Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Ţăran vechi de Daniel Cristea-Enache

Ion Gheorghe, O sută şi una de poezii, prefaţă de Marin Mincu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2016, 440 pag.

Bine venită colecţia Editurii Academiei Române în care sînt publicaţi, în antologii cu formatul O sută şi una de poezii, autori lirici consacraţi, unii dispăruţi (ca Doinaş), alţii încă în activitate poetică (precum Ion Gheorghe).

Despre acesta din urmă se vorbeşte nedrept de puţin în ultimii ani, de parcă poezia autohtonă – şi autohtonistă – ar număra mulţi poeţi de calibrul său şi ca şi cum literatura română, în ansamblul ei, şi-ar permite luxul de a pune la index un autor atît de interesant, sub motivul că e unul comunist.

Încadrările acestea ideologice pot fi corecte, dar ele nu spun mai nimic despre valoarea artistică a operei unui autor, fie el de dreapta sau de stînga. Mai întîi că opera poate să nu ilustreze o ideologie adoptată de autorul ei, acesta obiectivîndu-se sau chiar contrazicîndu-se literar în texte mult mai complexe decît un set de teze ideologice. Iar apoi, chiar şi atunci cînd autorul e tezist în cel mai înalt grad, exprimînd o ideologie prin poezia sa, refracţia artistică duce textul poetic şi orientează discuţia critică spre alt nivel decît cel al unui mesaj univoc şi previzibil. De-a dreptul pasionant îmi pare modul în care ideologia comunistă se încarcă paseistconservator în versurile lui Ion Gheorghe: în poemele, de el alese, din această antologie grea la propriu şi la figurat. Hibridizarea ideologică asociază şi reuneşte extremele, noutatea „progresistă” fiind conotată adesea negativ şi, la capătul celălalt, mitologicul adoptat ori creat ad-hoc fiind valorizat. Dar şi cu această răsturnare de elemente valorizante ar fi prea simplu Ion Gheorghe. Poetul pare a avea o adevărată mefienţă de claritatea termenilor categoriali; şi cu cît categoria e mai largă, cu atît el se simte mai bine în derularea accelerată de versuri şi de imagini, de secvenţe mitice şi tragice, de episoade anistorice şi file de dramă contemporană. Dacă alţi poeţi din generaţia ‘60 fac o artă de atelier, şlefuind cu migală fiecare text, dîndu-i structura şi forma unui unicat, Ion Gheorghe (care a debutat cu puţin timp înainte de primul val „şaizecist”) realizează o poezie, aşa zicînd, monumentală, în care decisiv rămîne desenul general, poeziile fiind variante şi variaţiuni.

Din O sută şi una de poezii aproape că nu se poate cita un text pe deplin autonom şi suficient sieşi. Multe sînt şi lungi ori foarte lungi; iar toate comunică unele cu altele, la vedere sau în subteran, ca într-o epopee fără început şi fără final. Prima observaţie este că Ion Gheorghe are capacitatea de a susţine, din interior, această lungă şi învîrtită odisee lirică, făcînd şi ţinînd cititorul atent la „conţinuturile” şi formele poetice. Am pus conţinuturile între ghilimele, fiindcă ele devin uşor haotice şi delirante, prin felul în care mîna poetului lucrează asupra materiei verbale. În timp ce Adrian Păunescu era heliadesc în aspiraţii, Ion Gheorghe e în chiar modul său poetic, amestecînd istoricul şi biograficul, atemporalul şi cotidianul, generalul şi particularul. Tiparul popular îi este necesar pînă la un punct, pentru a intra în atmosfera mitologizantă şi a împrumuta melosul specific. Dar încă din Zoosophia (1967), poetul reuşeşte să traforeze simplitatea esenţială a poeziei „poporane”, mizînd nu pe muzicalitate, precum Cezar Ivănescu, ci pe densificare imagistică. Prima poezie reţinută în antologie, Oaia năzdrăvană, începe destul de „cuminte”, pe un palier care ne este familiar şi pe care generaţii şi generaţii de cititori ori ascultători şi-au făcut receptarea: „La al treilea pod/ au venit să-l taie/ soldaţii regelui Irod/ pe copilul de oaie:// Unde mergi tu mielule?/ La pădure, domnule!”. Strofa a treia sună, deodată, altfel: „Nu te mai duce,/ te-om ridica pe cruce:/ Ai fost făgăduit de părinţi/ lui Iuda Iscariotul/ şi el te-a vîndut cu totul/ pe treizeci de arginţi…”. Liricul este aici epic, iar dialogul e atît de natural, de parcă s-ar vorbi de achiziţionarea din piaţă a două kilograme de cartofi, bine aleşi de cumpărător de pe taraba ruralului vînzător. Naturaleţea limbajului e însă aparentă, versurile deschizînd cu uşurinţă trape simbolice, funduri abisale, perspective metafizice. Strofa a treia se încheie cu o imagine terifiantă, „stomacul vostru-adînc”, frîngînd retorica populară sau, mai exact, reconvertind- o artistic în termenii imaginari ai lui Ion Gheorghe: „Ştiu, domnilor soldaţi,/ dar aş vrea, cînd mă mâncaţi,/ să mă sui pe deal şi să m-arunc/ în stomacul vostru-adînc.”

Capacitatea de insolitare a autorului este inepuizabilă: după ce adună în pagini cunoscute şi arhicunoscute elemente, tipare, arhetipuri, istorii mitologice şi situaţii fundamentale, poetul le răsuceşte pînă la contorsionare după o logică numai a lui – scoasă complet, aceasta, din logica tradiţională a „cîmpului” traversat. Altfel spus, dacă în versurile populare Ion Gheorghe îşi trasează o direcţie numai a lui, la fel se întîmplă cu „materialul” biblic şi mitologic, prelucrat pînă la îndepărtarea totală de sensul originar. Poetul pare a invoca şi convoca mereu tradiţia, dar el este de fapt un disident al ei. Aceasta se vede încă din Zoosophia, în care Vîrcolacul nu e departe de fanteziile onirice ale lui Dimov: „Măscărici de faimă,/ domnul Chimiţă/ a fugit c-o moaimă/ de momiţă -/ după un cocteil/ dat de Lady Krateil...// Unde eşti, Chimiţă?/ întreba domnişoara scamatoriţă.// Aici, aici!/ răspundea vel măscărici,/ lovind între ele/ două pietricele.// După cîţiva paşi/ s-a ascuns la Colibaşi/ şi-a adormit/ ca un copil/ pe-o scoică de trilobit,/ pe-o scoică de nautil...// Dimineaţa/ s-a schimbat piaţa -/ din cochiliacolac/ a ieşit un vîrcolac -/ un fel de cîine/ cu măselele de azi pe mîine”. Poezia se continuă pe încă trei pagini şi este expresia delirului asociativ reclamat de rimă. Tradiţionalist, Ion Gheorghe nu este nici aici: rimele ingenioase nu fixează semnificaţia versurilor, ci o „destabilizează”. Poemul ascultă de o „logică” întoarsă, de la dreapta spre stînga, cu versul încheiat cu anumite litere, evoluînd liber şi aleatoriu în rest.

Antologia de faţă e bine concepută prin aceea că reuneşte texte rezistente estetic şi în care tendinţa autohtonistă, tracomană, „megalitică” se vede puţin estompată. Fără a-şi cenzura lirismul de stilul său greoi, inconfundabil, Ion Gheorghe selectează mai ales poeme cu dedicaţie „de clasă”, clasa fiind cea ţărănească, forţată la părăsirea vetrei şi, implicit, la dispariţie de către timpurile noi, ale industrializării. Abia în acest „sector”, nu mai puţin important, al poeziei sale, autorul este un tradiţionalist pur şi dur, un conservator îndîrjit şi, adeseori, memorabil, revoltat de stricarea rosturilor şi lichidarea simbolică a ţăranilor. De la Vine iarba (1968) la Sutrele ţăranului Arsene Iancu (2009), patru decenii de poezie ilustrează obsesia poetului şi îndîrjirea sa împotriva cursului istoric. Ţăranii sînt văzuţi ca nişte „mucenici”. De pe ei se iau „pieile”, într-o hecatombă figurată de profetul şi martorul dispariţiei lor.

Remarcabilul volum cu care se încheie antologia devine – în fine – perfect coerent, structurat şi centripet. Epopeea e acum un fel de replică dată Liliecilor sorescieni, scoţînd comicul colegului de generaţie din ecuaţie şi lăsîndu-se impregnată de tragic. Poetul rostogoleşte imaginile, le asociază şi le intensifică pînă la insuportabil, dar, de data aceasta, într-o aceeaşi direcţie simbolică, în unghiul dat al unei viziuni apocaliptice. Modul în care „ţăranii” sînt „de vii jupuiţi” e liricizat pe îndelete, cu cruzimi realiste, de poetul care, înainte, vorbea cu pietrele. Poetul anistoric este şi unul social, dedicat ţărănimii lichidate. Dacă imaginea ţăranului vechi era un liant al istoriei naţionale, cheagul ei, acum imaginea concretă a ţăranului supus „avîntului industrial” va dovedi tocmai ruptura naţiei de sine însăşi. Eliminarea ţărănimii echivalează pentru Ion Gheorghe cu un suicid: „Piei de ţărani, piei de ţărani, piei de ţărani/ Pe toate ştreangurile de oţel/ În care s-au înhămat industriile: iată trece/ Omul legii din urmă şi-al legii înainte,/ Bate cu vergeaua blana de urs a ţăranului, cel cu/ Trei pruni jumătate-n livadă:/ Se scutură fructele pe mesele oraşelor altora;/ Iată trece culegătorul de biruri, bate/ Cu bîta pielea de cal a ţăranului, cel/ Cu cinci păsări pe lîngă casă: se-adună/ Ouăle cu grebla, asemenea grămezilor/ De ghindă: iată, vin muierile storcătoare/ De piei, strîngătoarele-n cleşte şi menghine,/ Apăsătoarele de teasc; adună de pe culmile/ Avîntului industrial, pielicelele de iezi/ Ale ţăranilor de vii jupuiţi; mierea,/ Laptele, creierii, snaga a toate gîndurile/ Şi-a faptelor toate. (...) De colo pînă colo întins-au frînghiile/ Pe care se usucă pieile ţăranilor şi le spun/ Cabluri electrice, de-naltă tensiune:/ Se-apleacă grele, la şapte palme de rasul/ Pămîntului; se lasă trăznind odgoanele/ De fier şi argint, de la catarg la catarg/ Se tînguie de povara de vin/ Şi vlagă, stoarsă fără de lege, fără temere,/ Fără ruşine.”

Am selectat doar două strofe din acest poem de trei pagini al unui autor inclasificabil, care are întotdeauna mai mult spaţiu pentru vizionarismul său liric decît au criticii pentru comentarii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara