala Palatului) mă interesa în special pentru piesa lui John Adams, Absolute Jest (o premieră românească). Umorul cu care Adams imaginează un Beethoven minimalist şi virtuozitatea orchestrală pusă în contrapondere cu cea a cvartetului de coarde solist asigură de obicei succesul acestei partituri scrise în 2011. Am ascultat-o însă într-o versiune palidă, edulcorată sub bagheta lui Michael Tilson Thomas, în pofida eforturilor lăudabile ale soliştilor (Cvartetul St.Lawrence). Adams fusese precedat de o partitură enesciană cvasi-necunoscută şi restituită recent publicului, Voix de la nature, care mi-a întărit convingerea că muzicile neterminate şi lăsate în sertar de Enescu nu trebuie deranjate, cel puţin din perspectiva sălii de concert; altminteri, pot fi studiate cu mult devotament.
Decepţia principală urma să vină atunci când Simfonia a III-a de Beethoven a răsunat neutru, chiar nepotrivit de senin şi degajat, cu note corect înşirate la impulsul bătăii de măsură, dar fără sens dezvoltător şi dramaturgic, fără tensiune şi profunzimea conducerii frazelor. Supărătoare a fost îndeosebi lipsa oricărei urme de tragism în Marşul funebru din Eroica, interpretarea evocând parcă un dans uşurel de promenadă.

De la feţele interpretării informate istoric la forţa expresionistă a Elektrei

Unul din meritele Festivalului Enescu rămâne faptul că a obişnuit publicul românesc cu acea mişcare puternic afirmată în interpretarea mondială a ultimelor decenii, cea informată istoric („historically informed performance”). Ansambluri, dirijori şi solişti şi-au câştigat o reputaţie – începând cu anii 70 ai secolului trecut – tocmai pentru eforturile de a întruchipa cu fidelitate muzica trecutului, în urma unor cercetări minuţioase de arhivă, de iconografie, de documente şi tratate de epocă, dar şi în urma unor exerciţii de imaginaţie asumate cu curaj. Au început cu reconstituirea în acest spirit a muzicilor renascentiste şi mai ales baroce, pentru a extinde investigaţiile până la Brahms. Au încercat să configureze în primul rând un „sound” datorat instrumentelor folosite în perioada respectivă şi, mai mult decât atât, un stil de interpretare diferit faţă de cel uzual. Dacă luăm ca exemplu repertoriul baroc, diferenţele sunt uimitoare între generaţia lui Oistrah şi Richter, de pildă (când Bach era cântat riguros, obiectiv, chiar „rece”, fără licenţe), cea a lui Jordi Savall, Nikolaus Harnoncourt şi a tinerilor interpreţi de azi. Însă deosebirile sunt uneori deconcertante inclusiv în interiorul mişcării, aşa cum ne-au demonstrat câteva seri succesive la Ateneul Român. Bunăoară, Orchestre de Chambre de Paris, sub bagheta lui Sir Roger Norrington, cu Deborah şi Sarah Nemţanu soliste (pe 11 septembrie), a exagerat în căutarea expresivităţii şi a fluctuaţiilor de tempo, de nuanţe, de timbru, în special în ceea ce priveşte solistele, cu un sunet violonistic forţat pe alocuri, şarjat doar din dorinţa artificială de a întruchipa afectele. Pe de altă parte, după programul oferit de francezi, destinat lui Johann Sebastian Bach şi fiilor săi, Orchestra and Choir of the Age of Enlightement, alături de Laurence Cummings, a propus două minunate seri cu muzică de Händel: concerte şi oratoriul Saul (12-13 septembrie). Impecabilul bun-gust în conturarea unei expresii calde şi variate s-a asociat cu un simţ ritmic pregnant, antrenant şi cu naturaleţea virtuozităţii instrumentiştilor şi a soliştilor vocali, ceea ce a condus la o excepţională calitate sonoră de ansamblu.

Recunosc că preferinţele mele personale se îndreaptă spre muzici mai noi, de aceea fascinaţia degajată de violenta partitură a lui Richard Strauss, Elektra, nu m-a surprins. Chiar dacă Sala Palatului era mai goală ca de obicei pe 13 septembrie (aşa cum mă aşteptam, cunoscând reticenţa la ceva nou a publicului românesc), şi cu toate sincopele monitoarelor pe care se citea traducerea libretului, cei prezenţi au reacţionat cu foarte mult entuziasm la varianta în concert a operei, cu Bayerische Staatsoper alături de Corul Academic Radio şi de dirijorul Sebastian Weigle. Muzica lui Strauss, nu atât de inspirată melodic şi dramaturgic ca aceea a operei-vecine, Salomeea, te înfioară însă în acelaşi registru al monstruozităţii naturii umane, justificat de subiectele antice rescrise de Hugo von Hofmannsthal. Are o forţă emoţională copleşitoare în discursul adesea psihanalitic al soliştilor, însoţiţi de o orchestră colorată magistral de mâna lui Strauss (în urmă cu peste 100 de ani). Şi e cât se poate de bine pusă în valoare de solişti, voci wagneriene puternic timbrate, profesionist intonate şi modulate, fie că e vorba de celebrităţi ca Agnes Baltsa (Clitemnestra) şi René Pape (Oreste) sau de cântăreţi mai tineri: Elena Pankratova (Elektra), Anne Schwanewilms (Chrysothemis) şi tot restul distribuţiei.

Pe lângă „mainstream“: o lansare de carte

În agenda plină de expoziţii, concerte de muzică românească şi proiecte inedite incluse în „Bucureştiul creativ”, Muzeul George Enescu a inclus şi câteva lansări de cărţi, integrându-se ingenios şi flexibil în peisajul actualei ediţii de Festival Enescu. Însăşi ideea de a constitui un volum colectiv dedicat compozitorului Ştefan Niculescu – binecunoscut în egală măsură pentru contribuţiile sale muzicologice la analiza partiturilor şi stilului lui Enescu – îşi găseşte un loc optim printre aceste evenimente. Iar alegerea Olguţei Lupu şi a Florinelei Popa drept coordonatoare mi se pare nu doar susţinută de contribuţiile anterioare (Olguţa Lupu alcătuind două magistrale volume dedicate lui Tiberiu Olah, iar Florinela Popa participând la excelenta serie de opt volume de Documente din arhiva MNGE. Articole de presă despre George Enescu), dar mai cu seamă inspirată.

Lansarea volumului Ştefan Niculescu: portret în eterofonie (Aula UCMR, 4 septembrie) reprezintă concretizarea unui impuls primit de editoare din două direcţii. Graţie directorului Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi, Dan Buciu, generaţia cea mai semnificativă a muzicii româneşti s-a aflat din nou, aşa cum merită, în prim planul concertelor programate în ultimele ediţii, anul acesta centrul de greutate fiindu-i destinat lui Ştefan Niculescu. Mai departe, Cristina Andrei, directoarea Muzeului George Enescu, preia rapid şi eficient ideea de a sărbători imaginea compozitorului şi susţine tipărirea acestui volum. La rândul lor, Olguţa Lupu şi Florinela Popa – riguroase, atente, corecte în mânuirea instrumentarului editorului – demonstrează fler pentru selecţia de articole şi studii care să se completeze unele pe altele în mod mai evident sau mai subtil.

Autorii ocupă o plajă întinsă a vârstelor, de la colegi şi prieteni ai lui Ştefan Niculescu până la seria de foşti discipoli şi actuali admiratori, români, americani sau australieni. Datele scrierilor variază de asemenea pe parcursul a aproape patru decenii, de la texte din anii 80 până la unele inedite, iar tipologia abordărilor arată la rându-i o mare diversitate, evocări emoţionate alăturându-se analizelor de partitură investigată cu acribie, tonului eseistic sau istoriografic.
Nu în ultimul rând, un editor ştie să-şi atragă cititorii prin titluri ingenios create şi ordonate (este ceea ce am învăţat de la scriitoarea Ioana Pârvulescu, în calitatea sa de profesoară care susţine un curs de teoria şi practica editării la Universitatea Bucureşti). A răsfoi volumul Ştefan Niculescu: portret în eterofonie devine astfel o plăcere a explorării de componente reunite sub generice ilustrative, gândite ca variaţiuni: Ferestre în timp, Isoane în multiplicitate, Cadenţe… în momente diferite. Intenţia editoarelor de a da o formă muzicală acestui volum de muzicologie ar fi fost pe placul maestrului Niculescu, sensibil întotdeauna la claritatea şi logica structurală.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara